Teme si motive in opera eminesciana

Elev: Stoican Andrada-Nicoleta

Prof. coordonator: Nisulescu Adela

Colegiul National "Ecaterina Teodoroiu"

"Era o frumusete.O figura clasica incadrata de niste plete mari negre: o frunte inalta si
senina,niste ochi mari si in aceste ferestre ale sufletului se vedea ca cineva este inauntru; un
zambet bland si adanc melancolic. Avea aerul unui sfant tanar coborat dintr-o icoana,un copil
predestinat durerii,pe chipul caruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare."

I.L. Caragiale, "Opere III"

Ce raspundeti la intrebarea : “Cine a fost Eminescu?”. Ah, veti spune, este o intrebare
usoara. Cine nu a invatat la scoala despre marele poet, si mai cu voie, mai fara voie a memorat
mai mult interpretarile diversilor critici decat poeziile sale. Despre prozatorul sau despre
jurnalistul Mihai Eminescu insa la scoala nu se spune aproape nimic. Pentru cei mai multi dintre
noi Eminescu este doar un capitol de studiu obligatoriu in manualele de limba romana si unul
dintre subiectele cele mai temute de elevii care se pregatesc de BAC. Acest proces de trecere
sub tacere a laturii incomode a activitatii lui Eminescu a inceput inca de pe vremea cand poetul
mai traia, internat fiind intr-un spital de psihiatrie.

Apoi prapastia dintre viata si opera lui Eminescu a fost adancita in mod deliberat de criticii
si biografii poetului in frunte cu George Calinescu, si a fost amplificata apoi de sistemul de
invatamant, care a propagat in masa acest model. Pana si imaginea poetului atat de bine
cunoscuta noua este prima lui poza, pe cand Eminescu avea doar …19 ani, probabil ca ea
corespundea mai bine cu imaginea dorita, aceea de poet plapand, firav, eterat, fara implicare
sau eficienta in viata sociala si politica a vremii.

Astfel, daca trebuie sa vorbim despre poezie putem spune ca e sufletul intim al omului, e
cugetarea Divina, e puntea pe care o poti trece in lumea visarii, creandu-ti o lume interioara,
aisgurandu-ti un perpetuu dialog cu Divinitatea, cu Marele Tot. Inca din cele mai vechi timpuri,
omul si-a ridicat privirile spre cer, catre Demiurgul care i-a dat viata si pe care l-a invocat pentru
puterea de artizan. Multi au incercat sa spuna ce este poezia insa nimeni nu a putut-o defini in
mod absolut: ''Poezia este mana care plange/ Ea este piciorul care plange/ochiul calcaiului care
plange'' (Nichita Stanescu), insa Eminescu este cel care a definit-o in intreaga ei maretie ajutat
fiind de genialitatea de multe ori neinteleasa.

Poezia este izvorul de armonie, care, prin vers si verb, prin discursul poetic inlesneste
umanitatii comunicarea cu paradisul pierdut al inceputurilor, creand un univers tridimensional,
in care este ilustrata structura unui ''imago mundi'', legand astfel atonicul, celestul si
teluricul.Sinestezia sugerata este manifestata de particica de divin existenta in fiecare, iar daca
intarim teoria antropologica, dupa Claude Levi-Strauss, omul devine chiar el creatorul, re-
creatorul, negru pe alb, al tainicelor dimensiuni. Detasandu-se complet de realitate, atat eul liric
cat si lectorul sunt transpusi in mistica lirismului.Lirismul este cel mai dulce Eden al
sentimentului. Firea umana ingroapa fara regret cele mai pure trairi in recele mormant al inimii.
Singuratatea ucide frumusetea sufletului, il cotropeste, ii rapeste fericirea, iar in acest crunt
razboi al simtamintelor, omul, insignifiant in aceasta nedreapta lupta va pierde cel mai de pret
dar al Divinitatii-puterea de a mai iubi. Rastignit in desertul mintii, prizonieri in inchisoarea
gandului, sufletul apune si un trist acord funerar ne-nvaluieste inima.

