Limba şi stilul poeziilor lui Eminescu

Rosetti, Gheţie
I 1866 – 1870
Debutul scriitorului are loc într-un moment când poezia românească, deşi cultiva
temele generale ale romantismului, rămânea încă tributară, pe plan stilistic, expresiei poetice
clasice. Notele romantice prezente în stilul poetic al vremii sunt încă puternic concurate de
reminiscenţe clasice. Producţia poetică din anii 1850 – 1870 se caracteriza prin: cultivarea
generalului şi a abstractului; evitarea elementului particular şi sensibil; aluziile mitologice;
preferinţa acordată anumitor construcţii şi figuri retorice. Pecetea lăsată de această poezie
asupra stilului artistic al lui Eminescu a fost puternică. Emanciparea scriitorului de sub
tutela şcolii poetice a timpului a cerut îndelungate eforturi, la sfârşitul cărora expresia
poetică eminesciană ne apare în întreaga ei originalitate. Sub influenţa lui Bolintineanu, a lui
Heliade şi a lui Alecsandri, Eminescu foloseşte în primele sale producţii: - diminutivul
hipocoristic al poeziei populare: porumbiţă, copiliţă, doiniţă etc.
- gerunziile acordate: lebăda murindă etc.
- epitetul apreciativ cu predilecţie: umbră măreaţă etc.
- epitetele ornante ale clasicismului, care sacrifică imaginea particulară în favoarea
calificării generale: narcise albe, dalbă fecioară, negrele-i bucle etc.
Numărul epitetelor este relativ mic înainte de 1870; ele provin din tradiţia literară şi
revin cu mare frecvenţă sub pana scriitorului: alb, blând, dulce, jalnic, tainic, lin, uşor,
verde etc. Folosirea abuzivă le-a anulat în bună parte potenţialul expresiv.
Adjectivul cunoaşte o valorificare destul de redusă în această perioadă.
Stilul eminescian este acum un stil substantival şi, în mai mică măsură, unul verbal;
o parte însemnată din substantive o constituie abstractele.
Aluzia mitologică este frecventă, mitologia fiind prezentă şi-n comparaţii.
Poetul acordă o preferinţă deosebită personificării şi conferă forme umane ideilor
abstracte, ca în poezia clasică; sunt personificate: speranţa, destinul, blestemul, trecutul,
virtutea.
Metaforele sunt numeroase, dar convenţionale; jocul semnificaţiilor figurate este
excesiv.
Comparaţia are caracter retoric şi clasicizant.
Metonimia şi sinecdoca, cultivate frecvent la 1848, se menţin la Eminescu în primele
poezii, dar vor fi înlocuite apoi de seria metaforică.
Poetul cultivă oda (La mormântul lui Aron Pumnul, La Heliade), poezia patriotică
(Din străinătate, Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie).
Influenţa folclorică este în această perioadă insuficient asimilată şi nefiltrată printr-o
cultură proprie. Se observă influenţa versificaţiei poeziei populare (De-aş avea). Se fac
simţite reminiscenţe clasice şi mitologice (O călărire în zori, Ondina). Satira Junii corupţi
anunţă vehementa critică socială din Scrisoarea III.

II 1870 – 1876
Poezia Venere şi Madonă marchează trecerea la cea de-a doua etapă a activităţii
literare a lui Eminescu: faza romantică. Poetul se orientează acum spre marile teme ale
romantismului. Un ecou deosebit l-au avut demonismul şi titanismul. Temele romantice dau

