Comentaru la poezia ,,Sara pe deal’’

De Mihai Eminescu

Sara pe deal este construită pe mai multe planuri, uman/natural,

terestru/celest, vizual/auditiv. Poezia oferă o perspectivă circulară asupra
spațiului descris. Dragostea da poetului o sensibilitate sporita pentru
lucrurile din jurul sau. Tematic, Sara pe deal este poemul dorului de
dragoste, al visului pur. E visul tanarului abia iesit din adolescenta care
aspira spre ideal. Manat de dor, de o pornire adânca venita din sine, el își
imaginează – incinta experienței – poveste iubirii, pe care o trăiește ca pe
o dorința aprinsa si statornica. Compozițional poezia este o idila cu
puternice note de pastel, prin care se realizează un deplin echilibru intre
planul erotic si planul naturii. Organizarea ei compozițională urmareste
sa sugereze raportul de consoana dintre cele doua realități,  prin
încadrarea stării de suflet în starea naturii. Pentru aceasta, poetul insista
mai întâi asupra planului descriptiv, apoi in ultimele doua strofe, pune
accentul pe spectacolul erotic, refăcând un fragment din ceremonialul
cunoscut al perechii eminesciene. Definitia idileiIdila este o specie a liricii
peisagiste şi erotice, care prezintă în chip idealizat iubirea, într-un cadru rustic,
fiind ilustrate prin imagini artistice şi figuri de stil tablouri din natură şi puternice
trăiri interioare, cu predilecţie sentimentul de dragoste. Tema poeziei o constituie
aspirația poetului pentru o dragoste ideală, o poveste de dragoste ce se
imaginează într-un cadru natural rustic. Ideea poetică ilustrează intensitatea
iubirii, dorinţa celor doi îndrăgostiţi de a fi fericiţi prin trăirea deplină a
sentimentului, fapt ce înalță dragostea la valori cosmice, universale, prin puternice
şi profunde accente filozofice. Titlul poeziei este specific pastelului şi precizează
timpul “sară” şi locul “pe deal”, care constituie cadrul natural în care urmează să se
manifeste iubirea. Incipitul îl constituie versul de pastel, indicând locul şi timpul
naturii personificate: “Sara pe deal buciumul sună cu jale”. Încă din primul vers
este delimitat timpul, sara, spațiul, pe deal, și atmosfera, buciumul sună cu jale.
Însă jale nu are aici sensul de trist, ci mai curând de dor, melancolie.Indicativul
prezent menținut în primele patru strofe și în două versuri din strofa cinci,
conturează o imagine făcută din mișcări și sunete continui care dau o iluzie de
eternitate, de întoarcere într-un trecut îndepărtat, al unei naturi mitice, arhetipale,
regresiune motivată și de folosirea de trei ori a adjectivului vechi („streșine vechi”,
„clopotul vechi”, „vechiul salcâm”).