Eminescu ne trezeste din agonia sufleteasca si ne face martori ai propriului

rasarit,deschizand noi orizonturi ale iubirii. Puterea divina e infinita, simtul abosolut ce
imbratiseaza Universul, lumina eterna a creatiei straluceste in sufletul etern al marelui poet
Eminescu. Poet inzestrat cugeniu creator ce libereaza prin imensa si inefabila putere a
cuvantului, descatuseaza cu ardoare o vesnica iubire si captivatie a sentimentul.

A fost un mare poet romantic dupa cum recunoaste el insusi in poezia "Eu nu cred nici in
Iehova": "Eu raman ce-am fost, romantic". Si intradevar in operele sale, atat in poezie cat si in
proza, intalnim o seama de teme si motive specifice romantismului. Acestea sunt de circulatie
europeana, unele fiind preluate de la Schoppenhauer, Kant sau personalitati romantice ale
vremii.

Eul liric nu este doar o instanta a comunicarii, cu ajutorul careia autorul isi comunica
gandurile,ideile sentimentele cititorului, ci asa cum putem observa in poezia " Floare albastra",
eul liric reconstituie cu nostalgie monologul unei fiinte dragi, pe care o numeste floarea
albastra. Ea pledase pentru trairea simpla, instinctual, imputandu-i eului liric modul lui de a
trai exclusiv in lumea ideilor.

Potrivit ''Intentio lectoris'' dupa Umberto Eco, eul liric isi atinge limitele infinite, deschide
labirintul unui univers simplu dar greu perceptibil firii umane, pentru a-l chema pe lector intr-un
cadru desavarsit. Eul liric da viata naturii inanimata pentru om si-i creeaza o locuinta a
quietudinii si a desavarsirii lirice, deschizandu-i chiar si ferestrele unui discurs poetic pentru a-i
atinge un pic din neantul simbolurilor. De asemenea, el se afla intr-o ipostaza a unui al cincilea
element primordial: legamantul dintre paman si cer, dintre om si Dumnezeu. Poate fi
considerat un axis mundi invizibil al dinamismului ''ars poeticii'' umane.

In creatia lui Eminescu, slavirea frumusetilor naturii ocupa un loc intru totul deosebit.
Izvorate din sensibilitate pura, exceptionala a poetului, din melancolia lui structurala si,
deopotriva, din nepotolita lui sete de viata, de perfectiune, de absolut, iubirea si dragostea de
natura se ingemaneaza in poezia lui Eminescu, constituind o tema unitara, care-i largeste si-i
intregeste universul liric.

In ceea ce priveste principalul motiv literar intalnit la Eminescu este cel al lunii, gasit in
aproape toate poeziile. Ea este "stapana marii" in "Scrisoarea I", sau "regina noptii moarta" in
"Melancolie", astfel orice caz impresioneaza mereu prin aparitia ei si simbolizeaza iubirea. De
remarcat ca nu apare niciodata altfel decat sub forma de luna plina, cu exceptia "Scrisorii III"
unde are alta semnificatie (luna noua in descrestere era stema Imperiului Otoman).

Un alt motiv des intalnit este cel al codrului, foarte frumos descris in "Povestea codrului " si
ridicat la rangul de voievod: "Imparat slavit e codrul,/ Neamuri mii ii cresc sub poale,/ Toate
inflorind din mila/ Codrului Mariei-Sale." Uneori poetul se adreseaza codrului personificandu-l si
considerandu-l sfetnicul sau. Atunci cand codrul nu este prezent in poezie apare in mod sigur un
alt copac. Fie teiul, precum in Luceafarul: "Sub sirul lung de mandrii tei/ Sedeau doi tineri
singuri", fie plopul: "Pe langa plopii fara sot/ Adesea am trecut", sau salcamul: "Deasupra criptei
negre a sfantului mormant/ Se scutura salcamii de toamna si de vant" (O,mama). Alteori apar
doar crengile ca simbol al pomului sau codrului: "Si aceiasi pomi in floare/ Crengi intind peste
zaplaz".