1
naştere unor ample poeme: Strigoii, Călin, Mureşan, Povestea magului. Poetul este
preocupat de istoria umanităţii în desfăşurarea ei seculară în vastul poem Memento mori
sau Panorama deşertăciunilor. Orientarea către marile teme ale romantismului va avea
consecinţe în planul expresiei poetice eminesciene.
Creşte importanţa epitetului adjectival, prin care poetul califică, apreciază
impresiile care-i vin din lumea exterioară. Creşterea rolului epitetului poate fi considerată o
trăsătură romantică. Prin întrebuinţarea largă a adjectivului, expresia poetică eminesciană
devine bogată, adesea strălucitoare. Adjectivul câştigă în precizie şi se individualizează;
substantivul este flancat de epitetul adjectival aproape peste tot; este perioada epitetului
obligatoriu (Tudor Vianu).
Stilul poetului se deschide către particular şi spre concret, înregistrând numeroase
nuanţe, culori, tonuri; poetul încă nu sacrifică din epitete pentru a reţine pe cele mai
semnificative. Acum încearcă să se elibereze de generalitatea epitetului ornant, de cel
gerunzial şi apoziţional, şi să obiectiveze calitatea prin comparaţie şi metaforă. În primele
poezii unul din adjectivele stereotipe era alb. Acum, mai întâi îi reliefează expresivitatea
prin comparaţie: alb ca de zăpadă; analogia cu zăpada fiind comună, Eminescu îi sporeşte
valoarea concretă prin suprimarea adjectivului: frunţi ca ninsoarea; prin metaforă, poetul
sensibilizează la maximum calitatea adjectivului: barba de ninsoare; uneori, intensifică nota
particulară prin folosirea termenului regional: întrupare de omăt, iarba pare de omăt.
Diverse tipuri de epitete adjectivale:
- epitetul apreciativ e prezent şi în creaţia din perioada vieneză sau berlineză (1869
– 1874): inimi bătrâne, urâte;
- adjectivul de tip romantic exprimând imensul, necuprinsul: gigantici piramide;
- adjectivul sensibil, pictural are frecvenţă din ce în ce mai mare; imaginile cele
mai evocatoare sunt obţinute prin notarea unui epitet individual: tânguiosul glas
de clopot, umbră viorie;
- epitetul trial este caracteristic acestei faze; în poezia romantică este frecventă
gruparea adjectivelor de aceeaşi nuanţă şi intensitate expresivă în serii; procedeul
apare la Eminescu spre sfârşitul primei perioade şi capătă amploare deosebită în
epoca anilor 1870 – 1873: glas tainic, lin, amar;
- epitetul sinestezic, personificator şi metaforic este frecvent în această perioadă:
ropot dulce, dureroasă lumină; majoritatea sinesteziilor eminesciene este dirijată
către domeniile auditiv, vizual şi gustativ.
Ca toţi romanticii, Eminescu cultivă acum din plin antiteza. Expresia stilistică cea
mai particulară a antitezei romantice în opera lui Eminescu este frecventa asociere a
termenilor care exprimă suferinţa şi voluptatea. Formulele apar din tinereţe, dar folosirea lor
pe scară largă se constată în perioada maturităţii artistice: ochii-ţi ucigători de dulci, farmec
dureros, fioros de dulce. Antiteza romantică organizează compoziţional structura mai multor
poeme din această perioadă: Venere şi Madonă, Înger şi demon, Împărat şi proletar,
Epigonii.
Este tot mai mult pusă la contribuţie funcţia sensibilizatoare a comparaţiei: luna ca o
vatră de jăratic, tâmpla bate liniştită ca o umbră viorie, o, tu crai, cu barba-n noduri ca şi
câlţii când nu-i perii; poetul caută termenul concret care să fie echivalentul plastic şi
particular al obiectului comparat. Relieful expresiv este mărit în sensul adâncirii viziunii
concrete. După 1870, poetul parcurge drumul de la abstractul clasic la concretul romantic.

2
 Şi în privinţa metaforei înregistrăm aceeaşi orientare spre imaginea sensibilă,
particulară; imaginea metaforică este scoasă din generalitate şi convenţional. Noţiunile
abstracte capătă contururi materiale, palpabile. Cele mai abstracte noţiuni capătă volum,
culoare, consistenţă materială, sub pana sa: Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur;
Codrii de secole, oceane de popoare. După 1873 şi până spre sfârşitul carierei sale literare,
Eminescu concretizează prin metaforă gândirea, inteligenţa: Tu în cap nu ai grăunţe, numai
pleavă şi puzderii. Metaforele lui Eminescu sunt de o bogăţie şi de o plasticitate neîntâlnite
până la el în poezia românească. Cele mai strălucite realizări ale fanteziei sale figurative le
obţine poetul din contemplarea cerului. Imaginile metaforice abundă în versurile acestei
perioade.
Viziunea sa metaforică este în acelaşi timp concretă şi animistă, folosindu-se de
funcţia personificatoare a verbului şi a epitetului: lacul care-n tremur somnoros şi lin se
bate; codrii se înfiorează de atâta frumuseţe.
Vechi metafore banalizate prin uz sunt revalorificate expresiv; poetul reface procesul
de figuraţie şi restituie cuvintelor sau sensurilor gramaticalizate materialitatea primitivă:
Văd poeţi ce-au scris o limbă ca un fagure de miere (Mult e dulce şi frumoasă limba ce-o
vorbim – spusese un anume Sion).

