Ion de Liviu Rebreanu: Ion & Ana

Cuplul central al romanului este cel format din Ion si Ana, a caror intalnire are loc duminica, la hora din
sat, in curtea vaduvei lui Maxim Oprea. Rolul horei din viața comunității sătești este acela de a-i asigura coeziunea
și de a facilita intemeierea noilor familii, dar cu respectarea principiului economic. De aceea, la joc participa numai
flăcăi și fete. Hotararea lui ion de a o lua pe Ana cea bohata la joc, deși o iubea pe Florica cea saraca, marchează
începutul conflictului. Firavă și fără personalitate, asa cum apare la inceput, covarsita de voința lui Ion, imbatata de
cuvintele și gesturile lui dragastoase, Ana va deveni o victimă ușoară a flacaului interesat numai de averea ei. Acesta
o seduce, apoi se instraineaza, iar căsătoria o stabilește cu Vasile Baciu, cand fata ajunsese de rasul satului, find
insarcinata. Dupa nunta, începe coșmarul Anei, care este bătută și alungată de cei doi bărbați. Daca la hora, ion este
tandru, „O strange la piept pe Ana cu mai multă gingășie, dar și mai prelung decât ceilalți flăcăi”, apoi este
batjocorit, indifferent, sau o loveste cu sange rece. În ciuda acestei firi slabe care se anunța din primul capitol, Ana
va dovedi pe parcursul acțiunii o voință și o putere de a rabda uluitoare. Nu numai Ion e revoltat, incalcand normele
colectivității; Ana însăși trăiește aceeași condiție, intrucat nesocoteste obiceiul tipic al lumii rurale din acea vreme,
de a accepta casatoria planuita de parinti, in care latura sentimentala nu are importanta.

Enigma Otiliei: Felix & Otilia

În acest păienjeniş al degradării morale, relația dintre Felix şi Otilia reprezintă alternativa purităţii. Cei doi sunt
personaje principale, Otilia ilustrând tipul cochetei, iar Felix pe cel al intelectualului în formare, singurul personaj
rotund al operei. Cele două personaje sunt construite prin mijloace tradiţionale şi moderne. Astfel, ambiguitatea şi
comportamentismul sunt tehnici care se regăsesc în portretizarea Otiliei, ţinând de estetica modernismului, întrucât
naratorul refuză a explica gesturile fetei, a le însoţi de ilustrarea reflecţiilor personajului feminin, în timp ce Felix
este caracterizat mai ales prin faptele şi atitudinile sale.
Cucerit de spontaneitatea, graţia şi feminitatea Otiliei, Felix se îndrăgosteşte, dar se simte stânjenit de
familiaritatea fetei cu Pascalopol. Imatur şi stângaci, el îşi mărturiseşte mai întâi sentimentele printr-un bilet lăsat în
camera Otiliei, pe care ulterior vrea să-l sustragă. Confuz deoarece Otilia nu pomeneşte nimic despre scrisoare, deşi
o citise, Felix îi va declara dragostea în timpul vizitei la moşia lui Pascalopol, dar reacţia Otiliei îl deconcertează: ea
nu îl respinge, dar nici nu îi încurajează pornirile, menţinând „enigma” alegerii ei între Felix şi Pascalopol. Plecarea
cu acesta din urmă la Paris este un moment de derută petru Felix, care o primește însă cu aceeaşi căldură sufletească
la întoarcere. Astfel, întreaga relaţie este descrisă exclusiv prin prisma reacţiilor lui Felix, cititorul găsind explicaţii
pentru alegerea Otiliei abia în finalul romanului: după moartea lui Costache, Otilia părăseşte la scurt timp casa şi se
căsătoreşte cu Pascalopol şi îi trimite lui Felix o carte poştală cu textul: „Cine a fost în stare de atâta stăpânire e
capabil să învingă şi o dragoste nepotrivită pentru marele lui viitor”. De altfel, discuţiile anterioare ale celor doi
anticipă gestul fetei: Felix îi mărturisise visul de se realiza în profesie, unde nu ar fi suportat o poziţie superficială,
inferioară, astfel încât ambiţia, perseverenţa, spiritul profund intelectual, aplicaţia către studiui sunt trăsăturile care
întregesc portretul tânărului în formare, iar gestul Otiliei de a se căsători cu Pascalopol reflectă maturitatea ei,
spiritul de sacrificiu în vederea împlinirii profesionale a lui Felix: O alege căsătoria cu Pascalopol nu neapărat pentru
a-şi clarifica statutul material, ci mai ales deoarece este conştientă că firea ei capricioasă şi cochetă este nepotrivită
viitorului pe care vrea să îl aibă Felix.
 Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război: Ștefan & Ela
În primul rând, la început, relația celor doi este una pură și sinceră, bazata pe sentimente. Ambii sunt studenți, având
o stare materială modestă, iubirea fiind singurul lucru care îi leagă. Totuși, în interiorul lui Ștefan se declanșează un
război atunci când primește moștenirea, iar Ela se transforma, nemaicorespunzand proiecției lui. În al doilea rând,
după schimbarea Elei, Ștefan decide sa plece în război, considerând că principiile sale au fost încălcate. Atât
dragostea, cat și războiul sunt dezamăgitoare pentru el, ridicandu-se la așteptările sale. Drama colectiva a războiului
are, intr-un final, rol terapeutic, acesta luând decizia de a divorța de Ela. Titlul indica cele două cărți ale romanului,
desemnand povestea de iubire și experiența războiului care „omoară” relația dintre Ștefan și Ela. Cele două părți
sunt unite prin substantivul „noapte” ce desemnează, în mod simbolic, dezamagirea, deziluzia, decăderea valorilor în
care credea personajul. Așa cum remarcăm încă din titlu, temele romanului sunt iubirea și războiul, alături de drama
intelectualului inadaptat, lucid, cu probleme de constiinta. Tânjind după iubirea absolută, romanul tratează aspirația
spre ideal, înfățișând relația dintre Ștefan Gheorghidiu și Ela. Romanul evidențiază, așadar, două experiențe
fundamentale: cea a iubirii, prin rememorare, și cea a războiului, cu ajutorul jurnalului de front.