PIAŢA ŞI MECANISMELE EI

2018
 Cuprins

INTRODUCERE.............................................................................................................................................3
CAPITOLUL 1 : Economia de piaţă...............................................................................................................4
1.1. Caracteristicile economiei de piaţă...................................................................................................4
1.2. Sisteme economice...........................................................................................................................6
CAPITOLUL 2: Formele pieţei.......................................................................................................................8
2.1. Concurenţa perfectă.........................................................................................................................8
2.2. Concurenţa imperfectă.....................................................................................................................9
CAPITOLUL 3: Echilibrul pieţei...................................................................................................................12
3.1. Cererea...........................................................................................................................................13
3.2. Oferta.............................................................................................................................................14
CAPITOLUL 4: Prețul pieței........................................................................................................................15
4.1. Teoriile preţului..............................................................................................................................15
4.2. Funcţiile preţului.............................................................................................................................17
CONCLUZII.................................................................................................................................................19
BIBLIOGRAFIE............................................................................................................................................20

2
 INTRODUCERE

Piața și procesele pieței reprezintă un mecanism de funcționare a economiei. Aceasta a

fost studiată din cele mai vechi timpuri și este studiată încă si astăzi de numeroși economiști care
căută metodele cele mai folositoare pentru o funcționare optimă. În lucrarea prezentată am căutat
sa prezint principalele mecanisme prin care functionează piața.
Lucrarea intitulată ”Economia de piață și mecanismele ei de funcționare” este structurată
în 4 capitole, astfel: primul capitol al lucrării ”Economia de piață” prezintă ceea ce este
economia de piață si caracteristicile sale, și se delimitează socialismul de capitalismul de piață.
În al doilea capitol ”Formele pieței” se prezintă concurența perfectă și imperfectă, cea din urmă
fiind împarțită în monopol, oligopol, monopson și oligopson. În capitolul al treilea ”Echilibrul
pieței” se prezintă starea de echilibru a pieței, iar această stare este influențată de cerere și ofertă.
Iar în ultimul capitol ”Prețul pieței” se prezintă influența pe care acesta o are asupra pieței
economice și, de asemenea, teoriile și funcțiile acestuia.

3
 CAPITOLUL 1 : Economia de piaţă

Economia de piață este sistemul economic în care deciziile ce privesc producția și

distribuția de bunuri se bazează pe interacțiunea dintre cerere și ofertă1, care determină prețurile
bunurilor și serviciilor2. Principala caracteristică definitorie a economiei de piață este că deciziile
de investiții, sunt în mare parte realizate prin intermediul piețelor financiare și de capital 3. Acest
lucru este în contrast cu o economie planificată, unde investițiile și deciziile de producție sunt
cuprinse într-un plan integrat de producție stabilit de către un stat sau de un alt organism care
controlează factorii de producție.
Economiile de piață pot varia de la sisteme de piață liberă la diverse sisteme de piețe
reglementate sau variante protecționiste. În realitate, piețele libere nu există în formă pură,
deoarece toate societățile și guvernele le reglementează într-o oarecare măsură 4. Momentan
există diferite păreri legate de cât de puternic ar trebui să fie rolul guvernului atât în ghidarea
economiilor de piață, cât și în reglarea inegalităților pe care piața le produce în mod natural. În
majoritatea economiilor de piață guvernul intervine într-o oarecare măsură în direcționarea și
planificarea activității economice, și sunt așadar clasificate ca fiind economii mixte. Termenul de
piață liberă este uneori folosit ca sinonim cu economie de piață.
Economia de piață nu presupune în mod direct existența în mâini private a mijloacelor de
producție. O economie de piață poate de asemenea să includă diferite tipuri
de cooperative, colective, sau agenții autonome de stat care achiziționează și schimbă
diverse bunuri pe piața economică. Toate acestea utilizează un preț liber ce este determinat de
piață pentru a aloca bunuri de capital și forță de muncă. În plus, există mai multe variante
de socialism de piață, dintre care unele implică întreprinderi deținute de angajați ce sunt bazate
pe un sistem de auto-gestionare, precum și modele care implică o combinație de proprietate
publică a mijloacelor de producție cu factori de piață.