Din multe poezii nu lipsesc nici florile cum al fi cele de tei, ca in "Dorinta" : "Iar in par
infiorate/ Or sa-ti cada flori de tei" sau floarea albastra, simbolul idealului inaccesibil, in poezia
cu acelasi nume: "Floare - albastra! Floare-albastra!/ Totusi este trist in lume" sau in "Calin":
"Flori albastre tremur ude in vazduhul tamaiet".

Apa prezenta in poezia eminesciana, uneori sub forma de izvor, ca in "Dorinta": "Vino-n
codru la izvorul/ Care tremura pe prund", alteori de un lac: "Lacul codrilor albastru/ Nuferi
galbeni il incarca", in poezia cu acelasi nume, sau chiar de mare: "Si s-arunca fulgerator/ Se
cufunda in mare" in "Luceafarul".

Cateodata pe malul lacului intalnesti trestii ca in poezia "Lacul": "Ia din tresti sa rasara / Si
sa-mi cada lin pe piept". Animalele sunt reprezentate de cele mai multe ori de cerb: "Prin
miscarea naltei ierbi,/ Eu te fac s-auzi in taina/ Mersul cardului de cerbi".

Un alt motiv, cerul este deseori acoperit de nori ca in "Sara pe deal": "Nouri curg, raze-a lor
siruri despica". Cand norii nu apar sau lasa sa se intrevada printre ei se poate zari soarele:
"Soarele ce azi e mandru, el il vede trist si ros/ Cum se-nchide ca o rana printre norii
intunecosi".(Scrisoarea I) Alteori se zaresc chiar stelele: "Stelele-n cer/ Deasupra marilor/ Ard
departarilor,/ Pana ce pier" (Stelele-n cer) sau doar Luceafarul, cea mai frumosa stea: "Langa
fereastra, unde-n colt/ Luceafarul asteapta."

Buciumul este si el un motiv caracteristic ce da sonoritate peisajului descris: "Seara pe deal

buciumul suna cu jale". Uneori este inlocuit de corn, efectul sonor fiind acelasi : "Dintre ramuri
de arin/ Melancolic cornul suna",in poezia "Peste varfuri".

In mijlocul naturii alaturi de celelalte elemente ce constituie motive literare, poetul se lasa
cuprins de somn: "Ne-om razima capetele-un de altul/ Si surazand vom adormi sub inaltul"
(Sara pe deal). Dupa somn vine in mod firesc visul: "Vom visa un vis ferice,/ Ingana-ne-vom c-un
cant/ Singurate izvoare…"(Dorinta). Altadata viata este vazuta ca vis, visul capatand alt sens:
"Caci e vis al nefiintei universul cel himeric".(Scrisoarea I)

Motive literare specific eminescene pot fi considerate si marmura, apare de exemplu in

"Din valurile vremii": "Din valurile vremii, iubita mea rasai/ Cu bratele de marmur, cu parul lung
balai", demonul : "Un demon sufletul tau este/ Cu chip de marmura frumos" in Te duci, si dorul:
"In veci acelasi doruri mascate cu-alta haina/ Si-n toata omenirea in veci acelasi om(…)/ Dorinti
nemarginite plantand intr-un atom", in "Imparati si proletari".

Iubirea este pentru Eminescu, omul si creatorul, forma fundamentala de manifestare a

personalitatii sale de exceptie, este fenomenul care il insufleteste, il entuziasmeaza si-l
proiecteaza in eternitate, este cadrul si mijlocul de implinire, de elevatie spirituala, este
esentiala nevoie de viata.

Acestea sunt motivele literare caracteristice ce se intalnesc la Eminescu, unele aproape in

fiecare poezie, cum este luna, codrul sau apa, altele mai rar dar destul de des putandu-se
deosebi ca motive aparte sau chiar singulare.Motivele, la Eminescu, se atrag unele pe altele:
motivul ingerului cheama pe acela al demonului, cel al cosmogoniei pe cel al apocalipsei,
motivul eroului mag si demiurgic sa cheme motivul femeii-zane, motivul eroului decazut,
dezintegrat, sa introduca pe cel al femeii-Dalila, si asa mai departe.
 Dar – afirma Zoe Dumitrescu-Busulenga – la Eminescu, multitudinea motivelor, care ar face
extrem de dificila intocmirea unui catalog, dezvaluie o apartenenta preponderenta la tipul de
sensibilitate si fantezie creatoare romantica. De acolo vine sau intr-acolo ne duc floarea albastra
si lacul si luna si teiul si noaptea, si obsesia motivului oniric, si calatoria cosmica si ingerul si
demonul, si titanul, si zburatorul si atatea altele".

