Cozachevici Alexandra

ER/III

Intunecare – Cezar Petrescu

-eseu-

Autorul Cezar Petrescu, în romanul ”Întunecare”, publicat în anii 1927-1928 de

Biblioteca ziarului Universul din Bucuresti, realizează o amplă frescă socio-
morală a societății românești din perioada Primului Război Mondial și din anii
’20 ai secolului al XX-lea, evidențiind dezamăgirea profundă a participanților la
război în fața conservării postbelice a aceleiași organizări sociale și a acelorași
mentalități egoiste ce contribuiseră la declanșarea conflagrației.
În acest roman, autorul prezintă societatea română din timpul Primului Război
Mondial, declanșat de mentalități egoiste, și îmbrăcă în haina metaforei,
imaginea războiului și efectele acestuia nu doar asupra fizicului, ci și asupra
minții personajelor. În acest roman scriitorul surprinde într-o viziune largă toate
paturile sociale și mutațiile suferite de acestea, într-un interval de zece ani.
Romanul îl are în centru pe Radu Comșa, al cărui destin, devenit exemplar
pentru o largă categorie, îl are cu precădere în atenție.

În scopul analizei stilistice, am ales capitolul I, intitulat „A zburat o pasăre

neagră”. Autorul scrie acest roman folosind un bogat limbaj artistic, pentru a da
culoare textului și pentru a capta atenția cititorului. Stilul beletristic se reflectă în
roman, prin limbaj artistic (figuri de stil și imagini artistice), încărcat de
afectivitate. Textul este caracterizat de sensibilitate și tragic, pe alocuri textul
lasă loc de interpretare pentru cititor, creînd ambiguități. Romanul are narator
obiectiv.
Cezar Petrescu aplică diverse mijloace lingvistice, cu efect stilistic, pentru a
evidenția ideile și pentru a capta cititorul.
Titlul romanului, ”Întunecare” este unul metaforic, care prin imaginea
războiului, efectele psihologice și sociale ale acestuia, scoate la suprafață mai
multe fețe ale întunecării.
În scena de pe malul mării, patronată de prezența astrului nopții, este un amestec
bine dozat de realism crud și de grotesc pur: poetul în transă, obsedat de
libertatea totală, ce poate fi interpretată ca ”fac ce vreau”, ajunge să recite
involuntar texte dadaist-suprarealiste, trezind admirația prostituatei, admirație
care crește, pe măsură ce aceasta nu mai înțelege nimic din ceea ce aude.
”— Poezia lor!... Dar deschideţi un ziar, oricare, la infor¬maţii şi la telegrame.
La stupidele telegrame... Şi citeşte!... Greve, accidente, a zburat un aeroplan, s-a
inaugurat un pod, a murit un savant, a fost un scandal într-un parlament, a sosit
un rege, s-a scufundat un vapor, s-a deschis o fabrică... Trust, boicot, lokout!...
Şi războiul! O escadrilă de hidro¬avioane a bombardat un port. Au înaintat
englezii o sută de metri. Au luptat tancuri. S-au născocit gazuri.. Fapte di¬verse,
ştiri, litere negre... Şi ce viaţă grandioasă înseamnă toate, dacă ştii să vezi şi să
asculţi glasul planetei! Vapoare se depărtează din porturi; se văd agitîndu-se
batiste albe... Exprese străbat lanuri; ţîşnesc din tuneluri, se reped peste viaducte.
Şi tic-tacul maşinii de scris!... Şi undele nevăzute ale telegrafiei fără fir, căutînd
staţiile şi înfăşurînd globul! Vezi traiectoriile farurilor şi şantiere cu cinci mii de
lucrători; ghişeele băncilor, aeroplanul rotindu-se miraculos; dedesub¬tul nostru
un oraş necunoscut şi fantastic, care se deşteaptă acum: Sydney, Melbourne... Şi
acei de acolo se iubesc, sufăr, au idealuri!... De, o parte, au înălbit zăpezile; de
alta, înflo-resc pajişti; un tren chiuie ieşind dintr-un oraş şi aiurea, în aceeaşi
clipă, un sălbatic din insulele Polineziei, gol, dă dru¬mul unei piroage pe apa
oceanului, într-o insulă calmă de coraliu, care încinge apa cu un inel!... Minuni
pe care nu le-au văzut, nu le-au putut închipui nici Horaţiu, nici Dante, nici
Shakespeare, nici Corneille, nici Goethe... şi ei alambichează aceeaşi zeamă
poetică; ne cîntă luna!”
O altă secvență, din acest capitol, în care scriitorul, prin folosirea enumerațiilor,
descrie atmosfera de veselie. Este creată și o antiteză între starea prezentă a
personajului Pavel Verdaru și ceea ce urma să facă, plecarea în satul tătăresc.
Figura de stil folosită aici îmi creează mie, ca cititor, un efect care-mi dă
energie, oarecum. Pe de altă parte, imaginea întoarcerii în satul tătăresc, pein
descrierea dată, creează un efect de dezgust cititorului, o imagine urâtă, din
punct de vedere estetic.
”Se înălţa acuma larma glasurilor, sunetul cristalin al paharelor, hohotele şi
comenzile întărîtate de aşteptare, umplînd terasa cazinoului de rumoarea
neîntreruptă a marilor restaurante, cafeuri şi baruri, de care, cu părere de rău, ca
de ultimul post înaintat al civilizaţiei, colonelul Pavel Vardaru, după un
concediu de patruzeci şi opt de ore, trebuia să se rupă a doua zi, în zori... În
cîteva ceasuri de drum, maşina avea să-l înfunde iarăşi în satul tătăresc, cu
bordeie strîmbe şi oarbe de lut, cu împrejmuirile de tizic, cîini flocoşi, măgari
zbierînd în asfinţit şi cu praful acela dobrogean – care înfundă nările, zgîrie
gîtlejul şi sureşte părul – răsucit în vîrtejuri peste cîmpuri dogorite, fără zare de
umbră.”