1.1. Caracteristicile economiei de piaţă

1
Gregory and Stuart, Paul and Robert (2004). Comparing Economic Systems in the Twenty-First Century, Seventh
Edition. George Hoffman. p. 538.  Market Economy: Economy in which fundamentals of supply and demand
provide signals regarding resource utilization.
2
Altvater, E. (1993). The Future of the Market: An Essay on the Regulation of Money and Nature After the Collapse
of "Actually Existing Socialism. Verso. p. 57.
3
Paul M. Johnson (2005). „A Glossary of Political Economy Terms, Market economy”
4
Altvater, E. (1993). The Future of the Market: An Essay on the Regulation of Money and Nature After the Collapse
of "Actually Existing Socialism. Verso. pp. 237–238; Tucker, Irvin B. p 491. Macroeconomics for Today. West
Publishing. p. 491
4
 Economia de piață este sistemul social al diviziunii muncii bazat pe proprietatea
privată asupra mijloacelor de producție. Este un sistem cooperativ în care fiecare individ se
integrează din și în vederea propriului interes. Statul nu intervine în acțiunile ce fac obiectul
pieței. În viziunea lui Ludwig von Mises, virtuțile economiei de piață sunt:
1. se sprijină pe proprietatea privată,
2. suveranitatea consumatorului (esența capitalismului este dată de punerea
producției economice la dispoziția consumatorului),
3. capitalismul, prin sistemul concurenței sociale își asigură proprii stimului
(concurența catalactică),
4. așază libertatea la baza edificiului economic și social (individul este în măsură să
aleagă felul în care dorește să se integreze în ansamblul societății, libertatea economică include și
libertatea de a greși),
5. face din profit și urmărirea acestuia de către întreprinzător o forță motrice
perpetuă,
6. își asigură dinamica și vitalitatea printr-un permanent proces de selecție.
Piața nu înseamna un loc, ci “un proces, modul în care, prin vânzare și cumpărare, prin
producție și consum, indivizii contribuie la mersul de ansamblu al societății” (Ludwig von
Mises, "Capitalismul și dusmanii săi").
O viziune opusă lui Mises este cea a lui Karl Marx, un filozof, economist, jurnalist și
revoluționar german de origine evreiască, din secolul al XIX-lea, care a colaborat în elaborarea
teoriei cu Friedrich Engels. Marx s-a inspirat din filozofia lui Georg Hegel, din economia
politică a lui Adam Smith, din teoria economică Ricardiană și din socialismul francez din secolul
al XIX-lea, pentru a dezvolta o cercetare critică a societății care se dorea atât științifică, cât și
revoluționară. Această critică a atins cea mai sistematică expresie (deși neterminată) în lucrarea
lui de căpătâi Das Kapital, Capitalul: O cercetare critică a economiei capitaliste. De la moartea
lui Marx în 1883, diferite grupuri din toată lumea au apelat la marxism ca bază intelectuală
pentru linia politică și tactica lor, care pot fi în mod spectaculos diferite și contradictorii. Una
dintre primele mari sciziuni a apărut între apărătorii social-democrației (care afirmau că tranziția
la socialism putea apărea într-o societate democratică) și comuniști (care afirmau că tranziția la
socialism poate fi făcută numai prin revoluție). Însă ambele posibilități sunt luate în considerare
de către Marx în scrierile lui: Marx considera că trecerea la socialism se putea produce atât prin
mijloace violente (confruntare violentă între proletariat și burghezie), cât și prin mijloace pașnice

5
(compromis cu partidele burgheze și câștigarea puterii prin mijloace electorale)5, din acest punct
de vedere, opinia social-democraților (revoluție atinsă prin compromis cu burghezia și câștigarea
prin mijloace electorale a puterii) nefiind mai puțin marxistă decât aceea a comuniștilor
(revoluție violentă și confruntare directă între proletari și burghezie).
În linii generale, piaţa exercită urmatoarele funcţii:
a) Întreţine relaţia permanentă dintre producătorii de bunuri şi servicii şi consumatorii
acestora, asigură alocarea şi utilizarea eficientă a resurselor materiale, umane şi funciare,
determinând deciziile agenţilor economici cu privire la producţie, reparaţie, schimb şi consum.
b) Economia națională se autoreglează prin piață, stabilește independent proporțiile și
echilibrul necesar propriei producții.
c) Asigură echilibrul dintre cerere și ofertă, realizând interesele agenților economici cu
privire la utilizarea resurselor disponibile.
Trăsăturile de bază ale pieței sunt concurența liberă dintre producătorii de mărfuri și
proprietarii de resurse, migrarea liberă a capitalului între ramurile economice și regiuni;
realizarea mărfurilor la prețurile de echilibru, ce reflectă real corelația dintre cerere și ofertă.
În orice țară, economia națională trebuie să dea răspuns la 5 întrebări “fundamentale”:
1. În ce limite pot fi folosite resursele disponibile? 2. Ce fel de mărfuri și servicii trebuie
produse? 3. Cum să fie produse aceste mărfuri și servicii? 4. Cine sunt destinatarii acestor
produse? 5. E capabil oare actualul sistem economic să se adapteze la schimbările de structură a
necesităților consumatorului, la modificarile din resursele și tehnologiile de producție? La aceste
probleme fundamentale poate da răspuns numai sistemul de piată care asigură, în primul rând, o
dezvoltare echilibrată, proporțională a economiei naționale, contribuie la stabilirea unei corelații
dintre factorii de producție (muncă, acumulare, resursele naturale), între sferele și ramurile
economice, între producție și consum, între veniturile diferitor pături sociale ale populației.

1.2. Sisteme economice

Capitalismul este un sistem economic care se distinge prin proprietatea privată

asupra factorilor de producție, precum și prin urmărirea profitului, în general pe
o piață competitivă. Caracteristicile centrale ale capitalismului includ proprietatea privată,
acumularea de capital, schimbul voluntar de mărfuri (i.e. comerț), un sistem de
prețuri și piețe competitive6. Într-o economie de piață capitalistă, deciziile și planurile de