III după 1876

În faza finală a activităţii sale, spre 1880, Eminescu îşi reclasicizează expresia
poetică într-o manieră proprie. Pornită ca o reacţiune împotriva abundenţei de imagini şi
culoare a epocii precedente, această scuturare a podoabelor (Tudor Vianu) nu înseamnă o
renunţare la câştigurile apreciabile pe care stilul poetic al lui Eminescu le realizase până
atunci. Este vorba de o diminuare numerică a unor procedee figurative şi de o transformare a
substanţei lor expresive. (Scrisorile, Luceafărul; Şi dacă…, Sara pe deal - poezii erotice şi
de natură; Melancolie, O, mamă…, Peste vârfuri, Mai am un singur dor – elegii; sonetul
Veneţia, Glossă - poezii cu formă fixă; Revedere, Ce te legeni, La mijloc de codru -
influenţa populară) etc.
Începând cu Scrisorile, epitetele, mai ales cele adjectivale, ne întâmpină din ce în ce
mai rar. Strofe întregi din unele poezii scrise acum se construiesc fără participarea
adjectivelor. Eminescu continuă să se adreseze epitetului individualizator, evocator:
săltăreţele dactile, prostatecele nări, privire-mpăroşată.
Ultimele poezii apărute în cursul vieţii readuc adjectivele generalizante de tip clasic:
întinsele ape, cer senin, sicriu bogat, tinere ramuri, rece vânt. Folosite cu parcimonie,
epitetele capătă valori stilistice deosebite. Deseori, epitetul apare în poziţie finală, ca şi cum
în el s-ar concentra esenţa şi, oarecum, concluzia dezvoltării lirice anterioare.
Comparaţiile realizate prin termenul concret sunt numeroase şi după 1880: soarele
se închide ca o rană…, epocile se-nşiră ca mărgelele pe aţă, zilele îmi sunt pustii ca nişte
stepe.
Comparaţia abstractă e mai frecventă: ci tu rămâi în floare ca luna lui aprilie,
splendid ca o ironie, şi nu e blând ca o poveste amorul meu cel dureros.
Metafora se realizează uneori prin termenul abstract sau general. Imaginile
metaforice ale lunii sunt foarte numeroase în poezia lui Eminescu: în Scrisorile II, IV,
metaforele sunt realizate prin termenul concret: copila de aur, scut de aur, disc stăpânitor de