În această secvență, este descrisă, prin folosirea figurilor de stil, o situație în care
personajul admiră băutura, pe care o servea. Autorul, facând uz de adejective, îi
prezintă cititorului o imagine ce oferă un sentiment de relaxare. ”aspira aroma”,
verbul folosit sugerează încântarea și lăcomia cu care personajul ”inspira” aroma
băuturii.
”Cînd lichiorul fu turnat, colonelul ridică în lumină paharul cu piciorul înalt,
ţinîndu-l între degetele grase, cu o luare-aminte şi o înduioşare de savant
examinînd un elixir miraculos. Admiră limpeziciunea culorii, aspiră aroma cu
nespusă fericire şi sorbi răstimpuri. Pe urmă, cu ţigara de foi între dinţi, se
întoarse către frate-său, Alexandru Vardaru, deputatul, care, plecat deasupra
gazetelor de seară, fuma una la fel.
— Alexandre, simţi briza? E un aer, un aer!...”
- Replica personajului ”e un aer, e un aer!...” – repetarea sinagmei
sugerează încântare, dar are și efect de entuziasm; punctele de suspensie
sugerează starea de exaltare, dar si persistarea în acea stare.

”Războiul, dacă-l vom porni vreodată, avem pentru asta alte, îndestule motive!...
Va fi un război pentru Ardeal. Pentru drepturi şi dreptate românească!... Iar
aceste drepturi şi această dreptate românească, în conjunctura actuală, ne împing
în tabăra adversă germanilor... Mi se pare însă că nu sîntem adunaţi aci pentru a
ajunge la conferinţe diplomatice.”
Această secvență din text, reprezintă o cuvântare a unui personaj, care-și arată
patriotismul, iubirea și prețuirea față de țară. ”vom porni.. războiul”- expresie
învechită ”a porni ceva..”- care înseamnă ”când vom începe”.

Narațiunea tinde periodic să treneze, înlocuită cu lungi divagații parazitare,

unele conversații par interminabile, iar frazele sunt uneori redundante și
superflue, făcându-l pe cititori să sară paginile. Autorul compune cu ușurință
atmosfera, conflictele sunt lipsite de profunzime. Sunt prezentate efectele
produse de experiența cruntă a războiului, în timp ce cauzele acestor schimbări
rămân doar subînțelese.
Nu este un roman în care să se găsească expresii învechite, regionalisme, ci mai
degrabă neologisme și cuvinte care creează ambiguități în mintea cititorului.
într-”o insulă calmă de coraliu, care încinge apa cu un inel”.