5
Megill, Allan. "Marxism: Overview." New Dictionary of the History of Ideas. Ed. Maryanne Cline Horowitz. Vol. 4.
Detroit: Charles Scribner's Sons, 2005. pp. 1357-1364.
6
 Heilbroner, Robert L. "Capitalism". Steven N. Durlauf and Lawrence E. Blume, eds.The New Palgrave Dictionary
of Economics. 2nd ed. (Palgrave Macmillan, 2008)
6
investiție sunt făcute de către proprietarii factorilor de producție în piețele financiareși de capital,
iar prețurile și distribuția de bunuri sunt determinate în principal de concurența de piață.
Diferite variante de capitalism există, ale căror piețe au diferite caracteristici. În
variantele de capitalism de tipul laissez-faire șipiață liberă, piețele sunt larg utilizate, având un
nivel minim de intervenție al statului asupra prețurilor și furnizării de bunuri și servicii. În
tipurile de capitalism de tip intervenționist, capitalism de bunăstare socială (eng. welfare
capitalism) și economiile mixte, piețele continuă să joace un rol dominant, dar sunt reglementate
într-o anumită măsură de către guvern în scopul de a corecta eșecurile pieței sau pentru a
promova bunăstarea socială. În sisteme de capitalism de stat, piețele sunt folosite cel mai puțin,
iar statul se bazează puternic pe planificare economică indicativă și întreprinderi de stat pentru a
acumula capital.
Socialismul de piață se referă la diferite tipuri de sisteme economice în care capacitățile
de producție și instituțiile economice dominante sunt deținute de stat sau sub formă de
cooperativă, dar sunt operate conform principiului de cerere și ofertă. Acest tip de economie de
piață își are originea în studiile de economie clasică ale lui Adam Smith, socialiștii
ricardieni și filozofii mutualiști7.
Aspectul care distinge între socialism fără piață și socialism de piață este existența pieței
pentru factorii de producție și criteriul profitului pentru întreprinderi. Profiturile obținute de la
companiile deținute de stat pot fi re-investite în mai multă producție, pot fi folosite pentru a
finanța guvernul și programele sociale, sau pot fi distribuite la publicul larg prin dividende8.

7
McNally, David (1993). Against the Market: Political economy, market socialism and the Marxist critique. Verso.
p. 44.
8
Social Dividend versus Basic Income Guarantee in Market Socialism, by Marangos, John. 2004. International
Journal of Political Economy, vol. 34, no. 3, Fall 2004.
7
 CAPITOLUL 2: Formele pieţei

În economie, criteriul de bază prin care se poate face distincție între diferitele forme ale
pieței este: numărul și mărimea producătorilor și consumatorilor de pe piață, tipurile de bunuri și
servicii care sunt comercializate și gradul în care informația se poate răspândi.

2.1. Concurenţa perfectă

Concurența perfectă este un model al teoriei economice. Acest model descrie o formă

ipotetică a pieței în care niciun producător sau consumator nu are puterea de a
influența prețurile de pe piață. Aceasta ar conduce la un rezultat eficient, ținând cont de definiția
standard a economiei. Analiza piețelor perfect competitive asigură fundamentul teoriei cererii și
ofertei.
Concurența perfectă trebuie să îndeplinească șase parametri:
Atomicitate -- pe o piață oarecare, există un număr mare de mici producători și
consumatori, fiecare fiind însă atât de neînsemnat, încât acțiunile unuia nu au impact asupra
cantităților produse sau prețurilor de vânzare ale celorlalti, firmele considerând prețul dat.
Omogenitate -- bunurile si serviciile sunt substitute perfecte.
Informații perfecte și informații complete -- firmele și consumatorii cunosc
prețurile fixate de toate firmele.
Acces egal la tehnologie -- toate firmele au acces la tehnologiile de producție.
Mobilitate -- resursele (incluzând informația) sunt mobile, firmele producătoare
putând părăsi piețele în care înregistrează pierderi, orientându-se spre cele profitabile.
Intrare liberă -- orice firmă poate intra sau ieși de pe piață după bunul plac.
Acest model este, în cele mai multe cazuri o aproximație distantă a piețelor reale, cu o
posibilă excepție a anumitor piețe largi. În general există puține piețe perfect concurențiale, dacă
oricare dintre condițiile de mai sus se aplică piețelor reale. de exemplu, firmele nu vor avea
niciodată informații complete unele despre celelalte și vor exista întotdeauna anumite costuri de
tranzacție. Într-o piață perfect concurențială va exista o eficiență alocativă și o eficiență
productivă. 

Eficiența productivă apare atunci când firma produce în punctul cel mai de jos de pe curba
costurilor medii totale, aceasta însemnând că bunurile nu se pot produce în nici un fel mai ieftin.
Eficiența alocativă apare atunci când prețul este egal cu costurile marginale, iar bunul este pus la

8
dispoziția consumatorului, la cel mai mic preț posibil. Acest lucru este posibil numai atunci când
există concurență perfectă.
Spre deosebire de monopol sau oligopol, unei firme îi este imposibil să obțină un profit
anormal în condițiile concurenței perfecte, pe termen lung, mai precis, o firmă nu poate câștiga
mai mulți bani decât este necesar pentru a-și acoperi pierderile. Dacă o firmă înregistrează
profituri anormale pe termen scurt, aceasta se va comporta „ca un trăgaci“ pentru ca alte firme să
nu intre pe piață. Ei se vor întrece cu prima firmă, reducând prețul pieței până când toate firmele
vor obține profituri normale.
Se spune că agricultura, cu un număr mare de ofertanți, o cerere relativ inelastică și
produse aproape perfect substituibile, este o aproximare a modelului concurenței perfecte. Acest
lucru poate fi adevărat în anumite locuri și perioade istorice, dar nu este adevărat în cazul
economiilor moderne. De exemplu, pe piața globală a agriculturii, agricultorilor europeni sau
americani li se oferă subvenții, iar aceștia își exportă produsele la prețuri de dumping, prețuri sub
costurile de producție. Orice formă de intervenție guvernamentală, cum ar fi subvențiile,
deformează piața, ceea ce duce la dispariția concurenței perfecte.
Concurența perfectă este o teorie absolută, deoarece nu există exemple de piață perfect
competitivă.

