On Barbu e pseudonimul literar al lui Danbarbilian.

Nascut la 19 martie 1895,la Campulung

muscel,moare la 11 august la Bucuresti.Studii elementare si gimnaziale la Campulung
Muscel,Roman,Pitesti.Liceul la bucuresti,iar din 1914,student la Facultatea de
Matematica.Obtine doctoratul in stiinte matematice in 1929.

Dupa 1930,activitatea stiintifica ocupa un loc predominant in procuparile sale.Ion Barbu

debuteaza ce poet in revista “Literatorul”(1918),dar inceputul unei intense activitati de creatie
e marcat de contactul cu revista si cenaclul “Sburatorul”.Publica volumele de poezii “Dupa
melci”(1921) si”Joc second”(1930)

Opera poetica a lui Ion Barbu reprezinta,intr-un fel,o diagram a trecerii liricii romanesti de la
romantism la modernism.

Astfel,perioada parnasiana corespunde unui moment de plenitudine al decadentismului

postromantic,in timp ce etapa baladeasca sic ea ermetica se insriu in linia unui modernism
programmatic.Intre cele trei etape ale creatiei lui ion Barbu exista un element de legatura,o
cale de comunicatie ce le confera o anumita coerenta in viziune si tema;aceasta este dat de
poezia iubirii.Iubirea,in acceptiunea lui Ion Barbu nu e atat un sentiment point dintr-o
senzatie,ea se poate indentifica cu elanul vitalist din primele poeme.Sensul unei astfel de iubiri
e universal si absolute,reprezentand in poeziile de inceput o aspiratie cosmic,spre sursele
originare ale vietii,marturisita in mod clar.

Poetul celebreaz,astfel,nu atat iubirea pentru ceea ce e plasat in spatial in domeniul

contingentei,ci iubirea pentru ceea ce este inalt si incercuit de puritate.In poezia
“Lava”,comuniunea oetului cu “sferele senine” e o prefigurare a unei realizari potentiale a
aspiratiei spre absolute,spre ceea ce tine de domeniul transcendentei.

In sens mitologic,motivul “nuntii” e present in “Pentru Marile Eleusinii” sau ajunge la o aspiratie
a universalitatii prin comuniunea cu “acordul pur” in poezia”Ti-am impletit”.In creatiile sale de
facture parnasiana,poetul imbina doua directii tematice,dar si doua tonalitati:una dionisiaca,iar
alta apolinica.Poezia apolimica raspunde aspiratiei catre absolute a poetului ermetic,in timp ce
poezia dionisiaca proclama o cufundare totala in viata,in traire.Ceea ce uneste cele doua
orientari lirice e idea de totalitate,atat totalitatea a aspiratiei sprea inal,cat si totalitatea de
patrundere in frematatoarea lume oOrgiei dionisiace.

Poezia dionisiaca a lui Ion Barbu e asezata,cum s-a remarcat de catre critica,sub roata
Venerei,in timp ce poezia apolimica e pusa sub tutela lui Mercur.Aspiratia spre absolute se
realieaa la Ion Barbu printr-o operatie de sinteza,ocolind alegerea unei anumite optiuni pentru
unul dintre cele doua principia(masculine si feminine)si recurgand la integrarea acestora intr-o
unitate coerenta si substantial.Pe de alta parte,exegentii luiIon Barbu au constatat ca in poeia
sa se configureaza doua trepte ale cunoasterii:o cunoastere senzuala si una
intelectuala.Imaginea soarelui,emblematica pentru lirismul barbican,reprezinta depasirea
acestor doua trepte,printr-o imagine totalizata,pura,absoluta.

Ermetismul lui Ion Barbu nu e,in fond,decat cultivarea unei poezii gnoseologice,fascinate de
cunoasterea tensionata a esentelor.de ordinea neaparenta a lumii,o poezie ce tinde sa
instruiasca despre lucrurile esentiale.In poezia “Joc second” sunt vizibile doua tipuri poetice:o
faa ermetica propriu-zisa,ducand la muzicalitatea poeziei prin incifrare si abstractive si o
expresie plastic,evocarea si pitoreasca.

In poezia “Dupa melci”,sub aparenta unor versuri incandatorii si naïve se ascunde o drama a
cunoasterii,o poezie in care e incadrat un rit de initiere in tainele vietii si ale mortii.Lirismul se
naste aici din sentimental de comunicare familiar cu natura,din candoarea naivitatii infantile,din
vraja descantecului cu accente magige.Bocetul din fial are un farmec tulburator,e alcatuit dintr-
un amestec de inocenta si tristete,de melancolie si fragilitate a candorii,intr-un limbaj insolit,cu
sonoritati onomatopeice.

