Romantism

Mihai Eminescu (etape de creatie)

Teme si motive literare romantice intalnite in opera lui Mihai Eminescu: geniul,
singuratatea, visul si reverie, meditatia nocturna, somnul, extazul, melancholia, natura si iubirea,
trecutul (ruinele), viata ca vis, poezia si conditia poetului, timpul, revolta impotriva conditiei
umane, miraculosul, interesul pentru mituri si basme.
Intr-un studiu despre limbajul poeziei eminesciene, Limbajul artistic romanesc in secolul XIX –
lea, Mihaela Mancas delimiteaza trei etape de creatie in opera poetica eminesciana:

Prima etapa
“In poezia de tinerete, cuprinsa aproximativ intre anii 1866 – 1870, limbajul poetic
eminescian nu este inca precizat, iar influente ale poeziei predecesorilor pot fi usor identificabile:
aspectele clasicizante ale unora dintre versurile lui Eminescu din aceasta perioada amintesc de o
parte a creatiei lui Heliade Radulescu, Dimitrie Bolintineanu sau Vasile Alecsandri, iar factura
populara a altora este rezultatul unor influente folclorice, insuficient asimilate si nefiltrate printr-
o cultura proprie. In aceasta epoca sunt compuse odele La mormantul lui Aron Pumnul, La
Heliade, La moartea principelui Styrbei, postuma La moartea lui Neamtu, clasicizantele O
calarire in zori, Misterele noptii, Junii corupti sau postuma Ondina, ca si poeziile influentate
direct sau prin intermediul lui Alecsandri, de creatia populara: De-as avea si, in parte, O calarire
in zori ori Misterele noptii. Exista o mare disproportie numerica intre poeziile aparute in aceasta
prima perioada si restul activitatii poetice a lui Eminescu ; din anii 1866 – 1870 dateaza
paisprezece poezii antume, la care se adauga si o parte mai numeroasa a postumelor. Acest fapt
prezinta o oarecare importanta, mai ales sub aspectul analizei lingvistice a textului: prima
perioada de creatie a lui Eminescu se opune net celorlalte doua, prin caracterul mai putin
modernizat al limbii si prin subordonarea evidenta fata de vocabularul poetic si mijloacele de
expresie cutenre in limbajul poeziei timpului. Formele lingvistice, uneori neobisnuite sau mai
putin adaptate la norma limbii literare, pe care Eminescu le-a utilizat in poeziile din prima
perioada, nu sunt, in majoritatea cazurilor, caracteristice pentru intreaga sa opera.

A doua etapa
A doua perioada curpinsa intre 1870, anul aparitiei poeziei Venere si Madona, si
aproximativ 1876 – 1878, epoca ieseana, marcheaza faza romantica a poeziei eminesciene.
Marilor teme romantice abordate li se asociaza acum procedee romantice in stil: structura
antitetica a poemelor (Venere si Madona, Inger si demon, Imparat si proletar, Epigonii),
acumularile retorice in toate compartimentele stilului, tendinta catre contraste in alcatuirea

1
figurilor, predilectia pentru caracterul concret al imaginilor spre deosebire de abstractul
caracteristic clasicismului poeziilor din prima perioada, deci o poeziei <<imagistica>>,
caracterizata printr-o deosebita densitate a figurilor: Calin, Craiasa din povesti, Lacul, Dorinta,
Fat-Frumos din tei, Floare albastra, majoritatea postumelor.
Temele romantice dau nastere, in aceasta perioada , unor ample poeme: Strigoii, Calin,
Muresanu, Povestea magului calator in stele, Memento mori. Ceea ce apropie marile constructii
de acest tip de poezii aparent diferite ca structura, cum ar fi Lacul, Dorinta sau Craiasa din
povesti, ese, dincolo de aparenta deosebire impusa de teme sau dimensiuni, asemanarea de
structura in componenta imaginii, frecventa figurilor si utilizarea unor forme comune de
versificatie, care alaturi de <<figurile de sunet>>, dau, incepand din aceasta perioada poeziei
eminesciene o sonoritate specifica.

A treia etapa
Incepand cu anul 1878, in creatia poetului se contureaza o noua etapa anuntata inca din
1876 de Melancolie, etapa <reclasicizarii>> expresiei poetice intr-o maniera proprie. Dupa cum
se poate demonstra printr-o analiza a variantelor, majoritatea poeziilor din aceasta perioada au
fost totusi concepute si aduse aproape in forma definitiva in epoca precedenta, ceea ce explica
relativa unitate a ultimelor doua perioade din creatia de maturitate a lui Eminescu. Forma finala a
acestor poezii marcheaza o renuntare la figurile de stil numeroase (in special la epitet, in
favoarea metaforei), o noua tendinta catre domeniul abstract in alcatuirea imaginilor si realizarea
acestora prin valoarea interna, prin exploatarea variatelor sensuri contextuale ale cuvantului.
Eminescu valorifica, in ultima etapa a poeziilor sale, asocieri inedite de termine, atat
cronologice, cat si semantice. Cu exceptia postumelor – Sarmis si Gemenii – renunta total la
poemul de largi dimensiuni si la recuzita retoric-romantica, inlocuindu-le cu poezii deosebit de
<<lucrate>>, in care valoriica, sub o forma sau alta, structura cantecului ori a romantei de
provenienta culta sau populara: Revedere, Povestea codrului (1878), O, ramai…, De cate ori,
iubita, Atat de frageda (1879), Cand amintirile…, Si daca…, Mai am un singur dor (1883), Sara
pe deal (publicata in 1885, dar inclusa din 1872 in poemul postum Eco), De ce nu-mi vii (1887).
Este, de asemenea, perioada in care Eminescu a cultivat de predilectie poezia cu forma fixa sau
forme complexe de versificatie: primele sonete (1879), Trecut-au anii… si
Venetia (1883), Glossa (1883) sau Oda (in metru antic) (1833). In sfarsit, in aceasta ultima
perioada, Eminescu substituie partial nivelul figurilor semnatice <<evidente>>, printr-o mai
mare atentie acordata nivelului figurilor de constructie si de sunet, care aparusera inca din etapa
anterioara; chiar functia specifica a anumitor figuri fecvente in perioadele precedente (repetitia,
comparatia, personificarea sau metafora) este modificata, in poeziile din ultima parte a creatiei
lui Eminescu.”