2.2. Concurenţa imperfectă

În teoria economică, concurența imperfectă, este situața de pe piață în care condițiile

necesare pentru existența concurenței perfecte nu sunt satisfăcute.
Monopolul reprezintă capacitatea unei entități de a hotărî unic, în mod majoritar asupra
altei entități, posibil contrar tendințelor entropice normale. Monopolul presupune referirea la o
zonă geografică. Puterea de piață a monopolului poate fi maximă, fiindcă firma de monopol
stabilește prețul produsului, iar acesta este un preț mare cu siguranță. Caracterizat prin oferta
pentru un produs, monopolul este făcut de o singură firmă, care se numește monopolist sau firmă
de monopol. Produsul se numește produs de monopol. Monopolul este opus concurenței (nu
există concurență fiindcă nu există concurenți, nu există concurenți fiindcă există monopol pe
piața respectivă). Există totuși anumite forme de concurență care fac ca firmele de monopol să
practice o politică moderată de preț și să nu exploateze la maxim situația de monopol.
 Concurența indirectă: Dacă produsul de monopol nu este cerut pe piață,
atunci vânzarea este nulă și puterea de monopol este nulă. Mai există biroul de invenții
unde ies tot felul de produse noi; acestea aparțin celui care le-a creat, deci acea persoană
sau firmă, deține monopol asupra acelui produs. Însă există multe firme care inventează
9
 produse noi ori servicii și nu toate acestea ajung pe piață, ramânând la stadiu de prototip,
sau în alt caz reușesc să le producă, dar în serii mici, asfel încât în aceste cazuri
monopolul nu se poate exprima pe piață. A avea monopol asupra unei piețe nu înseamnă
succes asigurat, fiindcă trebuie să existe și cerere pe acea piață pentru respectivul produs
sau serviciu monopolist. Pentru ca o firmă de monopol să aibă cu adevărat putere
monopolistă, aceasta nu trebuie să aibă în preajma ei alte firme substituiente, care să
vândă produse ori servicii asemănătoare ori substituibile. În analiza monopolului se ține
cont și de elasticitatea prețului unui produs de monopol, în raport cu un alt produs
substituibil acestuia. De exemplu nu ar trebui exagerat prețul unui produs de monopol,
dacă mai există un alt produs substituibil acestuia, care este mult mai ieftin.
 Concurența potențială: Se numește concurență potențială pentru că există
anumite firme care ar putea considera că prețul unui produs de monopol este prea mare
pe acea piață și ar putea să pătrundă pe acea piață cu un produs asemănător, substituibil,
cu un preț mult mai mic prin care să atragă cererea pentru acel produs (clientela) și astfel
puterea de piață a monopolului să fie pusă în pericol. Aceste forme de abordare fac să
dispară ori să deterioreze puterea monopolului pe o anumită piață a unui anumit produs,
sau serviciu. Aceste noi firme încearcă să servească piața cât mai bine, iar câștigător iese
în final consumatorul și firma nou apărută care va deține puterea de cumpărare a acestui
consumator, date fiind prețurile mai mici față de firma monopolistă.
Oligopolul este o formă a concurenței imperfecte, constând dintr-o structură de piață
caracterizată printr-un număr foarte limitat de vânzători mari, care asigură cea mai mare parte a
ofertei unui anumit bun sau serviciu, solicitat de numeroși cumpărători sau consumatori, și care
sunt conștienți de interdependența lor în adoptarea de decizii strategice, privitoare la prețul,
volumul producției și calitatea produselor, fapt care le conferă o poziție dominantă colectivă.
Numărul de vânzători prezenți pe piață este suficient de mic, iar puterea economică a fiecăruia
dintre ei este destul de mare, pentru ca acțiunile întreprinse de fiecare firmă, luată separat, să aibă
un impact semnificativ asupra condițiilor generale de vânzare-cumpărare de pe piața bunului sau
serviciului respectiv. Un oligopol se caracterizează prin: există bariere la intrarea pe piață în
calitate de producător; este o formă mai mult caracteristică țărilor dezvoltate; este foarte clar
evidențiată diferențierea mărfurilor; producătorii dețin un oarecare grad de control al prețurilor;
numărul redus de producători prezenți pe piață, dar care au o forță economică mare. Se consideră
oligopol dacă pe piață există cel puțin trei producători. Dacă sunt doar doi sau unul, se consideră
că există un duopol sau un monopol.
Monopson este un termen economic care desemnează o structură a pieței cu concurență
imperfectă, în cadrul căreia există un singur cumpărător pentru un anumit bun și mulți vânzători
10
pentru acel bun. Concret, o firmă sau întreprindere unică cumpără cea mai mare parte a unei
anumite mărfi sau a unui anumit bun, marfă care este furnizată de mai mulți producători sau
ofertanți. Un monopson este forma extremă a unui oligopson, care din perspectiva cererii,
stabilește prețul pe piață, deoarece, fiind singur, acesta poate impune condițiile care să-i
defavorizeze pe producători sau vânzători. Pentru a putea fi categorisită ca monopson, respectiva
societate comercială trebuie să nu fie concurată de alți cumpărători autohtoni sau străini,
produsul trebuie să fie omogen și să nu poată fi substituit, cel puțin pentru o perioadă de timp.
Situațiile în care un număr mare de ofertanți se confruntă cu un singur cumpărător este uzuală
pentru producătorii de echipamente militare, nave, avioane etc. Monopsonul anulează concurența
economică în sfera cererii dar o menține în sfera ofertei (diametral opus comparativ cu
monopolul). Din acest punct de vedere, monopsomurile se pot clasifica din două puncte de
vedere: monopson productiv, care cumpără forța de muncă la preț de monopson și vinde bunurile
obținute la preț de concurență perfectă. Această situație se poate produce atât în cazul existenței
pe piață a unui singur cumpărător de forță de muncă, care controlează piața muncii la nivelul
unei zone sau pentru o ocupație dată, cât și atunci când lucrătorii au percepții diferite privind
firmele care oferă locuri de muncă în legătură cu aspecte non-salariale ale angajării (proximitate,
climatul de muncă etc.); monopson comercial, care cumpără bunurile la preț de monopson și le
vinde la preț de concurență perfectă. Monopsonul apare ca rezultat al: specializării extreme şi
sindicalizării.
Oligopson este un termen care desemnează o formă a pieței cu concurență imperfectă, în
cadrul căreia un număr mic de firme mari cumpără cea mai mare parte a unei anumite mărfi,
marfă care este furnizată de mai mulți producători sau ofertanți. Numărul de solicitanți este
suficient de mic, iar puterea lor economică este suficient de mare, pentru ca acțiunea întreprinsă
de fiecare firmă cumpărătoare, luată separat, să aibă un impact semnificativ asupra condițiilor
generale de cumpărare-vânzare de pe piața mărfii respective. În concluzie, oligopsonul este piața
pe care un număr redus de cumpărători controlează puterea de cumpărare și, în consecință,
dictează producția și prețul de piață al unui anumit produs sau serviciu. Într-un oligopson
prețurile tind să fie mai mici decât într-o piață liber concurențială, așa cum prețurile într-un
oligopol tind să fie mai mari. Practic, un oligopson este inversul unui oligopol.

