Universitatea „Dunărea de Jos”, Galați Facultatea de Litere

George Bacovia - Lacustră

Prof. dr.: Nicoleta IFRIM

Student: Alina Mihaela OLTEANU
 Lacustră
Poezia „Lacustră” de George Bacovia, a fost publicată pentru prima dată în
revista „Viaţa nouă” în anul 1903, Publicarea în volum a avut loc treisprezece ani mai
târziu, în 1916, în volumul de debut al autorului, intitulat „Plumb”. Ea este
reprezentativă pentru universul poetic bacovian, aparținând liricii simboliste.

Titlul poeziei se referă la locuințele lacustre, construite pe piloni deasupra

apei, întâlnite mai ales pe lacuri, mări și oceane, dar, ocazional, și pe fluvii. Fiind o
construcție izolată, aceasta simbolizează condiția artistului, care se simte în
permanență singur, alienat de lumea din jurul său. Locuința lacustră este mult mai
nesigură și instabilă decât o construcție obișnuită, aceasta reprezentând starea
interioară a eului liric, dominată de anxietate și insecuritate emoțională. 

Tema operei este degradarea spirituală a fiinţei umane şi a mediului

înconjurător. Eul liric trăiește o înstrăinare spirituală din cauza ploii şi a
„descompunerii materiei”, dar ceea ce se descrie în poezie este condiția precară a
artistului, care se simte singur, neînțeles, neputându-se regăsi în lumea în care
trăiește.

Poezia este construită circular, fiind structurată în patru catrene, dispuse în

mod simetric. Lumea este descrisă asemeni unui cerc închis, idee redată
prin repetiţia versurilor: „De-atâtea nopţi aud plouând,/ Sunt singur, şi mă duce un
gând/ Spre locuinţele lacustre”. Astfel, se realizează simetria între strofa inițială și
cea finală. Cele trei versuri devin refrenul poeziei și cuprind două dintre motivele
dominante ale liricii bacoviene: ploaia şi alienarea. Singurătatea este, pentru
Bacovia, o condiţie pentru evadarea din planul realităţii. Această evadare este
necesară pentru ca eul liric să poată percepe cu claritate realitatea subiectivă, care
este mai degrabă imaginată decât existentă în plan material („mi se pare”). Prezența
ploii servește un scop diferit de cel remarcat în operele romantice. Ea nu reprezintă
un simplu element de decor în scopul creării unui cadru natural potrivit, ci devine
însăși cauza descompunerii materiei şi a sinelui.

Între planul exterior și cel interior se stabilesc puternice corespondențe:

plansul interior al ființei este însuși plansul universului în descompunere: „Aud
materia plângând”. Plansul, singurătatea sunt laitmoive ale acestei liric. Forță
germinatoare a apei din poezia clasică este înlocuită prin noi valori simbolice ale
apei: monotonie, anxietate, disoluție. Ploaia este un simbol obsedant care circulă de
la o poezie la altă, iar lacustră devine un simbol al izolării, o imagine a spațiului
închis, proiecție a unui eu liric prizonier al unei obsesii, universul bacovian fiind unul
închis.

Poezia „Lacustră” prezintă o multitudine de elemente specifice esteticii

simboliste. Așadar, pe parcursul operei întâlnim sugestia, tehnica repetițiilor,
precum și folosirea simbolurilor. Două dintre cele mai importante simboluri
utilizate sunt: locuința lacustră și ploaia. Prima face referire la dezagregarea eului,
tristeţe, repetitivitate monotonă, descompunerea materiei. Întâlnim în poezia de față
și alte imagini ce aparțin lumii acvaticului: „scânduri ude” (epitet), „val”, „podul de la
mal” (metaforă). Lacustra este un simbol al limitării orizontului uman și al izolării
spirituale a artistului. Somnul este înfățișat în strânsă legătură cu ideea de moarte,

1
reprezentând o etapă a acestui proces. Poezia prezintă somnul în ipostaza
coşmarului, unde are loc experienţa eului liric. Căderea obsesivă a ploii determină
atracţia exercitată de acvatic pe timp de noapte, într-un cadru de vis.

Prozodia poeziei „Lacustră” respectă muzicalitatea specifică operelor

simboliste. Versurile sunt medii, măsura acestora fiind de opt silabe. Ritmul este
iambic. Atât în prima, cât şi în ultima strofă, monorima se realizează prin intermediul
silabei „-ând/”, aceasta simbolizând jalea, „plânsul cosmic” al materiei. În strofele a
doua și a treia rimează doar cel de-al doilea și cel de-al patrulea vers.

