Enigma Otiliei

de George Călinescu
- caracterizarea personajelor -

Enigma Otiliei este un roman de sinteză estetică, în care, alături de realismul

obiectiv de factură balzaciană, stau elemente caracteristice modelului clasicist, romantic
şi modern.
Personajele operei sunt concepute potrivit gândirii estetice a autorului, care
pledează pentru „căutarea permanenţelor în scopul de a atinge universalul”.
Pornind de la teza „obiectul romanului este omul ca fiinţă morală”, Călinescu
distinge două tipuri de indivizi, în funcţie de capacitatea de adaptare la lume: cei care se
adaptează moral (au o concepţie morală asupra vieţii, sunt capabili de motivaţia actelor
proprii: Pascalopol şi Felix) şi cei care se adaptează automatic, instinctual (organizaţi
aproape schematic: Costache, Aglae, Simion etc.).
Arta portretului uimeşte prin procedeele de compoziţie de mare diversitate, cu
valori artistice originale. Ea demonstrează „inexistenţa practică a clasicismului,
romantismului, barocului în stare genuină” (G. Călinescu). Cele mai multe portrete
(esenţa „dosarelor de existenţă”) sunt de factura realistă.
În general, caracterizarea personajelor se realizează ca în romanul realist –
balzacian. Prin tehnica focalizării, caracterul personajelor se dezvăluie progresiv,
pornind de la date exterioare ale existenţei lor: prezentarea mediului, descrierea
locuinţei, a camerei, a fizionomiei, a gesturilor şi obişnuinţelor.
În mod direct, naratorul dă lămuriri despre gradele de rudenie, starea civilă,
biografia personajelor. Tot în mod direct se conturează şi portretul fizic. Trăsăturile se
îngroaşă prin acumularea detaliilor în caracterizarea indirectă (prin fapte, gesturi,
gânduri, replici, relaţiile stabilite cu alte personaje etc.).
O altă trăsătură a formulei estetice moderne e ambiguitatea personajelor. De
exemplu, moş Costache este o combinaţie între două caractere balzaciene – avarul (moş
Grandet) şi tatăl (moş Goriot). El nu este un avar dezumanizat, căci nutreşte o iubire
paternă sinceră pentru Otilia. Ambiguu mai poate fi considerat şi personajul
Pascalopol, care o iubeşte pe Otilia, în acelaşi timp, viril şi patern.
Portretele morale ale majorităţii personajelor sunt întemeiate pe o trăsătură
dominantă, care le proiectează într-o anume tipologie umană: moş Costache – avarul,
Aglae – „baba absolută fără cusur în rău”, Aurica – fata bătrână, Otilia – cocheta,
Simion – dementul senil, Titi – debilul mintal etc. Sunt caractere deplin şi definitiv
conturate, cele mai multe, statice. Ipostazele şi situaţiile existenţiale în care sunt
surprinşi aceşti eroi confirmă apartenenţa lor la o categorie tipologică. Portretul fizic
surprinde amprenta deformării sufleteşti asupra trăsăturilor, materializarea reliefului
moral în fizionomie. Descrierea ticurilor nervoase, verbale, a gestului semnificativ şi
definitoriu întregeşte portretul fizic, iar descrierea vestimentaţiei, a mediului habitual
contribuie la complexitatea referinţelor caracterologice.

Costache Giurgiuveanu

Costache Giurgiuveanu este personajul central al romanului „Enigma Otiliei” pentru

că, direct sau indirect, el hotărăşte destinele personajelor care se conturează în jurul averii lui,
în goana după moştenire. El este tipul avarului, înscriindu-se în descendenţa lui Hagi-Tudose
al lui Delavrancea, dar se distanţează de acesta prin încercarea de a-şi depăşi condiţia.
George Călinescu îşi apără personajul, negând înscrierea lui în şirul avarilor, aducând
ca argument faptul că Giurgiuveanu este umanizat de dragostea lui sinceră pentru Otilia.