11
 CAPITOLUL 3: Echilibrul pieţei

Echilibrul pieței este denumită în economie situația de pe o piață, în care prețul unui bun
economic conduce la o egalitate între cantitatea cerută și cantitatea oferită. Prețul este denumit
preț de echilibru, iar cantitatea este denumită cantitate de echilibru.
Grafic, echilibrul pieței poate fi reprezentat ca punctul de intersecție a curbelor cererii și
ofertei. Cantitatea de echilibru este acea cantitate, la care prețul cerut de către vânzători se
egalează cu prețul oferit de cumpărători. Formarea echilibrului este un element central al teoriei
neoclasice și al teoriei echilibrului general.

12
 Teoria echilibrului general pornește de la mai multe supoziții care trebuie îndeplinite
pentru crearea unui preț de echilibru. Aceste supoziții nu se pot îndeplini strict, deoarece rar
există preț de echilibru în realitate. Într-o piață perfectă, însemnând o piață cu mulți ofertanți
mici, raționali, dar și cu consumatori, prețul pieței neputând să-i influențeze pe nici unul, se
formează un preț de echilibru. Această supoziție este fundamentală teoriei prețului de echilibru,
așa cum ea se predă în cursurile introductive de economie. În multe piețe reale această supoziție
nu poate fi aplicată, deoarece anumiți cumpărători sau vânzători au suficient de multă putere pe
piață, pentru a modifica prețul după bunul plac. În astfel de situații modelul simplu al prețului de
echilibru este insuficient și necesită alte cercetări. În continuare se presupune că nu există costuri
de tranzacție, situație care în realitate este rar întâlnită. Costurile de tranzacție desemnează acele
costuri care apar pe lângă prețul actual de cumpărare, costuri pentru transport de exemplu. În
multe cazuri acest model este utilizabil ca și o primă aproximare a dezvoltării pieței.
Economia generală dedică multă atenție în cazul funcționării deficitare a pieței, în cazul
în care resursele limitate nu sunt distribuite optimal. De exemplu dacă un monopolist cere
permanent prețuri excesive, aceasta va duce la micșorarea cantității oferite. În astfel de cazuri
economiștii încearcă să găsească reguli care ar trebui să ducă la evitarea sau cel puțin la
atenuarea funcționării deficitare a pieței și la pierderea bunăstării societății. Statul ar putea să se
implice direct prin măsuri legale sau indirect prin regularizarea pieței, de exemplu în forma
prețurilor maximale sau a taxelor.

