Elisabeta Munteanu, Motive mitice în dramaturgia românească, Editura Minerva, Bucureşti,

1982, p. 101

Iona, prorocul din Biblie, este un Iisus avant la lettre. Amândoi se află într-o situaţie
asemănătoare: petrec trei zile în întunecimea mormântului sau în pântecul chitului, amândoi
renasc, unul pentru a se înălţa la ceruri, altul pentru a anunţa oraşului Ninive apropiatul
apocalips. Iona, pescarul din tragedia lui Marin Sorescu, se consideră şi el un Dumnezeu, „dar un
Dumnezeu care nu mai poate învia”. I-au reuşit toate minunile şi venirea pe pământ, şi viaţa, şi
moartea. Dar din noul mormânt nu mai poate ieşi. În zadar se avântă în dumnezeire, ca leul la
circ, în aureola de foc, fiindcă se prăbuşeşte în mijlocul flăcărilor. Este un Iisus care nu se mai
poate salva nici pe sine şi cu atât mai puţin pe ceilalţi. Strigătul lui din mormânt nu mai ajunge
până la oameni: „Oameni buni, învierea se amână!”
Piesa se înscrie ca o metaforă a condiţiei umane: o balenă în interiorul altei balene, în
care se află alta şi un biet om, un prizonier singur, nemaipomenit de singur, luptând să ajungă la
lumină. Drumul lui Iona duce la cunoaşterea de sine, chiar dacă se realizează prin sfâşierea
propriului eu. Gestul său nu înseamnă nici laşitate, nici sinucidere. Cum între cer şi marea pustie
nu există decât el singur, Omul, salvarea nu poate să şi-o găsească decât el, în condiţia lui de om.
Piesa are gravitatea şi simplitatea unei tragedii de destin, construită pe un laimotiv luminos:
speranţa şi încrederea în om.

Diaconescu, Romulus, Dramaturgi români contemporani, Editura Scrisul Românesc, Craiova,

1983, p. 106

Teatrul lui Marin Sorescu ambiţionează abordarea unor teme fundamentale, privitoare la
condiţia umană, într-un stil profund interogativ. Eugen Simion aşază neliniştile autorului sub
semnul căutării spirituale şi chiar titlul volumului Setea muntelui de sare (1974) este, în această
direcţie, plin de sugestii lămuritoare. Setea muntelui de sare ar semnifica o nepotolită sete de
adevăr, o teribilă dorinţă de cunoaştere. Iona şi Paracliserul descoperă feţe ale acestui munte –
cea marcată de chinurile sisifice ale urcuşului spre adevărul ultim -, iar Matca ar reprezenta panta
luminoasă, dramul de certitudine obţinut în confruntarea directă cu ipostazele concrete ale
destinului. Este vorba de o trilogie unică în felul ei, ce singularizează, prin linii ferme, un
dramaturg de primă importanţă în literatura română.
În Iona, mitul biblic este reevaluat dintr-o perspectivă originală, „închiderea” – cadru
predilect – musteşte de sensuri filosofice. Starea de „prins” este specifică şi personajului din
dramaturgia lui Eugen Ionescu, care are „revelaţia” că se află „dans ce globe, qui est un globe
pris dans un globe, qui est dans un globe qui est dans un globe”. Eroul lui Sorescu este însă un
individ al cărui sistem relaţional se nutreşte din repere ale lumii exterioare, privite prin prisma
interiorităţii. Încă un element ce precizează, de la început, nota profund originală a piesei:
monologul, care alcătuieşte substanţa totală, devine plurivalent, prin instituirea unor relaţii
dialogale de tip special, stimulând astfel o formidabilă mişcare a ideilor. Criticul Marin Popescu
observa că prin „actualizarea relaţiilor dialogale sub forma monologului dialogat, piesa Iona se
structurează într-o polifonie tragică în care vocile corespunzătoare diverselor structuri coexistă,
se interferează în puncte nodale simbolice, cu rol funcţional în realizarea tensiunii tragice”.
Observaţie inspirată chiar de precizările liminare ale dramaturgului: „Ca orice om foarte singur,
Iona vorbeşte tare cu sine însuşi, îşi pune întrebări şi-şi răspunde, se comportă, tot timpul, ca şi

1
când în scenă ar fi două personaje. Se dedublează ţi se „strânge”, după cerinţele vieţii sale
interioare şi trebuinţele scenice”.
Iona merge la pescuit, dar observă repede că este un ghinionist; dorind mereu să prindă
peştele cel mare, să dea „lovitura”, apucă doar „fâţe”. În consecinţă îşi ia un acvariu.
Invocând o motivaţie comună, obişnuită, dramaturgul prevesteşte direcţii neaşteptat de
profunde. Marin Sorescu pregăteşte cu minuţiozitate câmpul desfăşurării marilor idei. Iona este
un însingurat, decis să înfrunte enigmele destinului, însă pendulează indecis între determinismul
conjunctural şi cugetarea în absolut. Înstrăinându-se de semeni, tânjeşte după comunicare. Cu
ajutorul unei băşici vrea să trimită o scrisoare, dar, imprudent, o sparge, de unde şi meditaţiile
sale despre ceea ce cunoaştem, ca rezultat al modului cum cunoaştem: „Un sfert din viaţă îl
pierdem făcând legături. Tot felul de legături între idei, între fluturi, între lucruri şi praf. Totul
curge aşa de repede, şi noi tot mai facem legături între subiect şi predicat. Trebuie să-i dăm
drumul vieţii, aşa cum ne vine exact, să nu mai încercăm să facem legături care nu ţin. De când
spun cuvinte fără şir, simt că-mi recuperez ani frumoşi din viaţă”.
Fiind un ghinionist etern, Iona ratează sistematic întâlnirile esenţiale. Pândind peştele cel
mare, el va fi înghiţit de o balenă. Spre deosebire de Paracliser, care intră deliberat în starea de
absurd, Iona este victima accidentalului. Înghiţit de balenă, Iona se zbate în continuare,
relativizează dramatismul situaţiei, perorând despre obsesiile obişnuite ale existenţei: iubire,
progres, conflictul dintre generaţii, plictisul cotidian. Cu alte cuvinte, încearcă să instituie
normalitatea în fieful absurdului.
Iona spintecă burta monstrului, pentru a găsi o ieşire, dar nimereşte în burta altuia şi
operaţia se multiplică în serie, conturând un absurd iremediabil, tradus în constatarea deprimantă
că orizontul se profilează ca „un şir nesfârşit de burţi de peşte”. În calvarul individului apar tot
mai des referiri la experianţa general umană.
În mijlocul unui haos de incertitudini, Iona îşi redescoperă identitatea, numele, realizează
esenţa umanităţii. Traseul său ar semnifica destinul ca dat, ca fatalitate, pe care însă nu-l acceptă,
se revoltă şi-l înfruntă.