Eseu

Poezia „Lasă-ți lumea”, de Mihai Eminescu, este o romanță cantabilă,

scrisă de Mihai Eminescu și publicată pentru prima dată în singurul
volum antum al poetului, intitulat „Poesii”. Volumul a apărut în anul
1883 și include una dintre cele optsprezece versiuni cunoscute ale operei de
față. Poezia prezintă o viziune senină, optimistă, asupra posibilității de
împlinire a iubirii cuplului de îndrăgostiți.

Acest material liric se încadrează în categoria romanțelor cantabile,

întrucât versurile sale se bucură de o muzicalitate aparte. De asemenea,
tonul elegiac specific romanțelor se regăsește în opera de
față. Romanța este o specie a genului liric, denumită adesea „cântec
sentimental”, caracterizată printr-o ușoară tristețe și o muzicalitate
deosebită, care permite transpunerea versurilor pe o melodie. În romanțe se
întâlnesc adesea chemări, invocații, exclamații, suspine, îndemnuri sau
regrete.

Titlul poeziei reprezintă un îndemn adresat de către eul liric iubitei

sale. Această chemare semnifică dorința de renunțare la identitățile
individuale ale celor doi, în vederea uniunii totale a acestora. Uniunea este
atât spirituală, cât și fizică, fiind accentuată nevoia puternică de apropiere a
cuplului, până la identitate. Abandonul individualității reprezintă, în poezie,
cea mai mare dovadă de dragoste, fiind caracterizat de pasiune și uitare de
sine.

Tema operei este iubirea, văzută de Eminescu în chipul unei forțe

atotputernice, capabilă de a determina cuplul de îndrăgostiți să renunțe la ei
înșiși pentru a trăi într-o uniune perpetuă. Poezia înfățișează aspectul idilic
al sentimentului erotic, lipsind cu desăvârșire scepticismul și dezamăgirea,
care se regăsesc în multe alte creații eminesciene. Astfel, tot ceea ce îi
separă pe cei doi îndrăgostiți trebuie să dispară, fiind destinat uitării,
întrucât iubirea modifică percepția asupra realității, iar identitatea
individuală este, pentru aceștia, înlocuită cu cea a cuplului.

Textul este structurat în treisprezece strofe a câte patru versuri

fiecare. Poezia conține motive literare specifice romantismului, precum
luna, lacul, noaptea și stelele, accentuând ideea sincronizării dintre cadrul
natural și sentimentele îndrăgostiților, care își doresc izolarea totală de
restul lumii, pentru a se bucura unul de celălalt în mijlocul naturii vibrante.
Astfel, întregul univers se alătură iubirii celor doi, planul terestru unindu-se
cu cel cosmic („Înălţimile albastre / Pleacă zarea lor pe dealuri”), sub
influența forței mistuitoare a dragostei („Arătând privirii noastre / Stele-n
ceruri, stele-n valuri”).
Poezia „Lasă-ți lumea” aparține curentului literar romantic, atât prin
tematica specifică (iubirea), cât și prin motivele literare caracteristice
romantismului (luna, noaptea, lacul, stelele). Eminescu este unul dintre
poeții ale căror creații aparțin unui romantism târziu (comparativ cu alți
scriitori europeni), dar toate trăsăturile acestui curent literar se regăsesc în
multe dintre poeziile sale, precum și în cea de față. Printre acestea se
numără: cultul pasiunii, al imaginației și al fanteziei, aspirația spre absolut
(în opera de față, iubirea este prezentată ca fiind împlinită), specificul
național (prezența regionalismelor și a arhaismelor: „nime”, „șede”,
„bălaie”), dragostea pentru natură, precum și regresiunea către aceasta.
Astfel, dragostea se manifestă într-un cadru natural feeric, de basm, unde
predomină atât misterul (fiind vorba despre un cadru nocturn), cât și
posibilitatea comunicării și a comuniunii dintre om și natură.

Prozodia poeziei „Lasă-ți lumea” respectă normele clasice, oferind o

muzicalitate aparte versurilor și sporind expresivitatea textului. Astfel,
opera conține versuri de lungime medie, cu măsura de opt silabe și ritm
trohaic. Rima este încrucișată, astfel încât primul vers al fiecărei strofe
rimează cu cel de-al treilea, iar cel de-al doilea vers, cu al patrulea.

În concluzie, poezia „Lasă-ți lumea”, de Mihai Eminescu, surprinde

sentimentul erotic în forma unei forțe mistuitoare, copleșitoare, care
cuprinde cuplul de îndrăgostiți. Aceștia își doresc anularea tuturor
elementelor care îi separă, renunțând la individualitate în vederea unei
uniuni complete, atât la nivel fizic, cât și spiritual, care ajunge până la
identitate. Aceștia sunt protejați de natura ocrotitoare, care reprezintă un
adevărat refugiu pentru cei doi îndrăgostiți. Ei își doresc să se îndepărteze
de lumea din jurul lor, astfel încât singurele martore ale idilei vor fi stelele, a
căror lumină se reflectă tremurând în apa lacului.