3.1. Cererea
13
 Cererea se defineşte prin cantitatea totală dintr-o marfă care este dorită şi care poate fi
cumpărată (există capacitatea de plată), într-o anumită perioadă, la un anumit preţ.
La baza formării cererii pe piaţă stau nevoile sau dorinţele. Cererea nu se identifică însă
cu nevoile. Altfel spus, nu orice nevoie devine cerere pe piaţă. Condiţiile pentru ca o nevoie să
devină cerere sunt: să poată fi satisfăcută printr-un bun care să ia forma de marfă; să poată fi
susţinută de capacitatea de plată pentru achiziţionarea mărfii respective, devenind astfel
solvabilă.
Cererea, ca volum, structura și nivel al cerințelor de consum, se schimbă de la o perioadă
sau alta, având, deci, un caracter dinamic. Principalii factori de care depinde dinamica cererii
sunt: nevoile, venitul si prețul. Relația dintre cheltuielile de consum și venit a fost analizată în
sec al XIX-lea pentru prima dată, de către E.Engel și poartă denumirea de "curba lui Engel".
Cercetând bugetele de familie din mai multe țări, acesta a desprins concluzia potrivit căreia
importanța relativă a diferitelor cheltuieli de consum în raport cu venitul se modifică diferit.
Astfel, s-a observat, că atunci când venitul crește, ponderea cheltuielilor pentru alimente scade,
ponderea cheltuielilor pentru îmbrăcăminte și locuință este relativ constantă, iar ponderea
cheltuielilor pentru servicii (educație, cultură etc.) crește. Cererea se află în raport invers
proporțional fata de preț: când prețul crește, cererea scade, deoarece la un venit dat posibilitatea
de cumpărare se micșorează; când prețul scade, cererea crește.
Elasticitatea cererii relevă modificarea mărimii cererii datorită unor variaţii ale factorilor
cauzali. Dintre aceştia, cei mai importanţi sunt preţul şi venitul consumatorului.

3.2. Oferta

Oferta reprezintă cantitatea de bunuri sau servicii pe care un agent economic este dispus
să o ofere spre vânzare într-o anumită perioadă de timp. Oferta ca și cererea se referă la un preț
anume, și poate fi privită ca ofertă a unui bun, a unei industrii, a unei firme și ca ofertă totală de
piață. Desigur, în funcție de nivelul cererii, cantitatea care se vinde efectiv poate să difere de
cantitatea oferită. Legea generala a ofertei redă raportul de determinare directă (pozitivă) între
modificarea mărimii preţului unitar al unui bun şi modificarea cantităţii oferite din bunul
respectiv. Astfel:
- dacă preţul unitar al unui bun creşte, cantitatea oferită din bunul respectiv creşte;
14
 - dacă preţul unitar al unui bun scade, cantitatea oferită din bunul respectiv scade.
Producătorii vor oferi o cantitate mai mare la preţuri înalte decât la preţuri scăzute.
Legea generală a ofertei se verifică numai în situaţia când toţi ceilalţi factori rămân constanţi.
Modificarea cantităţii oferite este redată de punctele de pe curba ofertei, iar mărimea ei depinde
de forma elasticităţii ofertei în funcţie de preţ.

Teoria cererii și a ofertei descrie modul în

care prețurile variază ca rezultat al
echilibrului dintre disponibilitatea
produsului la un anumit preț (al ofertei) și
dorințele celor cu putere de cumpărare la
un anumit preț (al cererii). Graficul descrie
o creștere a cererii de la D1 la D2 și
creșterea consecventă a prețului și a
cantității cerute pentru atingerea punctului
de echilibru al pieței pe curba ofertei.

15
 CAPITOLUL 4: Prețul pieței

Preţul şi teoria preţului ocupă un loc central în ştiinţa economică. Se pare că preţul
reprezintă problema cea mai complicată şi controversată a vieţii economice. Aceasta, pentru că
în el sunt coagulate toate categoriile şi componentele sistemului de interese: individuale şi de
grup: producători-consumatori; vânzători-cumpărători; naţionale-internaţionale etc. De altfel,
neoclasicii au considerat teoria economică (cu referire la microeconomie) ca ştiinţă a formării şi
evoluţiei preţului.
Privind preţul ca fenomen economic la nivelul percepţiei directe, este unanim acceptată
definiţia formulată încă din antichitate de către Aristotel şi Xenofon.
Preţul reprezintă cantitatea de monedă pe care cumpărătorul este dispus şi o poate oferi
producătorului (vânzătorului) în schimbul bunului pe care acesta îl prezintă pe piaţă.

4.1. Teoriile preţului

Indiferent de optica sub care este privit, preţul măsoară ceva. La întrebarea „ce măsoară
preţul?", principalele şcoli economice au dat explicaţii diferite, cunoscute ca teorii ale preţului.
Răspunsurile foarte diverse pot fi grupate în trei mari teorii: teoria clasică a preţului;
teoria neoclasică a preţului; teoriile mixte (moderne) ale preţului. În diferite lucrări şi în acţiunile
practice ale agenţilor economici ele coexistă.
În teoria clasică preţul îşi are suportul (substanţa) în valoarea economică a bunurilor
supuse tranzacţiilor, valoare determinată de consumul de factori de producţie şi de remuneraţiile
revendicate de către posesorii acestora. Situaţia concretă de pe piaţă face ca preţul să se fixeze la
nivelul valorii economice ori să oscileze în jurul său, dar, în condiţii normale, el nu se rupe de
baza sa obiectivă - valoarea economică percepută prin nivelul costului unitar şi marginal (full).
Teoria subiectivă a preţului. Şcoala neoclasică a fundamentat teoria conform căreia preţul
reflectă valoarea economică determinată de utilitatea marginală şi raritatea respectivului bun,
respectiv cantitatea în care el se află comparativ cu cererea solvabilă. Valoarea economică şi
preţul unui bun sunt cu atât mai mari cu cât utilitatea marginală este mai mare şi el este mai rar.
Cele două împrejurări care determină valoarea economică şi preţul – utilitatea marginală şi
raritatea – pot acţiona în acelaşi sens sau în sensuri diferite.