1
 Costache are o vârstă înaintată, dar speră să poată trăi mai mult. Este un însetat de
bani şi de viaţă. Are multă afecţiune pentru Otilia, dar practic nu întreprinde nimic pentru a-i
asigura fetei viitorul şi nici pentru a o înfia.
Autorul îi lămureşte biografia printr-o abundenţă de detalii, aceasta împletindu-se atât
cu cea a familiei Tulea, cât şi cu cea a familiei lui Felix Sima: „Doctorul Iosif Sima, fost
medic militar, apoi demisionat, nu mai avea de mult rude apropiate de sânge. Singura lui soră,
soţie a lui Costache Giurgiuveanu, murind şi ea de mult. Văduv el însuşi de vreo zece ani,
doctorul îşi ţinuse băiatul mai mult în pensionate şi internate. După o lungă boală, se stinge şi
el cu satisfacţia că are copilul mare şi cu viitorul asigurat. În afară de un oarecare depozit de
bani, doctorul lasă lui Felix o casă cam veche, iar indicat ca tutore „unchiul Costache”,
cumantu-său.”. De un an de zile Giurgiuveanu reprezintă pe Felix în raporturile cu şcoala,
plătea taxele, semna în calitate de corespondent, iar Felix, la rândul său, îi trimitea ştiri despre
el.
Costache Giurgiuveanu locuieşte într-o casă din strada Antim, unul dintre imobilele pe
care le poseda şi de pe urma cărora dispunea de mari sume de bani, rezultate din chirii, casă
în care vine Felix într-o seară de la începutul lui iulie 1909.
Costache este prezentat încă de la începutul romanului, descrierea bătrânului fiind realizată
prin prisma lui Felix. Portretul său fixează deja unele trăsături ale personajului: „Capul îi era
atins de o calviţie totală, şi faţa părea aproape spână, şi, din cauza aceasta, numai doi dinţi
vizibili, ca nişte aşchii de os…”. Lui Felix înfăţişarea şi zâmbetul lui moş Costache îi trezesc
imaginea unei bufniţe. Bâlbâiala acestuia este unul dintre primele lucruri pe care le observase
Felix la bătrân. Acesta, fiind întrebat dacă acolo locuieşte domnul Constantin Giurgiuveanu,
răspunde: „Nu-nu-nu ştiu... nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc...”.
Astfel, putem observa că încă de la începutul romanului apariţia lui este bizară,
derutându-l pe Felix atunci când îi spune că în casa aceea nu locuieşte nimeni, răspuns ce ţine
de domeniul absurdului.
Felix îşi imaginase că tutorele său este un om masiv, „de o greutate extraordinară”,
având în vedere că ştia despre el că este foarte bogat, că deţine mai multe imobile, şi îi fusese
lăsat în grijă, argumente care îl îndreptăţeau să şi-l imagineze astfel pe Giurgiuveanu. Însă,
contrar felului cum se aşteptase să fie, îi apare în faţă un om mititel, puţin dus de spate, cu
chelie, cu faţa spână, buzele galbene de prea mult fumat, cu ochii clipind rar şi moale.
Aspectul exterior, dar şi cel interior al casei părăginite, aflate aproape în ruină, trimite
către avariţia personajului, care, ca orice alt avar, se teme de nou-veniţi, ca de un intrus
nedorit, un potenţial atentat la averea sa.
Drumul personajului de-a lungul romanului include fapte, întâmplări, discuţii la care
ia parte, vorbe surprinse în treacăt şi gesturi care îl definesc şi îl fac tot mai viu. De exemplu,
neacceptând ideea unei servitoare, deoarece asta ar fi însemnat un sacrificiu bănesc, în plus,
mult prea mare, moş Costache o ţine pe Marina, femeie slabă de minte, dar oarecum rudă, în
schimbul serviciilor făcute pentru întreţinerea casei. Singura slăbiciune a acestui bătrân este
Otilia, fiica lui vitregă.
Fata exercită o mare influenţă asupra lui, atenuând destul de mult, în limita
posibilităţilor, răutăţile pe care le provoca avariţia bătrânului. Ea este convinsă că „papa este
un om bun, însă are şi ciudăţeniile lui”, „Trebuie doar sa fii îngăduitor”, îl sfătuieşte Otilia pe
Felix.
Ceea ce numeşte ea ca fiind „ciudăţeniile lui” sunt în realitate fapte care dezvăluie şi
subliniază tipologia avarului, persoană gata să fixeze dimensiunile obiectelor şi chiar ale
oamenilor, numai după dimensiunile ce le poate avea câştigul posibil obţinut prin intermediul
lor. Pentru moş Costache banul reprezintă un scop în sine, el fiind reprezentativ ca personaj,
pentru tipul burghezului avar. Orice se poate transforma în afacere: imobilele pot fi închiriate
studenţilor, iar când aceştia nu au bani pentru a plăti chiriile, le pot fi confiscate bunuri care
apoi sunt comercializate, localurile sunt închiriate pentru nunţi, cursurile universitare se vând
şi se cumpără printr-o reţea specială a lui moş Costache, la fel seringile, instrumentele

