Setea de iubire, o iubire absolută, îi stăpâneşte eului liric întreaga fiinţă punându-şi amprenta pe toate

operele poetului. Pentru Eminescu, El şi Ea, cuplul celor două jumătăţi, stau la baza întregului Univers
eminescian, iubirea fiind “Stăpâna Lumii”. În viziunea poetului Eminescu, iubirea este o parte integrantă
din ceea ce reprezintă pentru el un ideal feminin. În poeziile eminesciene, dragostea se află în centrul
universului eului liric, este cea care declanşează mecanismul lumii şi se îmbină cu elementele naturii
într-o armonie aproape perfectă. În primele poezii, Eminescu aduce un elogiu iubirii, o metamorfozează în
copilă, femeie, înger, o idolatrizează şi o înglobează în fiecare simbol al naturii. Apoi, sentimentul
dragostei este înlocuit de o „dulce suferinţă”, de regretul şi dezamăgirea unei iubiri neîmpărtăşite,
neînţelese. În poemul „Ce e amorul?”, poetul dă singur o definiţie a iubirii: „ E un lung prilej pentru
durere,/Căci mii de lacrimi nu-i ajung/Şi tot mai multe cere”. În poezii precum „Lasă-ţi lumea...”, ”Iubind
în taină”, poetul încearcă să re-aprindă flacăra iubirii prin dorinţă, chemare, speranţă. În aceste poeme, cei
doi îndrăgostiți ,elementele centrale ale lumii eminesciene, se contopesc cu natura, iubirea lor re-înviind
departe de ochii lumii, într-un codru secular, care îi protejează. Poemul „Lasă-ţi lumea” este una dintre
operele care exprimă tema iubirii şi a naturii, această temă constituind aspiraţia poetului către perfecţiune,
către sentimentul dulce al dragostei care renaşte şi readuce cuplul în universul paradisiac format de lacul
ce reflectă chipul perfect al fetei, de luna şi stelele care limitează spațiul intim în care se desfășoară
iubirea şi care totodată sunt martori sacri a fericirii lor.

Natura antropomorfizata trăiește în consonanță cu sentimentele poetului, imaginile paradisiace

corespunzand împlinirii erotice, iar tablourile pustii, dezolante, alcâtuind ambianța dezamagirii și rupturii
sentimentale. Natura terestră este întruchipată în Eminescu în eternă rotație a anotimpurilor. Natura este
binevoitoare, protectoare, caldă, intimă sau tristă, rece, perfect în acord cu starea de spirit eului. Balada
lirică Făt-Frumos din tei este specifică, de exemplu, dulceața și gălăgie nostalgică a cornului, a cărui
„voce” rezonează pentru poetul „fermecător și tandru”, creând o atmosferă de basm sunetelor primăverii,
și Acele proiecții largi argintii la lumina lunii. Eminescu concretizează în expresia sa conexiunea fericirii
și a suferinței în iubire numai pentru ca el însuși trăia aceasta ca pe o puternica realitate, și nu pentru ca o
întâlnise, de pildă, și în povestea de dragoste a lui Hyperion cu Diotima. Armonia dintre cultură, iubire și
natură este la Eminescu temeiul care asigura poeziei sale forța de seducție și caracterul ei de realizare
definitiv.

În concluzie, afirm că opera eminesciană iubirea reprezintă un ideal şi cunoaşte numeroase etape,
începând cu iubirea adolescentină, inocenţa şi ajungându-se în margine la iubirea văzută din perspectiva
poetului matur, experimentat care de această verset conferă iubirii un temperament dual.