16
 Paradoxul apă-diamant
Adam Smith, pornind de la faptul că orice marfă are valoare de întrebuinţare (utilitate) şi
valoare (valoare de schimb), sesiza faptul că există mărfuri care au o utilitate ridicată, fiind
esenţiale pentru viaţă, dar au o valoare unitară redusă (este cazul apei); sunt altele, mai puţin
necesare pentru viaţă, care au o valoare de schimb foarte ridicată (este cazul diamantelor).
Această contradicţie care apare pentru unele mărfuri între valoarea de întrebuinţare (utilitate) şi
valoarea de schimb (preţ) a rămas cunoscută în literatura economică sub numele de „paradoxul
apei şi diamantelor”. Viziunea neoclasică (subiectivă) a eliminat acest paradox: se apreciază că
valoarea economică (şi preţul unitar) al bunului sunt determinate nu de utilitatea totală, ci de cea
marginală a bunului, care este condiţionată şi de gradul său de raritate. Apa are utilitate totală
ridicată, dar utilitate marginală redusă, pentru că este relativ abundentă; aşa se explică de ce, în
mod normal, indivizii fac eforturi reduse pentru a o obţine şi, de aceea, are un preţ redus. Situaţia
este exact inversă în cazul diamantelor.
Concluzie: în aprecierea preţului, la un moment dat şi în dinamică, este necesară luarea în
considerare atât a utilităţii marginale, cât şi a rarităţii; orice suprasolicitare sau ignorare conduce
la concluzii greşite.
Deosebirea dintre teoria clasică şi neoclasică decurge din cauza primară care determină
preţul. După clasici, preţul exprimă, în principal, condiţiile de producţie ale mărfii, modul în care
ea se obţine prin combinarea şi consumarea factorilor de producţie; producătorul este „dirijorul”
preţului. La neoclasici, preţul este determinat de condiţiile pieţei, de modul în care sunt
percepute şi se manifestă raritatea şi utilitatea marginală; rolul decisiv în formarea şi evoluţia
preţului aparţine cumpărătorilor.
Teoria mixtă sau teoria contemporană a valorii economice şi a preţului a fost elaborată în
prima treime a secolului al XX-lea şi aparţine, în principal, Şcolii de la Cambridge. Se pleacă de
la premisa că cele două teorii anterioare nu sunt opuse (deşi ele aşa au apărut), ci doar explicaţii
incomplete şi soluţii parţiale privind valoarea economică şi preţul. În acest sens, Alfred Marshall
se exprimă plastic: „A te întreba dacă valoarea şi preţul unui bun sunt date de consumul de
factori de producţie ori de utilitatea marginală şi raritatea lui este sinonim cu a te întreba dacă o
coală de hârtie aşezată între lamele unei foarfece este tăiată de lama de jos ori de cea de sus”. În
ultimă instanţă, preţul este determinat atât de consumul de factori de producţie, cât şi de utilitatea
marginală şi raritatea bunului. Privit prin prisma consumului de factori, preţul exprimă interesele
producătorului şi stă la baza formării ofertei; prin prisma utilităţii marginale şi a rarităţii, el
exprimă interesele şi punctul de vedere al cumpărătorului şi fundamentează nivelul şi evoluţia
cererii.

17
 Producătorul este agentul ofertei, iar consumatorul al cererii, de aceea interesele lor,
legătura şi confruntarea dintre ele sunt, în ultimă instanţă, expresia ofertei şi cererii.
În viziunea teoriei contemporane, raporturile dintre interesele producătorului şi cele ale
consumatorului, exprimate prin raportul ofertă-cerere, reprezintă substanţa şi determină nivelul şi
dinamica preţului.

Factorii preţului în condiţii de concurenţă (teoria contemporană a preţului)

4.2. Funcţiile preţului

Preţul are un important rol economic şi poate influenţa deciziile şi acţiunile unităţilor
economice prin funcţiile sale. Prin prisma acestor funcţii, preţul este şi o pârghie economico-
financiară de influenţare substanţială a vieţii economice.
Principalele funcţii îndeplinite de către preţ într-o economie concurenţială:
● Funcţia de calcul, de evaluare şi măsurare a cheltuielilor, rezultatelor, veniturilor,
fluxurilor care se derulează la toate nivelurile şi vizează pe toţi subiecţii acţiunii economice. Prin
intermediul lor, marea diversitate a consumului de resurse economice, output-urilor şi
tranzacţiilor sunt uniformizate sub formă monetară, fiind organic legate de rolul monedei de
etalon general de măsură, calcul şi evidenţă. Cea mai generalizatoare formă de măsurare
economică – măsurarea monetară – se realizează prin mijlocirea preţurilor. Calitatea reflectorie a
acestei măsurări este condiţionată de existenţa unor preţuri corecte, formate liber, care ilustrează
cât mai fidel posibil realitatea, starea şi sensurile de mişcare ale economiei.
● Preţul informează agenţii economici asupra gradului de tensiune dintre resurse şi nevoi.
Creşterea preţurilor absolute şi relative semnifică creşterea tensiunii şi invers. Nivelurile de
preţuri sunt în ultimă instanţă scale, trepte cu ajutorul cărora se măsoară gradul de raritate: cu cât
preţul este mai ridicat, cu atât respectivul bun este potenţial mai insuficient în raport cu nevoile.
● Preţurile sunt purtătoare dinamice de informaţii prin care sunt coordonate deciziile
producătorilor şi cumpărătorilor. Astfel, schimbarea preţurilor relative antrenează permanente
realocări ale factorilor de producţie pe domenii, noi modalităţi de combinare a acestora, structuri
noi ale ofertei şi consumului. Creşterea preţurilor relative generează tendinţa de reducere a