2
medicale şi orice altceva. S-ar părea chiar că iubirea sinceră pentru Otilia este singura care îl
umanizează şi care îl face să devină un personaj viu, care ne arată că trăieşte. Actele de
generozitate, foarte rare de altfel, sunt destul de neconvingătoare.
Deşi ştie că singura modalitate prin care îi poate oferi fetei un echilibru material, o
situaţie, este adopţia, el amână mereu, procedeu folosit şi în cazul întocmirii unui testament în
favoarea ei. Nu face nici un gest în acest sens, şi abia după ce suferă un atac şi realizează
insistenţa cu care rudele, familia Tulea, îi caută banii şi avertizat şi sfătuit de Pascalopol, moş
Costache intenţionează să treacă o sumă de bani pe numele fetei. Comportamentul său
demonstrează că în faţa banilor, dragostea lui pentru Otilia păleşte. Încercând să-şi
depăşească limitele, să-şi domine automatismele, moş Costache se loveşte de tiparele
avariţiei ca de cele mai dure bariere.
Personajul se îndreaptă acum spre tragic. De fapt, construcţia personajului, minuţios
elaborată acoperă un registru larg de la comic la tragic. Latura comică este mult mai
exploatată în cursul atacurilor bolii şi este legată mai întâi de vestimentaţia personajului. Spre
exemplu, la atacul din septembrie, urmat de o uşoară paralizie, dus în salon şi dezbrăcat
aproape cu forţa de către Aglae şi de Otilia, este descrisă vestimentaţia bătrânului: „ghetele de
gumilastic, uscate şi încovoiate de vechime (...) Picioarele lui Costache apărură înfăşurate în
nişte ciorapi de lână, de o grosime fabuloasă. (...) Aglae îi trase pantalonii, de la capătul de
jos, cum ai scutura un sac şi bătrânul apăru în nişte nădragi largi de stambă colorată, legaţi
jos, în lipsa şireturilor rupte, cu bucăţi de sfoară”.
Moartea lui Giurgiuveanu se va datora tot banilor, râvniţii bani de toţi membrii
familiei Tulea stăteau sub salteaua din sufragerie, înveliţi în jurnale vechi şi legaţi cu sfoară.
Stănică află ascunzătoarea lor şi îi fură, chiar sub privirile disperate şi deznădăjduite ale
bătrânului, care, aproape paralizat, cade „la pământ” încercând zadarnic să-şi recupereze
banii atât de mult iubiţi. Patima s-a arătat pentru el ca fiind devorantă.
Giurgiuveanu este caracterizat şi indirect de gesturile sale, autorul urmărind fiecare
mişcare cu atenţie. Autorul urmăreşte fiecare mişcare cu atenţie, iar toate detaliile date au
legătură cu restul textului. De exemplu fabricarea ţigărilor de foi noduroase oferă ocazia unei
analize minuţioase a gesturilor lui moş Costache. Politeţea lui este servilă, iar mâinile au o
continuă mişcare.
Orice se leagă de bani declanşează o bâlbâială ciudată: „– A-a-a ai bani? îl întreabă el
pe Felix”. Iar când băiatul scoate banii, bătrânul „ocheşte” portmoneul apoi adaugă umil: „–
M-m-mai dă-mi cinci lei.”
Prins de Otilia în momentul în care îi cere bani lui Felix „bătrânul lăsă ochii în jos,
gudurându-se”, apoi, „frecându-şi mâinile bătrânul o luă mărunt pe scară în jos” - moment în
care se accentuează sentimentele atât de deosebite pe care le simte pentru fată.
Şi la masă Costache are aceleaşi gesturi care-i trădează avariţia: „bătrânul mânca cu
mare lăcomie, vârând capul în farfurie, în vreme ce Otilia gusta cu indiferenţă”, la asta
adăugându-se mulţumirea cu care relatează cum Pascalopol i-a dat din greşeală mai mult „cu
o sută de franci”.
Moartea lui Giurgiuveanu nu survine natural, ci de pe urma unui şoc, de aceea
sfârşitul are valoare de simbol.