În concluzie, poezia „Lacustră” exprimă prin sugestie și simboluri

sentimentele și trăirile eului liric. Acestea sunt sumbre, singuratice, de alienare și
tristețe profundă, opera făcând referire la condiția nefericită a poetului. Bacovia vede
poetul ca ființă izolată, înstrăinată de lumea din jurul său, veșnic în căutarea unei
posibilități de evadare din această realitate dezamăgitoare.

Tema și viziunea despre lume

Universul liric bacovian înglobează versuri a căror temă și viziune despre lume
creează o atmosferă specific bacoviană. Poezia „Lacustră”, de George Bacovia face
parte din volumul de debut cu numele „Plumb” și își dovedește valoarea de excepție
prin tema adoptată de poet. De asemenea, viziunea acestuia este exprimată cu
ajutorul tehnicilor simboliste, care pun accentul pe starea interioară a poetului, pe
trăirile și stările sufletești ale acestuia. Poezia are ca temă mitul reintegrării, cum îl
denumea Mircea Eliade, sau Marea Trecere și sugerează universul bacovian cu
trăsăturile lui. Este, în același timp, o meditație pe tema poetul și poezia. Poetul este
sugerat ca în estetica simbolistică și trăiește un vis simbolic. Lacustra este o locuință
primitivă din paleolitic, când oamenii trăiau în colibe suspendate pe piloni, în mijlocul
unor ape, spre a se apăra de marile animale. Locuința este legată de țărm cu o punte
de lemn, care noaptea se trăgea și o izola. Tot astfel universul bacovian este izolat,
suspendat într-un punct între pământ, apă și aer.

    Tema, eroii și subiectul sugerează conceptul de corespondență, dar și de

autonomie a esteticului, preluat din clasicism. Podul este un simbol al conceptului
de corespondență: „că n-am tras podul de la mal”, dar avem și conceptul romantic de
lume ca vis: „tresar prin somn și mi se pare”. Această izolare a locuinței lacustre
exprimă și conceptul de poezie pură, specific simbolismului.

    Analogia, ca trăsătură a esteticii simboliste, se împletește cu o nuanță de

cosmicizare, fiindcă așa cum locuințele lacustre stau între pământ, apă și cer, tot așa
universul poetic stă între realitatea fizică, socială și realitatea spirituală.

    Simbolul lacustră sugerează, în același timp, o întoarcere la origine ab orige, o

evaziune romantică într-o altă lume. Sintagma„mă duce-un gând„ ne amintește
versul eminescian;„el zboară, gând purtat de dor”. Așa cum Hyperion se întoarce la
locul unde se naște universul: „Căci unde-ajunge nu-i hotar,/ nici ochi spre a
cunoaște, /și vreme-ncearcă în zadar/ din goluri a se naște„, tot astfel eul bacovian
caută să ajungă la punctul de corespondență dintre creat și increat:„un gol istoric se
întinde,/Pe-aceleași vremuri mă găsesc.../Și simt cum de atâta ploaie/ Piloții grei se
prăbușesc”.

2
 Simbolul lacustră se constituie într-o imagine a eului poetic bacovian, fiindcă
așa cum locuința lacustră stă izolată în mijlocul apei, tot astfel eul bacovian stă că un
„ecou sonor în mijlocul universului”, cum se autodefinea Victor Hugo. 

    Sentimentul de melancolie, în esență romantic, prefigurează tristețea cu care

poetul se înstrăinează, că și Hyperion, ipostază a eului eminescian, de lume. Starea
de trezire, de conștiința, este nuanțată de gerunziile „tresărind” , „așteptând”, dar și
prin sintagma „Tresar prin somn”. Este o pătrundere în lumea interioară a eului, un
moment în drumul spre conștiința de sine, tratată de Lucian Blada în poezia Munte
vrăjit.

    Poezia poate fi interpretată și ca o meditație pe tema universului, determinată de o

disoluție universală, de un potop, de declanșarea stihiilor: „Și simt cum de atâta
ploaie/Piloții grei se prăbușesc”. Cuvântul „singur” preia încărcătură semnificațiilor din
poezia Plumb, exprimând, ca și în finalul poemului Luceafărul de Mihail Eminescu,
retragerea în sine.

    Trăsăturile definitorii ale stilului bacovian apar, ca și în poezia Plumb, ca fiind:

concizia, simbolizarea, cristalizarea, vizionarismul, sugerarea, analogia, nuanțarea,
cromatica.

    Contextul simbolic, creat de cuvântul lacustră: val, podul, piloții, ploaia, exprimă
aceeași tehnică de simbol central, care cristalizează textul. Aici rolul de cuvânt cheie
și simbol central îl joacă cuvântul lacustră, care sugerează universul poetic. Apa este
un simbol al luminii spirituale, prefigurând cunoașterea, care, prin valorile ei,
determina disoluția valorilor lumii materiale, ducând, ca și la Eminescu, la închiderea
poetului într-un univers propriu. Imaginarul oniric este încărcat de sugestii și analogii.
Poetul dă densitate simbolului într-un context de maximă claritate și conștientizare.