Balcanismul configurat in cateva poeme transpune un univers mitic de o pregnant

originalitate,universal oriental,cu amestecul aproape strident de culori,forme si limbaj.Poezia
“Isarlak” incepe cu un basmpur,”povestea” lirica dezvaluindu-ne viata cetatii imaginare intr-o
tonalitate ce absoarbe in sine umorul,jovialitatea,parodia abia simtita.In “Nastratin Hogea la
Isarlak” aceasta(Nastratin) e un personaj hilar,proiectat in atmosfera halucinanta a unui univers
colcaind spre putreziciune.Poemul are insa si un sens incifrat,o semnificatie ascunsa,el
fiind,dupa Ion Barbu,”simbolul caricatural al unui individualism sumbru:apoteoza si satira unei
singuratati exasperante”.

Esenta poeziei lui ion Barbu se desprinde cel mai bine din ciclul “ermetic”.Poezia reprezinta,in
aceasta viziune,o pura rasfrangere alumii,in oglinda inefabila a versului,onegare a
materialitatii.Lumea e un produs purificat de “geometrie”.Ion Barbu isi defineste,de altfel,el
insusi crezul,maniera,conceptia artid=stica:”versul caruia ne inchinam se dovedeste asi o dificila
libertate:lumea purificata pana la a nu mai oglindi decat figura spiritului nostrum.Act pur de
narcissism”

Exprimarea frumosului esentilaizat pretinde insa un alt cantec,”incapator”,decantat de orice

sentimentalism,eliberat de discursivitate,simboluri,nu prin simple alegorii,ci prin”imagini ce
exprima in acelasi timp ordinea in microcosmos si ordinea in macrocosmos”.”Ritmuri pentru
nuntile necesare”e un spectacol lyric incifrat,ce insceneaza marea aventura a cunoasterii,in care
ultima faza,”roata Soarelui”,e aceea a Poeziei.Poezia ca esnta a cunoasterii autentice si
profunde a lumii e sensul ultim pe care Ion Barbu ni-l transmite.

Lirica lui Ion Barbu e expresia unui spirit devorat de cunoastere,de traire sub semnul ideilor
poetice pure,un spirit care s-a ridicat la “modul intellectual al Lirei”.

Diversitate tematica,motive literare

Ion Barbu este si el unul dintre marii poeti ai literaturii române care,de asemenea se
impune prin originalitatea creatiei sale.Lirica lui Barbu reprezinta o relatie dintre matematica si
poezie.Poetul a fost debutat de un matematician,iar modul sau de a gândi  în spiritul abstract al
matematicii si-a pus amprenta si supra operei sale: „Ca în geometrie înteleg prin poezie o
anumita simbolistica pentru prezentarea formelor posibile de existenta,întrucât exista
undeva,în domeniul înalt al geometriei,un loc luminos,unde se întâlneste cu poezia.Pentru mine
poezia este o prelungire a geometriei;asa ca ramânând poet,n-am parasit niciodata domeniul
divin al geometriei.”
  Poezia lui este cu mult mai deosebita decât cea a lui Arghezii sau Blaga,întrucât gradul
de dificultate este mai mare.Astfel poeziile sale sunt greu de înteles deoarece foloseste un
limbaj abstract.Barbu exprima,în opera sa,dorinta lui de comunicare cu Universul,în care
pluteste o stare de intelectulitate.
Tema poeziei  „Din ceas dedus...”exprima ideea autocunoasterii,ideea reflectarii în
oglinda,poezia în totalitate fiind un joc al mintii.Lumea materiala care ne înconjoara constituie o
oglindire a ideilor în spirite,o oglindire a spiritelor în propria constiinta.
Tema nuntii o regasim în poezia „Ritmuri pentru nuntile necesare”.Aici Barbu exprima
ideea de cunoastere prin trei cai esentiale:prin eros,prin ratiune si prin contemplatie
poetica.Utilizând simbolul,toate aceste trei cai sunt simbolizate printr-o nunta.Aici eroul este
dominat de Venus,ratiunea de Mercur si contemplatia de Soare.
   In poezia  „Timbru” poetul este fascinat de lucruri,de piatra,de unda marii,acestora
atribuindu-le suflete,si de aceea el simtea comuniune cu creatia cosmica.
                 