Caracterizări pe scurt

Costache Giurgiuveanu este personajul central al romanului: aflat în miezul istoriei

moştenirii, el determină, direct sau indirect, destinele celorlalţi. Deşi aparţine tipologiei
avarului, se distanţează de zgârcitul clasic prin complexitate.
Portretul său fizic se defineşte prin acumularea detaliilor ce surprind grotescul
personajului: „Capul îi era atins de o calvaţie totală şi faţa era aproape spână”, „buzele îi erau
întoarse în afară şi galbene de prea mult fumat”, „zâmbea cu cei doi dinţi, clipind rar şi

3
moale, întocmai ca bufniţele supărate de o lumină bruscă, privind întrebător şi vădit
contrariat”. Toate aceste detalii alcătuiesc o apariţie stranie şi evidenţiază trăsăturile sale
definitorii: nehotărârea, teama de cei din jur, lipsa de fermitate etc.
Deşi mai toate gesturile sale (micile „ciupeli” de la Felix şi Pascalopol, atitudinea faţă
de chiriaşii restanţieri etc.) îi pun în lumină zgârcenia delirantă, s-ar părea că iubirea pentru
Otilia umanizează personajul. În realitate însă ezitările permanente îl împiedică să ducă la
bun sfârşit orice act motivat de iubirea paternă, care, cu toate că e sinceră, nu reuşeşte să
învingă patima pentru bani.
Bătrânul nu acceptă nicio schimbare, starea lui dominantă e voit imuabilă, astfel că
ratează şansa de a deveni sublim prin depăşirea propriilor limite.
Pendulând între grotesc, comic şi tragic, eroul se defineşte complex, ca individualitate
pregnantă ce se diferenţiază de avarul clasic.

Lumea romanului gravitează în jurul singurului personaj viu cu adevărat – Otilia

Mărculescu. Prezenţă complexă şi enigmatică, în continuă devenire, aceasta se înscrie „în
eternul feminin şi în clipă” (C. Ciopraga). Însuşi autorul afirmă: „ [...] în planul poematic,
Otilia este <<eroina mea lirică>>, proiecţia mea în afară, o imagine lunară şi feminină.
Flaubertian aş putea spune şi eu: Otilia c’est moi, e fondul meu de ingenuitate şi copilărie [...]
Eroina este tipizarea mea, fundamentală, în ipostaza feminină. Otilia este oglinda mea de
argint”.
Este unul dintre personajele feminine complexe ale literaturii române, prezenţă
memorabilă, cu un farmec inefabil, amestec de candoare şi rafinament, de copilărie şi
maturitate, de capriciu şi devotament, de inconştienţă şi luciditate. Fata însumează toate
crizele şi contradicţiile, toate neputinţele, dar şi victoriile omului modern.
Ca personaj, Otilia nu are o schemă fixă, ea se întregeşte parcă din mişcarea
romanului, în fiecare pagină fiind alta. Dar nu labilitatea o învăluie, ci întinsele registre pe
care evoluează. Ea sparge tiparele clasice, aducând în prim-plan o problematică
existenţialistă.
Otilia cea zglobie stă sub semnul dramei feminine, ea aducând în aceeaşi albie de
gânduri furtunoase viituri de anxietate, de neîmpliniri nemărturisite, de singurătate, de
zâmbete frânte sau valuri ale unui timp ajuns la ţărm.
Prin ochii lui Felix, naratorul realizează portretul fizic al fetei: „părea să aibă
optsprezece – nouăsprezece ani. Faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte albaştri, arată şi
mai copilăroasă între multele bucle şi gulerul de dantelă. Însă în trupul subţiratic, cu oase
delicate de ogar, de un stil perfect, fără acea slăbiciune suptă şi pătrată a Auricăi, era o mare
libertate de mişcări, o stăpânire desăvârşită de femeie”. Înfăţişarea ei trădează structura
interioară şi întregeşte perfect impresia generală asupra personajului.
Biografia eroinei este singulară şi enigmatică. Rămasă orfană, ea îl are drept tutore pe
Costache Giurgiuveanu, care doreşte s-o înfieze, dar amână împlinirea acestei decizii, în
principal din cauza surorii lui, Aglae. Deşi iubită de Costache, Felix şi Pascalopol, fata are un
statut social precar, trăind drama singurătăţii şi a incertitudinii viitorului.
După moartea lui Giurgiuveaunu, Otilia va fi alungată din casă de Aglae, care aştepta
momentul acesta de ani buni, şi va accepta protecţia lui Pascalopol, cel ce i-a purtat mereu de
grijă, devenindu-i soţie. Îndrăgostit de Otilia, Pascalopol o admiră şi încearcă s-o înţeleagă,
dar nici el nu poate descifra în profunzime reacţiile şi gândurile fetei, confirmându-i lui Felix
în finalul romanului: „A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă”. Otilia îşi
recapătă până la urmă libertatea, căci Pascalopol realizează că fata nu-şi mai găseşte locul
lângă el şi devine „nevasta unui conte, aşa ceva”.
Procesul devenirii eroinei este urmărit nu atât din perspectiva auctorială, cât din
perspectiva nemediată a faptelor, a comportamentului, a vorbirii şi a gândirii personajului.

