Sunteți pe pagina 1din 4

Mihai Eminescu și jocurile luminii.

Procesele catoptrice în poezia eminesciană

Motto: Lumina nu se aprinde decât pentru cei ce văd, nu pentru orbi. (Mihai Eminescu)

Literatura este domeniul în care putem pătrunde cu ușurință, fără să avem nevoie de un
pașaport în prealabil. Domeniul ficțiunii este unul sigur, ușor de înțeles pentru cei ce văd, adică
pentru cei care citesc. Acest lucru este valabil, însă, și pentru cei care scriu: ei au libertatea de
a-și alege muzele, sau de a scrie despre diverse lucruri, fără a fi sancționați dacă pătrund în
domenii mai îndepărtate, aflate în afara sferei umanioarelor. Ținând cont de această posibilitate,
mulți autori și-au ales ca sursă de inspirație științele exacte precum matematica, fizica,
astronomia sau alchimia. Fascinația pentru lumină și pentru procedeele catoptrice, de pildă, nu
este un motiv tipic modernismului sau avangardismului. Lumina, reflexia ei în tot felul de
oglinzi (inclusiv naturale, apartenente planului teluric), jocurile umbrei, absorbția, sunt
fenomene care au servit ca punct de plecare pentru operele unor scriitori precum Lucian Blaga,
Lewis Carroll, dar și pentru reprezentantul autohton al poeziei romantice „înalte”, Mihai
Eminescu.
Opera lui Eminescu se încadrează cu succes în romantism, atât prin elementele care țin
de „formă”, cât și prin „fond”. Dacă la formă, acest lucru e evident din elementele de prozodie
și de stil, la fond, acest lucru e evidențiat de temele preponderente (natura, iubirea, istoria), de
anumite elemente-cheie (dihotomia venere-madonă etc), de motivele abordate (luna, lumina,
teiul, stelele, lacul, visul, umbra, oglinda etc). Totuși, ceea ce ne poate surprinde în opera lui
este tocmai apetența pentru studiul fenomenului fizic al luminii, al reflexiei, al refracției sau al
absorbției. Înainte de a vorbi despre modul în care sunt tratate procesele catoptrice în opera
eminesciană, este necesar să definim fiecare termen științific, urmând să observăm aplicat cum
se raportează poetul la acești termeni.

a. REFLEXIA:

Motto: Există două feluri de a împrăștia lumina: să fii lumânarea sau să fii oglinda care o
reflectă. (Edith Warthon)

Reflexia este fenomenul de schimbare a direcției de propagare a luminii la suprafața de