Titlul poeziei, alcătuit din substantivul „lacustră” trimite cu gândul la locuințele

lacustre, la ceea ce e instabil, nu durează și e destinat prăbușirii. Conform DEX,
cetățile lacustre erau vechile „orașe cufundate în apă, ale căror ruine se regăseau pe
fundul lacurilor”. Astfel, pentru a exprima cât mai bine această idee de degradare a
universului liric, poetul sugerează mesajul întregii poezii încă din titlu.

Tema poeziei evidențiază condiția poetului care e condamnat să trăiască

într-o societate meschină din care nu poate evada, fiind un prizonier al unei lumi
ostile care nu recunoaște adevăratele valori ale artei. Mai mult decât atât, miza
poeziei este evidențierea stării de dezolare a poetului care nu se poate adapta
condițiilor mediocre dintr-o lume banală în care totul se degradează. În sprijinul
transmiterii acestor stări poetul apelează la motivele poetice specifice operei sale:
ploaia, singurătatea, moartea, golul sufletesc, plânsul.

În ceea ce privește viziunea despre lume, observăm că pe parcursul celor

patru catrene se păstrează aceeași stare de incertitudine și spaimă. Fiind dispuse
simetric, cele patru strofe conțin un discurs care pare o confesiune al cărei scop
este de a elibera sufletul poetului din captivitate. Acest lucru nu se întâmplă și,
astfel, observăm apăsarea sufletească atât în planul exterior, al naturii și al vieții
materiale, precum și în planul interior, al vieții psihologice, în adâncul sufletului.
Faptul că poezia are un ton elegiac și pare o confesiune este susținut și de mărcile

3
lexico-gramaticale ale eului liric. Lirismul subiectiv este evidențiat prin folosirea
verbelor și pronumelor la persoana I singular, dovada implicării totale a eului liric:
„mă găsesc”, „simt”, „dorm”, „mi se pare”, „sunt singur”, „aud”.

Lumea care se înfățișează în aceste versuri este construită cu

ajutorul simbolului, trăsătură obligatoriu întâlnită în artele poetice simboliste, poezia
Lacustră aparținând simbolismului. Prin urmare, încă din titlu putem observa
asocierea substantivului lacustră cu semnificația unui element din natură: locuința
construită pe apă, supusă prăbușirii, susținută de patru stâlpi care oferă impresia
unei lumi închise, fără posibilitatea salvării. Așadar, acest statut este oferit și poetului
supus unui pericol, care are ca efect însingurarea: „De-atâtea nopți aud plouând,/
Aud material plângând…/ Sunt singur, și mă duce-un gând/ Spre locuințele lacustre.”

Încă de la începutul primei strofe, poetul ne face conștienți de faptul că

universul existent e fără ieșire, întrucât caracterul permanent al situației disperante
este sugerat de sintagma „De-atâtea nopți”. Cu ajutorul
diferitelor artificii sau podoabe stilistice, care se îmbină armonios cu imaginile
artistice, poetul reușește să dea ploii continue efecte devastatoare, chiar
apocaliptice. 

Verbele care predomină sugerează spaima, angoasa, forța distrugătoare a

apei: „tresar”, „mi se pare”, „parcă dorm” și au rol important în crearea imaginilor
terifiante, poezia bacoviană fiind, cu adevărat „imagine, metaforă, simbol”, așa
cum afirma Lidia Bote în ”Simbolismul românesc”. Imaginea „scândurilor ude” trimite
cu gândul la degradarea spirituală în care realitatea se confundă cu proiecțiile
halucinante, iar somnul este, de fapt, un coșmar. „Golul istoric” este reperul
existenței umane, reper care dezorientează și mai mult și inversează direcția de
curgere a timpului. Pentru că apa dezintegrează, lumea dispare, iar singura urmare e
prăbușirea: „Și simt cum de atâta ploaie/ Piloții grei se prăbușesc.”. Remarcabilă este
și corespondența dintre cuvinte și elementele naturii, corespondență care degajă
o atmosferă închistată, angoasată, în care se manifestă dezolarea și oboseala
psihică. 

Finalul poeziei reprezintă o confirmare pentru situația reflectată în prima

strofă, sentimentul că dezolarea este veșnică, eternă, fiind sugerat de repetarea
versurilor cu scopul de a accentua ideea solitudinii care îl copleșește pe poet: „De-
atâtea nopți aud plouând,/ Tot tresărind, tot așteptând…/ Sunt singur și mă duce-un
gând/ Spre locuințele lacustre.”.