4
 Comportamentul fetei este contradictoriu, derutant. Nonconformista adolescentă pare
capricioasă, instabilă, luând decizii care dezarmează. Acestea ascund însă o maturitate, o
judecată de mare subtilitate, o justă apreciere a circumstanţelor şi a oamenilor, o intuiţie
remarcabilă. Sub aparenţa frivolităţii, a cochetării, a mirajului, luxului şi exoticului, se
disimulează convingerea fermă că, într-o lume a bărbaţilor, o fată fără zestre nu-şi poate afla
un loc acceptabil decât prin lumina frumuseţii, a tinereţii, a spiritului şi sensibilităţii.
Cu o intuiţie infailibilă, Otilia se comportă adecvat fiecărei situaţii, fiecărui om: este
copilăroasă şi nebunatică alături de Pascalopol, tandră şi protectoare cu Felix, veselă, grijulie,
generoasă cu moş Costache, dar şi ironică şi distantă faţă de clanul Tulea. Astfel se explică
diferenţele de percepţie ale celor din jur în legătură cu acest personaj.
Relativizarea personajului (element modern) se realizează prin însumarea unor
perspective multiple, divergente asupra Otiliei. Pentru Giurgiuveanu, ea este „fe-fe-fetiţa”,
„Otilica” cea scumpă, care îi luminează bătrâneţea şi singurtatea: „Moş Costache o sorbea
umilit din ochi şi râdea din toată faţa lui spână când fata îl prindea în braţele ei lungi”. Lui
Pascalopol îi apare drept o tânără strălucitoare, cu suflet capricios de artistă dezinteresată de
latura practică a vieţii, având însă nevoie de a fi protejată („o mare ştrengăriţă”, „o floare
rară”, „o fată mândră şi independentă” etc.). Pentru Felix, este „o fată admirabilă, o fată
superioară pe care n-o înţeleg”, în timp ce pentru Stănică e femeia deşteaptă care ştie să se
descurce în viaţă. Aurica şi Aglae consideră că purtările Otiliei sunt asemenea „fetelor fără
căpătâi şi fără părinţi”, văzând în ea o „stricată”, o „dezmăţată ce suceşte minţile bărbaţilor”.
Otilia însă se judecă lucid, descoperindu-şi structura dilematică: „Eu sunt o zăpăcită,
nu ştiu ce vreau”, „sunt uşuratică, mi-e frică”, „noi fetele suntem mediocre şi singurul meu
merit e acela că-mi dau seama de asta” (autocaracterizare).
Relativizearea şi problematizarea eroinei, ca şi indeterminarea ei, sunt procedee
moderne prin care se sugerează eternul mister feminin. Într-o lume a parveniţilor, Otilia
reprezintă spiritul boem, artista, un personaj de o fascinaţie cuceritoare.