                   „Ar trebui un cântec încapator,precum
                    Fosnirea matasoasa a marii cu sare,
                    Ori lauda gradinii de îngeri,când rasare
                    Din coasta barbateasca al Evei trunchi de fum.”

                   Ion Barbu este si un modernist deoarece opera sa cuprinde elemente care se
încadreaza în acest curent literar:adâncirea lirismului, ambiguitatea limbajului, profunzimea
întelesurilor,versul liber.Toate aceste elemente fac ca opera sa sa se încadreze în acest curent
literar.

Diversitate stilistica
Ion Barbu, alaturi de Tudor Arghezi si Lucian Blaga a contribuit fundamental la definirea prin
creatie a conceptului de poetica modernista, impunând totodata o viziune inedita.
Barbu însusi afirma: „Ca si în geometrie, înteleg prin poezie o anumita  simbolica pentru
reprezentarea formelor posibile de existenta… Pentru mine poezia este o prelungire a geometriei,
asa ca, ramânând poet, n-am parasit niciodata domeniul divin al geometriei.”
În poezia „Oul dogmatic”, ideea centrala a textului de dezvolta pe o anumita filozofie legata de
germinatie si procreatie terestra, întânita de altfel, în toate cosmogoniile si miturile vechilor
popoare. Imaginea oului primordial înseamna miracolul vietii, forma initiala a existentei. Poemul
debuteaza cu un motto care anticipeaza una din imaginile ce vor fi surprinse în text: cea a
Duhului Sfânt în ipostaza de dinaintea coborârii sale în materie.
Printr-o imagine antitetica între „oul sterp” si „oul viu, la vârf cu plod”, apare opozitia între
ordinea banala a lumii, profana, lipsita de principiul creator al spiritului si lumea sacra,
purtatoare de viata. Urmeaza o cosmogonie transpusa într-o viziune concretizata în imagini
plastice: albusul, care protejeaza miezul galben, semnifica placenta placenta primordiala, în
vreme ce galbenusul, reprezinta plinul, principiul feminitatii ce asteapta sa se împlineasca prin
creatie.
Apare metafoa „ceasornicului”, element ce masoara temporalitatea, dar nu un ceasornic comun,
ci unul fara minutar.
Ion Barbu vorbeste si despre un simbol „al roatei”, care semnifica îceputul si sfârsitul tuturor
lucrurilor, într-o curgere continua a vietii, ce ne întoarce mereu de unde a pornit. Astfel „oul”,
„sfera” si „roata” devin simboluri ale permanentei vitale.
Strofa finala este formulata concluziv, începe cu sintagma „înca o data”. În ultimele doua versuri
se reia ideea întregului poem: oul sfânt – sacrul se afla în opozitie cu oul sterp – profanul.
Poezia este expresia unei gândiri senine, echilibrate. Folosirea persoanei a treia cu character de
generalitate reprezinta o detasare obiectiva.
Apare rima îmbratisata, rima pereche, combinari între aceste tipuri de rima în cadrul aceleasi
strofe(strofa a patra), sau rima totala cum apare în strofa a a cincea, dar apar si versuri fara rima.
Repetarea vocalelor u si o creaza muzicalitate, accentuând ideea cuvântului respectiv.
Inversiunile folosite (exemplu: „Îl lasa-n pacea întâie-a lui”) accentueza ideea, interogatiile
retorice: „Dar plodul?”, „Vezi Duhule Sfânt facut sensibil?” atrag atentia asupra ideei exprimate.
Verbele sunt la prezent, un prezent etern.
În poezia „Timbru”, poetul apare prins de imaginea fascinanta a lucrurilor materiale (piatra,
huma, unda marii), carora le insufla viata.
Cele doua instrumente cimpoiul si fluierul au tonalitati melancolice, ele cânta durerea divizata,
care poate semnifica suferinta datorata separarii materiei de suflet. De aceea, poetul se hotaraste
sa le insufle spiritul sau poetic elementelor neînsufletite ale naturalului, elemente ce sunt adunate
într-un tablou static.
Eva poate fi asociata cu poezia, iar Adam cu poetul, caci ea are „trunchi de fum (metafora), adica
este spirit facut din materie.
Suprapunerea dintre materie si spirit se face prin metafora „lauda gradinii de îngeri”, în cadrul
careia se face trimitere la o imagine concreta :gradina, la o entitate spirituala : înger.
Exista atât imagini vizuale: „lunca”, „marea”, „gradina”(teluric si acvatic), cât si auditive:
„fluierul”, „suna”,  „cântec”.
Este folosita inversiunea „Durerea divizata o suna”, cu rolul evidentierii ideii, epitetele: „durerea
divizata”, „unda logodita”, metafora „truchi de fum”.
La nivelul versificatiei apare rima îmbratisata.

