FIȘA NR.

13
INTERJECȚIA
1. DEFINIȚIE: Interjecția este partea de vorbire neflexibilă care imită sunete sau
zgomote din natură sau care exprimă stări sufletești, reacții la senzații fizice,
îndemnuri.

2. CLASIFICARE:
a) Din punctul de vedere al sensului lor, interjecțiile pot fi:

 propriu‐zise, cele care exprimă stări sufletești, reacții la senzații fizice, îndemnuri (au, ei, of,
uau, vai etc.);
 onomatopee (interjecții onomatopeice), cele care imită sunete sau zgomote din natură ori
sugerează mișcări (miau, hapciu, gâl‐gâl, țuști, trosc, hapciu, buf etc.)

b) Din punctul de vedere al formării, există:

 interjecții simple (au, miau, pleosc);

 interjecțiile simple repetate (cioc‐cioc, cuțu‐cuțu, nani-nani);
 interjecții compuse (hodoronc‐tronc, ia uite, tic‐tac, ei aș, tralala).

Observație: Interjecțiile simple repetate nu trebuie confundate cu interjecțiile compuse,

alcătuite din componente între care există mici diferențe.

c) După rolul în comunicare, interjecțiile sunt:

 expresive, când arată reacții afective (ah, brr, ura, bravo etc.);
 de ordin, când arată un ordin sau un îndemn (zât, hăis, stop, na, ssst etc.);
 de adresare, când arată adresarea față de diferiți destinatari (mă, măi, bre, cuțu-cuțu, pis-pis,
bă, băi etc.) sau pentru a atrage atenția ascultătorului asupra unui lucru (alo, hei, pst etc.);
 de inițiere a comunicării, la începutul unui dialog sau pe parcursul acestuia, pentru
menținerea sa (alo, ei, îhî etc.);
 de prezentare, când se prezintă ceva (iată, ia, uite, iacă etc.);
 de răspuns, când arată răspunsuri (aș, păi, zău, ei na etc.);
 de politețe, când arată un salut, o scuză (bună, servus, pa, pardon etc.);
 „de umplutură”, folosite în cântece, în vorbirea ezitantă (la-la-la, u-iu-iu, lui-lui-lui, ăăă
etc.).

1
3. LOCUȚIUNEA INTERJECȚIONALĂ este grupul unitar de cuvinte care
exprimă sentimentele sau reacțiile afective ale vorbitorilor (ei bine, ia te uită, măi
să fie, scârț Marițo, vai de mine, Doamne ferește, ce mai etc.).

4. FUNCȚII SINTACTICE:
 În general, interjecțiile nu au funcție sintactică în enunț și pot reprezenta
singure un enunț nestructurat (ex. Măi, ți-ai scris tema?).
 Unele interjecții se comportă ca un verb și se numesc interjecții predicative,
îndeplinind funcția sintactică de predicat verbal (ex. Hai acasă! Uite-l pe
Radu! Iepurele țuști! din tufiș).
 Ca adjunct, interjecția poate fi: nume predicativ (ex. El este tralala.), atribut
interjecțional (ex. Avea o mașină zdronca-zdronca.) sau circumstanțial de
mod (ex. Cana a picat fleoșc!).

5. TOPICA ȘI PUNCTUAȚIA: Interjecția poate sta la începutul, la mijlocul sau la

finalul propoziției și se desparte prin virgulă/ virgule sau prin semnul exclamării
de restul enunțului. Semnul exclamării pus după o interjecție nu este considerat semn
de punctuație finală, comunicarea putându-se continua cu literă mică (ex. Vai! Am
uitat să scriu un exercițiu!). Dacă interjecția de adresare este urmată de un substantiv
în vocativ, virgula se pune după întregul grup (ex. Măi Dane, unde-ai fost?).

6. DIFICULTĂȚI:

 Există substantive care trec în clasa interjecțiilor, fiind complet lipsite de

sensul inițial (ex. Cu ce-a greșit, frate, de-a pătimit atât? Nu poți, domnule, în
ziua de azi să te lipsești de mașină! Ce curcubeu spectaculos am văzut,
nenică!). Aceste interjecții nu trebuie confundate cu substantive în vocativ:
Frate, mă ajuți? Domnule, doriți ceva?
 Au pătruns în limbă și interjecții împrumutate din alte limbi: pardon, aport,
mersi (din franceză), ups, wow, yoo-hoo, bleah (din engleză).