Felix Sima este un personaj realist, complex, surprins în devenire. Dominanta

tipologică îl plasează în tipul intelectualului.
Portretul său fizic este schiţat de autor în linii clasice: „Faţa îi era juvenilă şi prelungă,
aproape feminină din pricina şuviţelor mari de păr ce îi cădeau de sub şapcă, dar culoarea
măslinie a obrazului şi tăietura elinică a nasului corectau printr-o notă voluntară întâia
impresie”. Fizionomia în linii fine a adolescentului de optsprezece ani reliefează originea
socială elevată, ca şi vestimentaţia, care – sobră, elegantă, distinsă – sugerează şi rigoarea
disciplinei.
Fiul doctorului Sima din Iaşi, absolvent al unui liceu-internat, vine la Bucureşti, în
casa unchiului Costache, pentru a urma Facultatea de Medicină. Deşi pătrunde într-o lume
necunoscută, rapace şi agresivă, băiatul îşi păstrează principiile, rămânând deasupra
mediocrităţii. El îşi construieşte un cod moral şi comportamental superior: „Voi căuta să fiu
bun cu toată lumea, modest şi să-mi fac o educaţie de om. Voi fi ambiţios, nu orgolios”.
Nu dovedeşte însă aceeaşi siguranţă de sine şi în viaţa sentimentală. Se îndrăgosteşte
de Otilia, dar labilitatea ei afectivă îl face să sufere, pendulând între încredere şi dezamăgire,
astfel că se refugiază în braţele Georgetei.
Eroul este totuşi un învingător, în final, căsătorindu-se şi devenind o personalitate în
lumea medicală europeană.

Aglae Tulea este un personaj static, de factură clasică, a cărui esenţă e surprinsă încă
din primele scene. Aceasta întruchipează răutatea umană, îngheţul sufletesc, lăcomia gregară,
invidia şi incultura agresivă.
Portretul fizic trădează toată răutate de care e capabilă, accetuându-i trăsăturile: „Era o
doamnă [...] cu părul negru pieptănat bine într-o coafură japoneză. Faţa îi era gălbicioasă,

5
gura cu buzele subţiri, acre, nasul încovoiat şi acut, obrajii brăzdaţi de câteva cute mari,
acuzând o slăbire bruscă. Ochii îi erau bulbucaţi ca şi aceia ai bătrânului”.
Crezând cu obstinaţie în puterea banului, aceasta îşi face un scop din a deveni
moştenitoare unică a averii fratelui, desconsiderând orice valoare umană sau morală.
Total lipsită de sentimente, îşi dispreţuieşte şi ignoră soţul bolnav, abandonându-l într-
un ospiciu. Nici ipostaza de mamă nu o reabilitează în plan uman, căci în copiii ei (Olimpia,
Aurica şi Titi) se iubeşte pe sine. Greşeşte profund în metodele de educaţie: pe Titi îl trimite
să se legene ca să se liniştească, amplificând astfel boala psihică, iar pe Aurica o îndeamnă
să-şi găsească un bărbat şi să se mărite, iubirea neintrând în calculele sale.
În cazul femeii, limbajul este utilizat ca mod de caracterizare indirectă: Aglae
pronunţă învechit unele cuvinte, marcă a inculturii şi a snobismului (Otilia e „falşă”).
Eşuând lamentabil în toate planurile, ea devine grotescă şi ridicolă.