Tema timpului, tema cea mai cuprinzatoare, integratoare, a universului poetic eminescian.
De la ea porneste marea geneza a operei si la ea se intoarce fiecare detaliu, aici se revarsa toate
semnificatiile majore ale temelor subsumate, ale marilor viziuni poetice.

In cazul esteticii primul manifest eminescian, scris la douazeci de ani si publicat in

"Convorbiri literare", este poezia "Epigonii", care a atras atentia lui Maiorescu si l-a facut sa-l
plaseze pe Eminescu, deocamdata iubitor de antiteze cam "exagerate", alaturi de foarte
popularul Alecsandri. Pe de alta parte, prin aceasta poezie Eminescu restabileste valoarea de
ansamblu si importanta literaturii de la 1848, degradata odata cu depasirea momentului istoric.
in cele doua mari parti ale poemului, Eminescu realizeaza o ampla antiteza istorica, morala si
artistica intre trecut si prezent. Antiteza este un procedeu iubit de poetii romantici, care
considera lumea o unitate a contrariilor (coincidentia oppositorum). In prima parte a poemului ,
care are valoarea unei ode, poetul amplifica trecutul, ii elogiaza pe inaintasi si hiperbolizeaza
clar valoarea estetica a operei lor, nascuta din credinta sincera, din ideal, din patriotism, din
sinceritate. Este epoca zilelor de-aur a "scripturilor romane", avand valoarea unui model pentru
prezent. Scriitorii sunt prezentati in ordinea crescanda a valorii lor, de la Cichindeal pana la
Alecsandri, declarat rege-al poeziei".

Prin alternarea in partea a II-a a poemului a prenumelor "noi" si voi", Eminescu marcheaza
si deplange distanta ireconciliabila dintre trecut si prezent. Sub forma de satira cu accente
pamfletare, poetul critica si condamna societatea lipsita de idealuri majore, sterilitatea
sentimentala (simtiri reci"), lipsa talentului si a inspiratiei (harfe zdrobite"), absenta vointei,
viciile, micimea caracterelor, scepticismul, existentele anonime, aspiratiile mediocre, uratenia
sufleteasca, impostura intelectuala, veleitarismul, demagogia ,etc :" Iara noi? noi, epigonii?
Simtiri reci, harfe zdrobite,/ Mici de zile, mari de patimi; inimi batrane, urate,/ Masti razande
puse bine pe-un caracter inimic;/ Dumnezeul nostru: umbra, patria noastra: o fraza; / in noi
totul e spoiala, totu-i lustru fara baza; / Voi credeati in scrisul vostru, noi nu credem in nimic!"

Ca intr-o viziune apocaliptica asupra mersului istoriei, evolutia este abolita, astfel incat
trecutul este o imagine a viitorului, iar prezentul este, prin nonvaloare, trecutul: "S-a intors
masina lumii: cu voi viitorul trece ; / Noi suntem iarasi trecutul - fara inimi, trist si rece". In
ultimele trei strofe, Eminescu renunta la accentele satirice si lasa loc meditatiei filosofice asupra
vietii si a mortii, asupra existentei si a cunoasterii: "Moartea succede vietii, viata succede la
moartea,/ Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, alta soarte". Poezia este definita ca inger
palid cu priviri curate," Voluptos joc cu icoane si cu glasuri tremurate,/ Strai de purpura si aur
peste tarana cea grea". Metaforic, poezia este deci o creatie pura, curata, un joc de imagini
("icoane") si sunete ("glasuri tremurate"), o transfigurare a realului ("strai de purpura si aur").
Ea cere deci ingenuitate si credinta, simt al frumosului, proiectare in ideal si in perfectiune
formala. in alte poezii, conceptia estetica eminesciana se nuanteaza sub forma aderentei la o
lirica ce nu imita, ci transfigureaza realitatea, in care cuvantul sa exprime adevarul, trairea
profunda, zbuciumul fiintei, pentru ca "E usor a scrie versuri/ Cand nimic nu ai a spune,/
Insirand cuvinte goale,/ Ce din coada au sa sune" (Criticilor mei).

