Titlu poeziei “Trecut-au Anii…” este alcătuit din verbul “trecut-au” și articolul hotărât “anii” care

transmite o concretețe anume: sunt anii care poetul îl știe, îl privește în muta lor perindare prin văile
amintirii. Punctele de suspensie marchează conștientizarea trecerii ireversibile a timpului, bazat pe
interiorizarea sentimentului tensionat de amintiri. Contextual, timpul este implacabil, ireversibil.
Amintirile sunt unica mărturia a vieții consumate deja, a curgerii ei spre veșnicul întuneric. Salvarea de
sentimentul timpului sunt visele. Ele îi insuflă omului puterea de a învinge sentimentul destrămării.

Tema discursului liric este timpul ireversibil, implacabil. Emoția eului liric, provocată de sentimentul
efemerității noastre, este tristețea apăsătoare, copleșitoare, cu efecte malefice, paralizate chiar și asupra
muzei a spiritului său lăuntric “ Cu mâna mea în van pe liră lunec”.

Tema panta rhei o găsim în primele versuri: „Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri / Şi niciodată n-or să
vie iară“. Această curgere a timpului nu este doar un fapt exterior, ci un proces interior al dobândirii
conştiinţei de sine „Abia-nţelese, pline de-nţelesuri“. Această continuă descoperire este semnul penetrării
în interiorul Cuvântului, este semnul împărtăşirii cu harul, ce însoţeşte drumul spre conştiinţă. Metafora
„ceas al tainei“ sugerează că momentul sfârşirii vieţii „asfinţit de sară“ îi va revela marea taină a
eternităţii. Metafora „Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri“ este cea mai semnificativă pentru a exprima
conceptul de panta rhei. Ea este urmată de metonimia „Iar timpul creşte-n urma mea...”.

Sonetul este o poezie lirică cu formă fixă, compusă din paisprezece versuri grupate în două strofe catrene
și două terține. Poezia ,,Trecut-au anii…’’ de Mihai Eminescu se încadrează în acest aspect respectand
regularitatea. În operă, poetul își exprimă indirect sentimentele prin intermediul eului liric de tristețe
metafizică, de nostalgie într-o gama ascendenta incepand de la melancolie pentru a ajunge la nefericire.
Pentru exprimarea acestei furtuni emoționale poetul utilizează procedeul sintactic gradația, care devine
baza discursului liric.

Discursul liric conține a multitudine de motive: trecerea ireversibilă a timpului (fugit irreparabile tempus),
soarta schimbătoare, ars poetica, motivul copilăriei și al morții. Motivul central al poeziei reprezintă
trecerea ireversibilă a timpului, regăsit în secvența „Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri/ Și niciodată
n-or să vină iară/ Iar timpul crește-n urma mea...mă-ntunec.” Prin ele se conturează o atmosferă nostalgică
și tristă,care este determinată de trecerea irecuperabilă a timpului, fiind amplificată de starea eului liric de
tânguire despre curgerea timpului și fericirea pierdută. Acesta simte un regret profund din cauza
neputinței de a schimba ceva.

Ca în orice opera lirică apare și aici prezent eul liric în postura maturului care regretă trecerea timpului și
se confesează, dovadă fiind formele pronominale de per­soana I singular “mă”, “mi”, “mea” și verbele
folosite la aceeași persoana - “să fac”, “să smulg”. Acestora li se alătură adresarea directă prin interjecția
o și prin construcțiile în vocativ “ceas al tainei” și “suflet” prin care confesiunea devine mai sfâșietoare,
mai impresionantă.

Poezia cuprinde o gloată de figuri de still.

Strofa I: Enumerația "Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară/Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri"
conturează starea afectivă de nostalgie a eului liric, care afirmă că poveștile, doinele, ghicitorile și
eresurile nu îl mai încântă ca în copilărie/trecut. Imaginea vizuală "nori lungi pe şesuri" conturează
imaginea unui cer plin de nori lungi.

Strofa a II-a: Metafora "ceas al tainei" sugerează trecerea iremediabilă a timpului. Imaginea vizuală
"Cu-a tale umbre azi în van mă-mpesuri,/O, ceas al tainei, asfinţit de sară" trimite cititorul cu gândul la un
asfințit, sugerând trecerea timpului, care pare ca o umbră, care acoperă multe dintre amintiri.

Strofa a III-a: Invocația "Să smulg un sunet din trecutul vieţii,/Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri"
indică dorința arzătoare a eului liric de a se întoarce în trecut, de a-și mai face sufletul să tremure din nou
datorită sentimentelor profunde din acea perioadă.

Strofa a IV-a: Epitetul dublu "Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri" are rolul de a ilustra tăcerea, lipsa
fericirii și a împlinirii din timpurile de demult. Metafora "Iar timpul creşte-n urma mea... mă-ntunec!"
conturează schimbarea eului liric odată cu trecerea timpului, acesta pierzând odată cu acesta și fericirea,
împlinirea, sugerată prin verbul "mă-ntunec".

Prima strofă dezvăluie teza acestei destăinuiri debutând cu o comparație "Trecut-au anii ca nori lungi pe
șesuri'' prin care poetul aseamănă efemeritatea vieții cu cea a norilor fragili,inconsistente. În poezie eul
liric se afla într-o stare de depresie ca efect al trecerii ireversibile a timpului. Aceasta stare este sustinuta
de figura de stil menționată urmată de o constatare fatala ,,Şi niciodată n-or să vie iară,”.

Al doilea catren este o proiecție în trecut trimitand la mitul copilăriei la varsta de aur,paradisiaca. Poetul
încearcă sa o recepționeze pură și luminoasa prin amintire ,,Ce fruntea-mi de copil o-nseninara,\
Abia-nţelese, pline de-nțelesuri”. Insensibilitatea, determinată de paralizanta ideea morţii, face ca izvorul
poeziei să sece în sufletul poetului „Să fac, o, suflet, că din nou să tremuri /Cu mâna mea în van pe liră
lunec”. Trecutul s-a mistuit în „zarea tinereţii’, atunci când poetul trăia încântarea şi mişcarea sufletului ce
i-o dădeau poveştile, doinele, tradiţiile, datinile: „Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară /Poveşti şi
doine, ghicitori, eresuri”. Această curgere a timpului nu este doar un fapt exterior, ci un proces interior al
dobândirii conştiinţei de sine „Abia-nţelese, pline de-nţelesuri”. Această continuă descoperire este semnul
pătrunderii în interiorul Cuvântului ce însoţeşte drumul spre conştiinţă. Metafora „ceas al
tainei”Sugerează că momentul sfârşirii vieţii „asfinţit de sară” îi va revela marea taină a eternităţii. Finalul
devine astfel o constatare dramatică deoarece poetul nu întrevede nici-o speranta. Drama poetului este
aceasta pierdere a luminii interioare marturisita în final "mă-ntunec", ca o prefigurare a destinului.