18
consumului şi de creştere a producţiei. Din contră, la mărfurile pentru care ele scad, consumul
este stimulat, iar producţia descurajată. De aceea, preţurile sunt considerate pivotul economiei de
piaţă.
● Pentru producător, preţul este principalul instrument prin care îşi recuperează
cheltuielile, îşi asigură profitul şi creează premisele pentru continuarea activităţii economice. Tot
pe baza informaţiei furnizate de preţuri producătorul decide să restrângă sau să abandoneze
anumite activităţi. În felul acesta, el este cel mai autentic sistem de informaţii pentru alocarea şi
realocarea resurselor pe domenii.
● În anumite condiţii, în special când se practică preţuri administrate, preţul este un factor
de redistribuire a veniturilor şi patrimoniului între diferite categorii de agenţi, ramuri şi sectoare
de activitate. Agenţii, ramurile şi sectoarele ale căror preţuri relative scad, înregistrează pierderi
de venituri şi de patrimoniu; situaţia este inversă pentru cei ale căror preţuri relative cresc. Aşa
cum este sugerat în figura 2.5, se produce fenomenul de „foarfece al preţurilor", când, faţă de o
situaţie de echilibru, X, preţurile relative ale bunului (sau sectorului) A scad (care pierde) şi cele
ale bunului (sectorului) B cresc, redistribuirea de venit şi patrimoniu realizându-se în favoarea
sectorului B.

Foarfecele preţurilor

19
 CONCLUZII

În lucrarea dată am încercat să exprim importanța economiei de piață în cadrul dezvoltării

economice, precum și a mecanismelor sale de funcționare.
Din primul capitol reiese importanța economiei de piață care se bazează pe interacțiunea
dintre cerere si ofertă și determină prețurile bunurilor și serviciilor. Se diferențiază două sisteme
economice distincte: capitalismul de piață susținut de Ludwig von Mises, care presupune
proprietatea privată, și socialismul de piață, promovat de Adam Smith, în care capacitățile de
producție și instituțiile economice dominante sunt deținute de stat sau sub formă de cooperativă.
În cel de-al doilea capitol se trasează diferența dintre: concurența perfectă, care reprezintă
un model teoretic al economiei unde nici un producător sau consumator nu are puterea de a
influența prețurile de pe piață, și concurența imperfectă, atunci când condițiile concureței
perfecte nu sunt satisfăcute. Astfel iau naștere monopolul, oligopolul, monopsonul și
oligopsonul.
În cel de-al treilea capitol se evidențiază situația de piață în care se ajunge la starea de
echilibru între cantitatea cerută și oferită. Cererea este cantitatea cerută dintr-un anumit bun și la
baza căreia stau nevoile și trebuințele consumatorilor, în timp ce oferta reprezintă cantitatea
oferită dintr-o anumită marfă.
Cel de-al patrulea capitol trateaza problema cea mai complicată a vieții economice:
prețul. Acesta influențează toate mecanismele existente în piață, la un moment dat. Prețul
reprezinta modalitatea prin care un producător își recuperează cheltuiala, informează agenţii
economici asupra gradului de tensiune dintre resurse şi nevoi. Creşterea preţurilor relative
generează tendinţa de reducere a consumului şi de creştere a producţiei. Din contră, la mărfurile
pentru care ele scad, consumul este stimulat, iar producţia descurajată. De aceea, preţurile sunt
considerate pivotul economiei de piaţă.

20
 BIBLIOGRAFIE

 Luis M. B. Cabral: Introduction to Industrial Organisation, Massachusetts Institute of

Technology Press, 2000, page 84-85
 Mises, Ludwig von, Acțiunea umană. Un tratat de teorie economică
 Mises, Ludwig von, Economic calculation in the socialist commonwealth
 Mises, Ludwig von, Capitalismul și dușmanii săi, Editura Nemira, 1998
 L. Kolakowski, Principalele curente ale marxismului, vol I, II, III (Fondatorii, Vârsta de
aur, Prăbușirea), Editura Curtea Veche, 2009, 2010
 Pohoata, Ion, Doctrine economice universale, Editura Fundației “Gh. Zane”, Iași, 1993
 Paul heyne, Modul economic de gîndire, mersul economiei de piață, Editura didactică și
pedagogică, 1991 București
 Adam Smith, Avutia natiunilor,V-I
 Revista Tribuna Economica, nr. 3/1995. pg. 23
 Suport de curs ”Microeconomie” (Lect. Univ. Dr. Cristu Andreea-Alice)

21