Poezia nu este deci o simpla combinatie de forme, asa cum se arata si in" Icoana si privaz ",
"Sa reproduci frumosul in forme ma inveti, / De-aceea poezia-mi ma imple de dispret"), ci o
farama din absolutul cunoasterii care asigura creatorului nemurirea: Numai poetul,/ Ca pasari
ce zboara/ Deasupra valurilor,/ Trece peste nemarginirea timpului" -( Numai poetul).

Totusi este extrem de greu sa vorbesti astazi "sine ira et studio" despre Eminescu. Nu din
cauza enormei bibliografii critice acumulate in ritm impresionant - ea reprezinta o dificultate
mai degraba fertila - ci din cauza ca "mitul national" Eminescu nu mai are decat o foarte vaga
legatura cu opera poetului. Lumea vorbeste grabit despre Eminescu, o face insa luand in desert
numele poetului, transformându-l in pretext pentru dispute mai ales politice. Oricat de
acaparant, strident si omniprezent se infatiseaza acum discursul despre Eminescu, el nu este
decat aparent un discurs pe tema literara: în realitate, are drept obiect pe Eminescu devenit
simbol si nu face decat sa trateze, luand ca pretext opera eminesciana, o multime de teme
colaterale, începând cu politica la zi si terminând cu specificul national românesc ori cu istoria
românilor.

Confuzia generalizata ar trebui totusi întrerupta macar din când în când, pentru a se putea
reexamina, calm, la început de secol, o mare opera a culturii noastre. Nu pentru ca limita unui
secol ar coincide cu vreo schimbare brusca de perspectiva , ci pentru ca, în receptarea pur
estetica a operei eminesciene, ultimii ani au adus si corectari importante. Travaliul lent al
specialistilor, al veritabililor eminescologi, nu s-a oprit de fapt niciodata - si asupra acestui
domeniu neglijat merita sa ne oprim putin; exista ore ale bilantului mai potrivite decât altele,
dupa cum exista si momente în care o noua perspectiva se cere trasata. Cred ca ne aflam într-
un astfel de moment.

Viziunea anchilozata e sprijinita insa de autoritatea politica si culturala, pentru care orice
inovatie în materie de eminescologie echivaleaza cu o blasfemie, cu un sacrilegiu national.
Starea de spirit devenita "întepenirea întru Eminescu" va mai dura, probabil, catva timp, dar
este destinata disparitiei ca toate arhaismele de gandire.
 Poetul a trait intr-un timp si un spatiu doar al sau, cel poetic, cunoscand starea de poezie,
stare ce ni se transmite si noua, prin trairea estetica. Eminescu va ramane in constiinta
poporului nostru ca un suflu viu, caci spiritul eminescian este vesnic, veghind asupra noastra din
spatii astrale.

Eminescu ramâne alaturi de marii poeti ai lumii, prin opera ale carei rezonante strabat
meridianele, fiind îndragita si apreciata de atâtia iubitori de frumos. Avandu-l pe Eminescu in
suflet, nu mai suntem nicicand singuri, caci purtam cu noi o bogatie rara, cea mai de pret
comoara a limbii romane, opera unui astru nemuritor, ce va straluci pe firmament cu o blanda
lumina, iradiind prin veacuri frumusete si armonie.
Bibliografie
1. Zoe Dumitrescu Busulenga , Eminescu , Ed. Tineretului

2. Zoe Dumitrescu Busulenga , Eminescu - Cultura si creatie , Ed. Eminescu

3. Umberto Eco , Limitele interpretarii , Ed. Pontica

4. www.wikipedia.org