Viziune poetica
     Ion Barbu
    Matematician si poet, Barbu s-a nascut la Campulung-Muscel. Fiul unic al magistratului C.
Barbilian si al Smarandei. Studii elementare si gimnaziale în oraselul natal, Darmanesti-Roman,
Pitesti. Liceul la Bucuresti, unde este remarcat de prof. Gh. Titeica, la un concurs al Gazetei
matematice. Dupa licenta i se acorda o bursa în Germania. Doctoratul în 1929 cu teza
Reprezentarea canonica a adunarii functiilor ipereliptice. Apoi se afirma ca matematician si
devine profesor titular la Universitatea din Bucuresti. Stralucita vocatie matematica se
materializeaza în 80 de studii, apreciate în tara si strainatate. Cu numele sau adevarat sunt
consacrate asa-zisele "spatii Barbilian" în geometrie. Dan Barbilian de pe actul de nastere si din
universul matematic este aceeasi persoana cu Ion Barbu, pseudonimul sau literar, înscris la loc de
cinste în istoria literaturii române.
   Ca poet, debuteaza în "Literatorul" 1918. Colaboreaza la Sburatorul si E. Lovinescu îl
semnaleaza cititorilor ca un "poet nou". Preocupat mai mult de matematici, ne-a lasat putine
opere literare: "Dupa melci" 1921, "Joc secund" 1930, iar dupa moarte au aparut "Ochean" 1966,
Pagini de proza "1968".
   Pleaca în lumea de dincolo, la 11 august 1961, rapus de o criza hepatica. A doua zi, salcia din
fata casei (strada C. Davilla 8), cântata de poet ca un copac sfânt, se prabuseste la o furtuna.
Acolo, la radacina salciei, îsi îngropase câinii credinciosi...
Mai exact spus, întelegerea poetului asupra a ceea ce trebuie sa fie poezia e mai aproape de
conceptia unor poeti moderni si singulari ca Stephane Mallarmé sau Paul Valéry, decât de
conceptia mai generala, impusa de romantism. Apoi nu trebuie uitat ca poetul a fost debutat de
un matematician si ca modul lui de a gândi în spiritul abstract al matematicii s-a impus si în
planul reprezentarilor poetice. Ion Barbu însusi afirma: "Ca si în geometrie, înteleg prin poezie o
anumita simbolica pentru reprezentarea formelor posibile de existenta… Pentru mine poezia este
o prelungire a geometriei, asa ca, ramânând poet, n-am parasit niciodata domeniul divin al
geometriei."
Scurte si riguroase ca forma - câteva sunt sonete -, poeziile propun un univers tematic restrâns.
Barbu descrie peisaje mineralizate, forme ale geologicului si ale florei , evoca zeitati mitologice
sau surprinde procese de constiinta, cum ar fi solemnul legamânt al lepadarii de pacatul
contemplatiei abstracte în favoarea vointei de a trai cu frenezie, într-o totala consonanta cu
ritmurile vii ale naturii. Evitând poezia - confesiune, exprimarea directa a nazuintelor sufletului
sau, I. Barbu le transfera unor elemente ale naturii: copacul, banchizele, muntii, pamântul ceea ce
indica o tendinta de a folosi simboluri "obiective". Peisajele, pasteluri exotice si imaginare,
închid în ele elanuri si încorsetari ale fiintei umane, aspiratii patetice si încrâncenate refuzuri
 Riga Crypto si lapona Enigel

Poezia “Riga Crypto si lapona Enigel” face parte din etapa baladica si oriental,etapa
caracterizata prin atractia spre spatial policrom,eterogen al Orientului si prin aspectul baladesc
al expunerii lirice.Poezia a aparut mai intai in “Revista romana”,nr 1/1924,iar apoi in volumul
“Joc second,din 1930.

Intr-un comentariu,Dinu Pillat considera ca”dintre poemele fabulative cu elemente de figuratie

din natura,capodopera ramane insa “Riga Crypto si lapona Enigel”,balada inchipuita de Ion
Barbu ca zisa de un menestrel,”la spartul nuntii,in camara”.Asistam de asta data la o drama
lirica,a carei desfasurare are loc in lumea vegetala a climatului boreal,implicand erosul in forma
unei conjuncturi extraordinar de plasticizante.”