Stănică Raţiu, soţul Olimpiei, este un Dinu Pădurică modern, el încadrându-se în

tipologia ariviştilor. Produs al societăţii în care trăieşte, el are „geniu”.
Naratorul îl caracterizează în mod direct: „Stănică era roşu la faţă, fără să fie propriu-
zis gras, de o sănătate agresivă, contrastând cu părul lui mare şi negru, foarte creţ şi cu
mustaţa în chip de muscă. Un guler tare şi înalt ţinea o cravată înfoiată ca o lavaliera”.
Înfăţişarea şi ţinuta lui sunt cele ale unui om de lume, sigur de sine. Vorbirea, mimica,
gesticulaţia rămân însă principala modalitate de caracterizare (indirectă): „vorbea sonor,
rotund, cu gest artistic şi declamator”.
Avocat fără procese, adaptabil şi profitor, este înzestrat cu o remarcabilă inteligenţă
speculativă, cu o intuiţie deosebită. Bun cunoscător de oameni, exercită asupra
interlocutorului o influenţă puternică, fiind un actor talentat, ce joacă de fiecare dată alt rol, în
funcţie de interes: adoptă maniere distinse cu Aglae, pe Aurica „o ia în braţe şi o sărută
viguros” etc.
Stănică este un cinic care nu se iubeşte decât pe sine, disimulând setea de parvenire şi
versatilitate. Fire agresivă, abjectă, el nu urmăreşte decât averea lui Costache cu tenacitate.
Deşi este vinovat de moartea bătrânului, acesta nu are vreo remuşcare, o părăseşte pe Olimpia
şi se căsătoreşte cu Georgeta.
Mereu jovial şi indiscret, dezinvolt şi volubil, abil şi demagog, Stănică trăieşte
minciuna şi impostura cu autenticitate, mimând emoţii.
În final, acesta devine o personalitate remarcabilă, iar afacerile sale dubioase prosperă.
Victoria este motivată – Stănică e un geniu al răului.

Aurica, una din fiicele Aglaei, este ipostaza ratată a feminităţii, o fată bătrână ce a
moştenit răutatea şi mărginirea mamei. În antiteză cu delicateţea Otiliei, aceasta este supusă
de la început şi până la sfârşit unui automatism psihologic şi întreaga ei mişcare în roman se
petrece între coordonatele strâmte ale familiei Tulea, mişcare monotonă, întreruptă doar, la un
moment dat, de „turneele de pe calea Victoriei”.
Portretul ei fizic este conturat prin ochii lui Felix: „Era o fată cam de treizeci de ani,
cu ochii proeminenţi ca şi ai Aglaei, cu faţa prelungă, sfârşind într-o bărbie ca un ac, cu
tâmple mari şi încercuite de doua şiruri de cozi împletite. [...] La apropierea lui Felix, ridică
ochii fixând cu avidă curiozitate pe tânăr şi întinzându-i la buze o mână arcuită”.
Personajul trăieşte pe treapta cea mai joasă a romanului, foarte aproape de câmpul
instinctualităţii. Lumii îi îngăduie o singură latură – cea erotică: „Aurica avea despre bărbaţi
o concepţie mistică, în care şi impertinenţele deveneau calităţi. Simpla prezenţă a unui bărbat,
mai cu seamă tânăr şi necăsătorit, o emoţiona”.
În final, aceasta nu-şi va vedea realizat unicul ei vis, căci urâţenia sufletului se
converteşte în urâţenia trupului. Pendulând permanent între comic şi grotesc, aceasta devine o
figură tristă şi ridicolă.

6
 Titi Tulea este unul din cei trei copii ai Aglaei, singurul băiat. Acesta reprezintă în
roman tipul debilului mintal, infantil şi apatic. Titi este „un caz”, un perpetuu adolescent
trăind o criză de personalitate, precum şi o criză erotică de durată.
Băiatul este caracterizat în mod direct de către autor, care-i alcătuieşte o schiţă de
portret fizic: „O uşoară mustaţă şi bărbia despicată în două, în care câteva tuleie mai lungi
schiţau barbişonul lui Simion, îi dădeau un aer matur, care făcea din uniforma, şcolară un
adevărat veşmânt militar. Era un tânăr blând şi cu înfăţişare modestă”.
Rămas de câteva ori repetent, Titi nu citeşte pentru că lectura îi dă „dureri de cap”, ci
doar copiază întruna. Este ipohondru , se leagănă mereu pentru a se linişti, iar Aglae nu face
nimic ca să-i amelioreze stare, ci, dimpotrivă, i-o agravează. Crizele de apatie ale băiatului
sunt luate de Aglae drept dovezi de „cuminţenie”.
Încercarea timorată, dar şi disperată de a se sustrage autorităţii materne sfârşeşte
lamentabil. Căsătoria tăinuită cu Ana Sohaţchi nu va dovedi altceva decât imaturitatea
iremediabilă a băiatului. Revenit sub protecţia maternă, Titi va intra definitiv sub zodia
degradării (artist ratat, copil etern „care ascultă pe mama”).

