George Bacovia — Lacustră

Poezia are ca temă mitul reintegrării. Este, în acelaşi timp, o meditaţie pe tema poetul şi poezia. Poetul este sugerat
ca în estetica simbolistă şi trăieşte un vis simbolic. Lacustra este o locuinţă primitivă din paleolitic, când oamenii
trăiau în colibe suspendate pe piloni, în mijlocul unor ape, spre a se apăra de marile animale. Locuinţa era legată de
ţărm cu o punte de lemn, care noaptea se trăgea şi o izola. Tot astfel universul bacovian este izolat, suspendat într-un
punct între pământ, apă şi aer. Tema, eroii şi subiectul sugerează conceptul de corespondenţă, dar şi de autonomie a
esteticului, preluat din clasicism. Podul este un simbol al conceptului de corespondenţă: „Că n-am tras podul de la
mal“, dar avem şi conceptul romantic de lume ca vis: „Tresar prin somn, şi mi se pare“. Această izolare a locuinţei
lacustre exprimă şi conceptul de poezie pură, specific simbolismului.

Analogia, ca trăsătură a esteticii simboliste, se împleteşte cu o nuanţă de cosmicizare, fiindcă aşa cum locuinţele
lacustre stau între pământ, apă şi cer, tot aşa universul poetic stă între realitatea fizică, socială şi realitatea spirituală.

Simbolul lacustră sugerează, în acelaşi timp, o întoarcere la origine ab origo, o evaziune romantică într-o altă lume.
Sintagma „mă duce-un gând“ ne aminteşte versul eminescian: „El zboară, gând purtat de dor“. Aşa cum Hyperion se
întoarce la locul unde se naşte universul: „Căci unde-ajunge nu-i hotar, / Nici ochi spre a cunoaşte, / Şi vremea-
ncearcă în zadar / Din goluri a se naşte“, tot astfel eul bacovian caută să ajungă la punctul de corespondenţă dintre
creat şi increat: „Un gol istoric se întinde,/Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc... / Şi simt cum de atâta ploaie / Piloţii grei
se prăbuşesc”.

Simbolul lacustră se constituie într-o imagine a eului poetic bacovian, fiindcă aşa cum locuinţa lacustră stă izolată în
mijlocul apei, tot astfel eul bacovian stă ca un „ecou sonor în mijlocul universului“, cum se autodefinea Victor
Hugo.

Sentimentul de melancolie, în esenţă romantic, prefigurează tristeţea cu care poetul se înstrăinează, ca şi Hyperion,
ipostază a eului eminescian, de lume. Starea de trezire, de conştiinţă, este nuanţată de gerunziile „tresărind“,
„aşteptând“, dar şi prin sintagma „Tresar prin somn“. Este o pătrundere în lumea interioară a eului, un moment în
drumul spre conştiinţa de sine, tratată de Lucian Blaga în poezia Munte vrăjit.

Poezia poate fi interpretată şi ca o meditaţie pe tema destinului, determinată de o disoluţie universală, de un potop,
de declanşarea stihiilor: „Şi simt cum de atâta ploaie / Piloţii grei se prăbuşesc“. Cuvântul „singur“ preia încărcătura
semnificaţiilor din poezia Plumb, exprimând, ca şi în finalul poemului Luceafărul de Mihail Eminescu, retragerea în
sine.

Trăsăturile definitorii ale stilului bacovian apar, ca şi în poezia Plumb, ca fiind: concizia, simbolizarea, cristalizarea,
vizionarismul, sugerarea, analogia, nuanţarea, cromatica.

Contextul simbolic, creat de cuvântul lacustră: val, podul, piloţii, ploaia, exprimă aceeaşi tehnică de simbol central,
care cristalizează textul. Aici rolul de cuvânt cheie şi simbol central îl joacă cuvântul lacustră, care sugerează
universul poetic. Apa este un simbol al lumii spirituale, prefigurând cunoaşterea, care, prin valorile ei, determină
disoluţia valorilor lumii materiale, ducând, ca şi la Eminescu, la închiderea poetului într-un univers propriu.
Imaginarul oniric este încărcat de sugestii şi analogii. Poetul dă densitate simbolului într-un context de maximă
claritate şi conştientizare.