separare dintre două medii, lumina întorcându-se în mediul din care a provenit. Aceasta are loc,
de asemenea, când lumina atinge suprafața de separare dintre două medii. O parte din lumină
va fi reflectată în primul mediu. Dacă lumina atinge suprafața de separare într-un unghi, atunci
lumina este reflectată sub același unghi, asemănător cu felul în care o minge sare când atinge
pământul.
Pe scurt, fenomenul de reflexie face trimitere la oglindirea luminii și/sau a obiectelor în
suprafețe strălucitoare, precum lacul (motiv foarte des întâlnit la Eminescu), oglinda, marea,
argintul etc. În cultura românească, reflexia a fost nu de puține ori asociată cu oglindirea, lucru
care i-a determinat pe unii exegeți să interpreteze poeziile Luceafărului. Așadar, în lucrarea
Mihai Eminescu, poet tragic, Ioana Em. Petrescu asociază oglinda cu apa (cu lacul, ochiul
închis din pădure, marea, fluviul). Aceasta clasifică perspectiva asupra imaginii acvatice și,
implicit, asupra reflexiei, în două categorii. Astfel, dacă „în poeziile de tinereţe (La Bucovina,
Din străinătate), apele au o luminozitate diamantină de cristal fluid şi o valoare mai mult
ornamentală. În O călărire în zori sau Frumoasă-i, apele devin oglinzi celeste într-un univers
dominat de principiul armonizator al erosului cosmogonic.”, în lirica de maturitate, imaginea
reflexiei și a apei este văzută diferit: „Această imagistică -oricum, convenţională- este depăşită
în Mureşanu, Memento nori, Miradoniz etc.., şi apele cumulează acum tripla semnificaţie de
element primordial, spaţiu mortuar şi spaţiu de oglindire.Marea din Mureşanu, în care insulele-
sarcofage invadate de o erupţie vegetală - «nasc şi pier» e materie, spaţiu şi imagine a eternei
deveniri. «Fluviul cîntării» care străbate Dacia mitică din Memento mori, «Desfăşoară-n lungi
oglinde a lui apă cristalină./ Insulele, ce le poartă, în adîncu-i nasc şi pier, /Pe oglindele-i măreţe,
ale stelelor icoane /Umede se nasc în fundu-i printre ape diafane/ Cît uitîndu-te în fluviu, pari a
te uita în ceri».”
În poezia Lida avem de-a face cu o poezie fixată într-un spațiu teluric, care prezintă
două medii ce se contopesc: „Marea-i tristă-n vântul serii/ Pe ruini ce se deșir”. Ca în celelalte
poezii din tinerețe, erotismul reprezintă un punct cheie. Trăsăturile fizice ale Lidei nu ies din
tipar, ea rămânând prototipul frumuseții feminine: „Blonda Lida amor gândește/ Marea vede
chipul pal”. „Lumea” din mare nu arată numai un peisaj de ruine, ci simbolizează și sufletul
femeii: „Un pescar pe țărmuri trece/ Și din placa de argint/ Vede zâna tristă, rece/ Prin risipe
rătăcind.” Figura Lidei face trimitere la mitologia greacă, la personajul Ledei, cea sedusă de
Zeus (ipostaza de lebădă). Totuși, poezia ne introduce într-un episod mitologic răsturnat: Leda
e Lida, de fapt, iar lebăda (Zeus) e un pescăruș care o seduce.
Mergând și citind poezia Frumoasă-i..., cititorul este indus în eroare de titlu: dacă se
aștepta la o poezie care să configureze o iubire platonică, sau o idilă carnală, acesta este introdus
într-o lume aflată în prag de crepuscul. Lumea este văzută ca o sferă: lacul e o oglindă, și cerul
se reflectă în el: „În lacul cel verde și lin/ Răsfrânge-se cerul senin,/ Cu norii cei albi de argint/
Cu soarele nori sfâșiind.” Între cer și pământ se configurează un univers prin uniunea unor
elemente prin axis mundi. Prin urcarea pe stâncă, observată în al doilea tablou al poeziei („Pe
stânca sfărmată mă sui/ Gândirilor aripi le pui”), eul arată consubstanțialitatea sa cu universul,
lucru realizat într-o manieră vizionară.
Poezia Ondina, scrisă în 1869, este una dintre poeziile eminesciene care fac trimitere la
mediul acvatic. Cele 35 de strofe, cu prozodie inegală, folosesc masca unei povești cu substrat
mitologic (conform DEX-ului, ondinele sunt niște creaturi din mitologia scandinavă care
locuiesc în mare), pentru a arăta gândirea poetului asupra limbajului, lucru preluat și din
lecturile filosofice. Limbajul are rolul de a reflecta lumea, sensul, precum apa reflectă tot ce
întâlnește în cale.
Reflexia nu trebuie să cuprindă neapărat elementul apei ca să aibă loc; ea poate avea loc
și în prezența unei oglinzi, lucru demonstrat pe alocuri și în poemul Călin, file din poveste...
Cele opt părți, precedate de un prolog, se prezintă ca o poveste care culminează cu două nunți
paralele. Motivul oglinzii este evident încă din prima parte a poeziei, din prolog: „E iubitul care
vine/ De mijloc să te cuprindă/ Și în fața ta frumoasă/ O să ție o oglindă,/ Să te vezi pe tine
însăți/ Visătoare, surâzândă.” Ca în celelalte poezii analizate, motivul reflexiei se împletește
armonios cu motivul erotic, cu tema iubirii. Totuși, diferența constă în modalitatea de
exprimare: dacă în celelalte opere, iubirea avea o tentă platonică, aflată la stadiul de dorință,
aici se concretizează prin apariția zburătorului. Următoarele părți descriu vizita lui în iatacul
fetei; trimiterea la mitologie este inevitabilă, în partea a treia apărând simbolul oglindirii,
Narcis. Poemul este înțesat de referințe la motivul oglinzii: fata pare a folosi oglinda ca un
simbol, ca un talisman.
Poemul Când crivățul cu iarna... se prezintă, inițial, prin limbajul artistic utilizat, ca un
pastel care descrie un peisaj hibernal. Tema predominantă pare a fi, pe lângă cea a naturii,
iubirea, însă lucrurile se schimbă pătrunzând în interiorul textului. Cheia fenomenului reflexiei
în poem este ultima strofă, prin imaginea bărcii reflectată în lac: „Iar undele-i uimite, profunde
și bălaie/ Reflectă-n ele țărmii se-ntunecă, se șterg.” Imaginea reflectată intră în antiteză cu
imaginea din visul eului liric.
Poezia Replici este construită sub forma unui dialog imaginar între eul liric și iubita sa,
o întrecere de vorbe dulci, de declarații de dragoste. La prima vedere, singurul indiciu al
reflexiei ar fi vizibil doar în prima strofă a poeziei. Fondul poeziei nu introduce cititorul într-o
lume a oglinzilor sau a oglindirii; totuși, la o privire mai atentă asupra poeziei, se poate observa
că replicile celor două „personaje” sunt aranjate în paralel, ca și cum s-ar oglindi: ceea ce
„spune” eul liric e o imagine a „spuselor” iubitei.
Poemul intitulat Ca o făclie... este, asemeni poemului Ondina, constituit ca o cugetare,
ca o reflecție pe marginea înțelepciunii și a științei de carte. Poetul spunea, odinioară, că
„Lumina nu se aprinde decât pentru cei ce văd, nu pentru orbi.” Poemul abundă de limbaj
artistic și de figuri de stil, dar o metaforă predomină: cea a candelei aprinse, a făcliei. Pe baza
acesteia, se poate construi comparația dintre înțelepciunea răspândită în jur, și lumina unei
făclii.
Asemeni multor poezii care tratează tema reflexiei, Diana face trimitere la un celebru
cuplu din mitologia romană, respectiv Diana-Endymion (conform legendei, zeița Diana a fost
văzută în timp ce făcea baie la izvor). Poezia respectă în linii largi sursa de inspirație, cu mici
excepții. Fenomenul reflexiei e, de asemenea, prezent, chiar dacă are o formă puțin diferită față
de cele anterioare: canalul oglindirii e un izvor, cel prin care Endymion observă silueta zeiței.
Lumea din oglindă e distorsionată, e un joc al iluziei: „În cea oglindă mișcătoare/ Vrei să
privești un straniu joc./ O apă vecinic călătoare/ Sub ochiul tău rămas pe loc?”