Simion Tulea, soţul Aglaei, este o apariţie bizară, un bătrân senil, întotdeauna ocupat
cu brodatul sau cu scrieri incoerente.
Acesta este caracterizat în mod direct de către autor: „Un bătrân în vârstă, cu papuci
verzi în picioare şi cu o broboadă pe umeri [...] avea mustăţi pleoştite şi un mic smoc de
barbă [...] şi nişte ochi grozav de spălăciţi”.
Simion are un comportament bizar, motiv pentru care este izolat de ceilalţi: îşi pipăie
muşchii, caută prin dulapuri, brodează sau se ocupă cu scrieri incoerente. Uneori face crize
psihice până la violenţă (crize ce alternează cu stări de apatie) şi are idei fixe – e convins ca
Olimpia nu e fata lui. Simion sfârşeşte prin a se crede Mântuitorul şi este internat, fără vreo
remuşcare, în ospiciu.
Personajul reprezintă categoria estetică a urâtului, a grotescului, lumea sa aflându-se,
am putea spune, sub semnul bolii, al degradării morale reflectate în plan fizic.

Olimpia, cealaltă fiică a Aglaei, este o altă ipostază ratată a feminităţii. Prezenţa
placidă, fără personalitate, a eşuat pe toate planurile: soţie insipidă, mamă iresponsabilă, fiică
egoistă şi indiferentă.
Naratorul îi alcătuieşte o schiţă de portret fizic: „Olimpia seamănă în chip izbitor cu
Simion şi cu Titi, având bărbia despicată la fel, în două, în chip supărător pentru o femeie.
Era măslinie la faţă şi cam planturoasă şi câţiva peri îi conturau o uşoara mustaţă.
Sprâncenele, ca şi la Titi, erau îmbinate viguros deasupra nasului”.
Aceasta nu este căsătorită legal cu Stănică şi nici nu se grăbeşte să se mărite, în ciuda
presiunilor mamei sale („Staţi împreuna de un an, aveţi copil şi trăiţi ca păgânii”). Relaţia
dintre Olimpia şi Stănică se rezumă la discursuri fade ce au drept subiect familia şi societatea.
Ea sfârşeşte prin a rămâne singură, căci bărbatul ei o părăseşte şi se însoară cu Georgeta, o
femeie uşoară. La fel ca Aglae, mama ei, Olimpia eşuează lamentabil în toate privinţele,
incapabilă de a-şi trăi viaţa.

În contrast cu aceste personaje se defineşte Leonida Pascalopol, ilustrativ pentru

tipologia nobilului autentic.
Naratorul îi alcătuieşte potretul fizic încă de la începutul romanului: „Era un om cam
de vreo cincizeci de ani, oarecum voluminos, totuşi evitând impresia de exces, cărnos la faţă
şi rumen ca un negustor, însă elegant prin fineţea pielii şi tăietura englezească a mustăţii
cărunte. Părul rar, dar bine ales într-o cărare care mergea din mijlocul frunţii până la ceafă
[...]”.
Moşierul rafinat, cult, discret, sensibil şi generos se consideră un ratat. Acesta face o
adevărată pasiune pentru „liliala Otiliei”, dar sentimentele sale sunt nelămurite – oscilează

7
între patern şi viril. Acesta îi mărturiseşte lui Felix: „un dezamăgit ca mine e un om fără
pretenţii. Eu nu i-am cerut niciodată nimic domnişoarei Otilia şi n-am stat să disting ce e
patern şi ce e viril în dragostea mea”. O iubeşte cu generozitatea sufletelor mari, o ocroteşte
cu o adevărată responsabilitate paternă.
Dornic de a avea o familie, acesta vine aproape zilnic în casa din strada Antim, joacă
şi pierde la cărţi în favoarea lui moş Costache, rabdă cu distincţie răutăţile Aglaei şi flirturile
groteşti ale Auricăi, ba chiar îi plăteşte lui Felix taxele şcolare, fără ca el să ştie. Delicat, nobil
şi blând, Pascalopol se diferenţiază de restul personajelor, ocupând un loc aparte în cadrul
romanului.