3
ape; în De-oi adormi şi Nu voi mormânt bogat, astrul e reprezentat prin cuvântul abstract
atotştiutoarea.
Stăpân pe limbă, Eminescu face acum jocuri paradoxale de cuvinte, arabescuri
verbale: un cuvânt se repetă în acelaşi vers la forma negativă, cu categoria gramaticală
schimbată: Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns; sau acelaşi verb se repetă în
două forme diferite, sensul negativ al primei enunţări fiind infirmat în partea a doua a
versului: Când nu se-ascundea nimic, deşi tot era ascuns. Prin chiasm, obţine efecte
stilistice deosebite: Când prin această lume să trecem ne e scris/ Ca visul unei umbre umbra
unui vis; Căci toţi se nasc spre a muri/ Şi mor spre a se naşte; Să faci din viaţa mea un vis,/
Din visul meu o viaţă.
Evoluţia stilului artistic al lui Eminescu oglindeşte continua adaptare a mijloacelor
de expresie la conţinutul de idei. Ideea esenţială se concentrează adeseori în cuvântul care
formează rima: A fost odată… fată. Poetul substituie parţial nivelul figurilor semantice
„evidente” printr-o mai mare atenţie acordată nivelului figurilor de construcţie şi de sunet.
Armonia eminesciană se face auzită mai ales în poezia de maturitate. Acum, renunţând la
ornamentele sclipitoare, poetul eliberează rezervele muzicale ale sunetelor şi ale grupurilor
de sunete. Eminescu valorifică cu o măiestrie inegalabilă virtualităţile estetice ale limbii
române, folosind în acest scop fonetisme luate din toate graiurile: vocala e din diftongul ie
este mai puţin deschisă decât a: nemângâiet; vocala e sună mai discret decât a: şede, jele; l,
r dau impresia de alunecare, de scurgere: Şi se duc ca clipele/ Scuturând aripele. Armonia
muzicală specific eminesciană, definitorie, se înalţă peste structura onomatopeică, imitativă,
depăşind-o (vj, pl din Scrisoarea III). Poetul îşi dezvoltă muzicalitatea versurilor pe bogate
şi variate aliteraţii, contraste sonore etc. de o expresivitate particulară în acelaşi timp, în
legătură cu dezvoltarea ideilor poetice. Aliteraţia este sursa principală a eufoniei versului
eminescian; ea se realizează fie prin corelaţii externe, în planul expresiei prin organizări care
apropie limbajul poetic eminescian de limbajul muzical, fie prin corelaţii lăuntrice, în plan
semantic, ca şi rima, care este centrul de intersecţie a unor relaţii semantice reliefate prin
intermediul asocierii sonore. De exemplu, în elegia Se bate miezul nopţii, relaţia semantică
este adâncită şi relevată prin intrarea în aliteraţie a unor cuvinte care ocupă poziţii- cheie
într-un lanţ mai extins de aliteraţii: Şi somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi ieie vamă.
Aliteraţia lui u accentuat adânceşte muzicalitatea versului Tânguiosul bucium sună în
legătură cu o stare de fericire dureroasă, cu starea de dor. În versul Argint e pe ape şi aur în
aer, sugestia poetică se instaurează suverană în planul expresiei; muzica stranie depăşeşte
înţelesurile particulare ale cuvintelor. Efecte stilistice deosebite se obţin prin anumite
structuri sonore specific eminesciene: structura sonoră alcătuită din vocală închisă (i, î, u) +
consoană nazală (m, n) + altă consoană sonoră degajă o armonie intimă sau de coloratură
melancolică, după context: gând, rând, blând, mândru, lung, prund, undă, adormind,
îndulcind, albind; structura sonoră alcătuită din vocală deschisă (a) + consoană nazală (m,
n) + consoană sonoră degajă o armonie amplă, cuprinzătoare, sugerând o mare deschidere:
talanga, creanga. Poezia eminesciană degajă o armonie echilibrată, rezultată dintr-o mare
varietate de sonuri, care se armonizează sau se atenuează reciproc. De aici senzaţia de
amplitudine sonoră, de polifonie gravă,, solemnă, de unitate în varietate.
Stilul artistic eminescian poartă pecetea adâncă a personalităţii sale. Eminescu diferă
profund de contemporanii şi de antecesorii săi prin felul particular în care a valorificat
tezaurul limbii vechi şi contemporane. Arhaismele şi regionalismele nu apar într-o tehnică

4
exterioară, ci sunt integrate organic în ţesătura intimă a limbii poetice. O serie de termeni
consideraţi vulgari capătă la Eminescu o destinaţie estetică.
Tributar expresiei clasice în poeziile de tinereţe, în a doua perioadă cultivă
particularul şi concretul romantic, într-o mare bogăţie a imaginii artistice. În epoca
maturităţii, stilul eminescian se converteşte într-un clasicism de structură personală, în
care valorile abstracte şi cele concrete sunt armonizate într-o formulă de fericit
echilibru, iar virtualităţile expresive ale limbii sunt valorificate cu o măiestrie
neîntâlnită în poezia românească.