b. ABSORBȚIA:

Motto: Ești, precum lumina, ceea ce reflectezi spre alții, nu ceea ce absorbi în tine. (Cornel
Stelian Popa)

Absorbția este un fenomen optic caracteristic lentilelor ochelarilor de vedere de a reține,


filtra etc. razele de lumină care dăunează ochiului. Dacă printr-o substanţă transparentă (gaz,
solid sau lichid) lăsăm să treacă lumina la un izvor cu spectru continuu şi analizăm apoi lumina
cu ajutorul unui spectroscop, se observă că din spectru lipsesc total sau parţial unele radiaţii iar
în locul acestora apar linii sau benzi negre, avem un spectru de absorbţie.
Fenomenul absorbției este întâlnit într-o serie de poezii din lirica eminesciană, opere
mai puțin cunoscute sau mai cunoscute tratându-l în diferite forme. Poezia Prin nopți trecute
reprezintă, prin intermediul figurilor de stil, vârsta de aur, prin consubstanțialitate. Se denotă,
de asemenea, prima vârstă a creației. Ceea ce e specific acestei poezii este lipsa vorbirii, un
univers al tăcerii descris prin absorbția cuvântului divin, un cronotop bazat pe absorbția Zeului,
care e garantul ordinii; așadar, ordo universalis se clatină. Una dintre temele poeziei este
cosmologia: construcția unui portret se realizează pe baza elementelor cosmice (naturale);
poezia poate fi interpretată, totuși, și ca un pretext pentru discursul către iubită (construit prin
limbaj) – se observă aici formula de construire a portretului unei ființe în univers mitic, de aur,
în ciuda fisurii universului nostru. Chipul alcătuit din lună, nor și celelalte elemente cosmice se
reflectă în lumea senină. Se poate remarca, de asemenea, și faptul că mintea este izvorul gândirii
geniului: termenul „beată” denotă dezechilibrul ființei, oficiile de cunoaștere nu mai au loc și
nici cântarea sferelor nu mai are loc din cauza emisiilor în vidul de plângere.
În opera Când marea..., se prezintă o poveste de dragoste la nivel figurativ, între două
elemente din planuri opuse, un diamant și o stea. Idila este acoperită de giulgiul nopții, unde
singurii sfetnici sunt luna și stelele. Diferența dintre cei doi face trimitere la lumină: sursa de
lumină, steaua, caută amantul transformat în mărgăritar (diamant). Dacă steaua produce lumina,
diamantul doar o reflectă. Din punct de vedere ontologic, poezia reprezintă diferența dintre viață
și moarte. Căzut în mare, diamantul este captiv, iar cea dintâi se prezintă ca o gaură neagră.
Poezia Când privești oglinda mărei aduce în atenția cititorilor un personaj specific
folclorului românesc, respectiv mortul viu, nemortul, vampirul (pentru imaginarul
contemporan, comercial). Nemoartea nu este decât o „eternă” murire, o trecere prin cea mai
mare frică a morții continuă, o traumă a morții la nesfârșit. Ceea ce face trimitere la fenomenul
absorbției este oglinda neagră, exprimată aici prin imaginea mării, care devine punct de
fascinație pentru eul liric.
În poezia Cum oceanu-ntărâtat se face trimitere, de asemenea, la fenomenul absorbției
în mediul acvatic. Dacă, în simbolistica românească, marea e un principiu feminin, oceanul este
opusul său, un principiu masculin. Apa, ca stihie, reprezintă principiul zeului matricial; ea este
născătoare. Dacă apa e zeul matricial, oceanul reprezintă Zeul Războiului nebun (mutație
fundamentală de sens a simbolului acvatic – gândirea este strâmbă). În nebunia lui, jumătate

S-ar putea să vă placă și