Surprinzător sau nu, deși în anumite cazuri din literatură apa era dătătoare de
viață, la Bacovia motivul apei simbolizează dezintegrarea și dezagregarea
spiritualității creatoare. Mai mult decât atât, întreaga poezie este alcătuită din
elemente care aparțin aceluiași câmp semantic: „valul”, „ploaia”, „scânduri ude”,
„malul”. Lipsa soarelui și întunericul continuu însoțesc ploaia permanentă, toate
contribuind la anularea diurnului (luminii zilei).

În ceea ce privește expresivitatea poeziei, cu ajutorul căreia sunt transmise

ideile poetice, aceasta provoacă o muzicalitate aparte a versurilor, prin folosirea
verbelor la prezent „tresar”, „mi se pare”, „se întinde”, „dorm”, „aud”, „sunt”, „mă
izbește”, precum și prin folosirea verbelor auditive la gerunziu, care sugerează
nevroza, starea profundă de disperare și tristețe: „plouând”, „plângând”. Într-un cadru

4
care inspiră moartea se poate întâmpla orice: materia plânge, deci este personificată,
iar imaginea lacustrei reprezintă o metaforă ce simbolizează singurătatea eului liric,
după cum însuși mărturisește: „sunt singur”.

De asemenea, mesajul poeziei decurge din analizarea simbolurilor, însă

poetul apelează și la funcția expresivă și estetică a sunetelor, culorilor pentru a
transmite ideile sale. Atmosfera de neliniște, teamă și singurătate este instalată încă
de la începutul primelor versuri și se menține pe parcursul întregii poezii, cu ajutorul
motivelor poetice specifice pentru versurile bacoviene: ploaia, noaptea, golul
sufletesc, moartea, singurătatea, plânsul.

Expresivitatea poeziei se poate observa în versuri datorită măiestriei cu care

poetul folosește cuvintele: podoabele stilistice sau figurilor de stil se îmbină cu
imaginile artistice (vizuale: „Piloții grei se prăbușesc”; auditive: „De-atâtea nopți aud
plouând”; tactile: „În spate mă izbește-un val-”; statice: „Și parcă dorm pe scânduri
ude”), plasând textul în rândul artelor poetice de mare valoare.

Astfel, imaginarul poetic se dezvoltă în jurul a două simboluri acvatice: ploaia

în varianta sa maladiv-diluviană sugerând degradare, anxietate, monotonie, disoluție
și lacustră, simbol al limitării orizontului uman, dar și al izolării și solitudinii. Ploaia
monotonă nu este un simplu element de decor, ci agentul descompunerii materiei și
eului. Locuința lacustră devine simbol al dispariției treptate , dar iremediabile sub
imperiul distrugător al elementului acvatic.Într-un cadru care inspiră moartea se
poate întâmpla orice: materia plânge, deci este personificată, iar imaginea lacustrei
reprezintă o metaforă ce simbolizează singurătatea eului liric, după cum însuși
mărturisește „sunt singur”.

Elementele de versificație au și ele un rol important în ceea ce priveṣte

viziunea poetului. Acestea contribuie la transmiterea stărilor interioare ale eului liric:
ritmul iambic redă tonul elegiac al poeziei, măsura este inegală, predomină măsura
de opt silabe, iar rima variază, oscilând între rima încrucișată și monorimă, existând
și versuri libere.

Prozodia poeziei „Lacustră” se caracterizează printr-o deosebită muzicalitate,

o trăsătură specifică operelor simboliste. Versurile sunt de lungime medie, cu măsura
de opt silabe și ritm iambic, caracteristic creațiilor cu tonalitate tristă, melancolică.
Atât în prima, cât şi în ultima strofă, monorima se realizează prin intermediul silabei „-
ând/”, un semn al tristeții profunde care însoțește „plânsul cosmic” al materiei. În
strofele a doua și a treia rimează doar cel de-al doilea și cel de-al patrulea vers.

În concluzie, pot spune că părerea mea este în concordanță cu părerea lui

Eugen Lovinescu, cel care afirma că viziunea lui George Bacovia este una sumbră,
creatoare în întreaga lirică a unei atmosfere „de copleșitoare dezolare, de toamne
reci, cu ploi putrede, o atmosferă de plumb, în care plutește obsesia morții și a
neantului, o descompunere a ființei organice.”. Ea ilustrează singurătatea eului liric,
care se simte alienat într-o lume pe care o simte ca fiind străină din punct de vedere
spiritual. Textul aparține curentului literar simbolist prin motivele literare specifice,
decor, categoriile negative (nevroza, grotescul, teama, funebrul), precum și prin
prezența sugestiei.

5
Bibliografie
Emil Alexandrescu, Dana Gavrilă - Literatură romană în analize și sinteze

Lidia Bote - Simbolismul Românesc

http://e-culegere.net