Modalitatea structucturarii substantei lirice e aceea a “povestirii in rama”iar “cadrul” initial e

plasat intr-un ev mediu ipotetic,plasmuit din figurile fluctuante ale visului si fabulosului
ritualic.”Menestrelu” pune in scena o “poveste” cu iz allegoric si fantastic,a unei “nuntiri”
imposibile.

Invocatiile adresate menestrelului ne introduce intr-o lume de vechime si ceremonial

ancestral,iar cantecul sau “larg”reactualieaza”povestea” in cod esthetic,”la spartul nuntii” si
intr-un spatiu al recluziunii,al tihnei si ragazului(“in camara”).Doua atitudini se defines aici,una a
deschiderii fertile spre necuprins si alta de inchidere,de recurgere in spatial intim al
“camarii”:”Menestrel trist,mai aburit/Ca vinul vechi ciocnit la nunta,/de cuscrul mare daruit/Cu
pungi,panglici,beteli cu funta,//Mult indaratnic menestrel,/Un cantec larg tot mai incearca,/Zi-
mi de lapona Enigel,/Si Crypto,regale-ciupearca!//-Cu Enigel si riga Crypto.//-Zi-l menestrel!/Cu
foc l-ai zis acum o vara;/Azi zi-mi-l stins,incetinel,/La spartul nuntii,in camara”.

In balada lui Ion Barbu se confrunta doua lumi,doua mentalitati si doua regnuri:o lume a
masculinului si una a femininului,o mentalitate a abuliei existential,a vegetarii si una a
aspiratiei spre solaritate si spiritualitate,dupa cum se confrunta un regn vegetal si unul uman.

Masculinul este asezat de poet sub semnul demonicului si al stagnarii.Riga Crypto e o fiinta ce
se complace in inchistare si abulie,ce refuza sa iasa din cercul stramt al unei deveniri tautologice
si care,dimpotriva,poarta in sine toxinele intunericului si ale umezelii(“Des cercetat de
padureti/In pat de rau si-n huma unsa,/Imparetaea peste bureti/.Crai Crypto,inima ascunsa.//La
vecinic tron,de roua parca!/-Dar printer ei barfeau buretii/De-o vrajitoare minatarca,/De la
fantana tineretii.//Si rai ghioci si toporasi/Din gropi ieseau sa-l ocarasca,/Sterp il faceau si
naravas,/Ca nu voia sa infloreasca”)

Elementul feminine e, spre deosebire de “Luceafraul” eminescian,pus sub emblem solaritatii si

a aspiratiei spre spiritualitate.Pornita de la pol,din tinuturile gheturilor vesnice,lapona Enigel
parcurge treptele unei deveniri initiatice,ale unui drum sacrificial spre cunoastere.

In acest traseu al implinirii de sine,lapona tece si prin taramul de umbra si racoare al regelui
Crypto,care o ademeneste in universal sau de rezonante folclorice si valente incantatorii;ele o
imbie pr lapona la somn si racoare,la un regim al vegetarii si al incremenirii in tiparele finite.

Somnul reprezinta,ca in poemul eminescian,pragul dintre cele doua regnuri,calea de

comunicatie dintre doua universuri antinomice,spatial de interferenta intre umbra si
lumina.Riga Crypto are,pe de alta parte,constiinta acuta,dureroasa a conditiei sale precare,a
neputintei de a se desprinde din tirania propriului model existential:”Enigel,Enigel/Ti-am adus
dulceata,iaca/Uite fragi,tie dragi/Ia-I si toarna-I in puiaca.//(…)-Enigel,Enigel/Scade noaptea,ies
lumine,/Daca treci sa culegi,/Incepi,rogu-te,cu mine.//(...)-Sa ma coc,Enigel,/Mult as vrea,dar
vezi,de soare,/Visuri sute,de macel,/Ma despart.E rosu,mare,/Pete are,fel de fel;/Lasa-l,uita-
l,Enigel,/In somn fraged si racoare”.

Invitatia “regelui ciupearca” ii provoaca spaima laponei;ea percepe umbra si racoare ca pe o

lume demonica,o lume a instictualitatii pure si acoprpralului agresiv.Pentru a scapa de tentatii
craiului,ea isi dezvaluie originea diferita si chiar antinomica.Conditia laponei Enigel e una
marcta decisive de aspiratia spre cunoastere,de insemnele solaritatii si aidealitatii
spornice.Gandirea,cunoasterea,in opozitie cu umbra si somnul sunt reprezentate prin simbolul
soarelui,ideile fiind puritatea si organicitatea:”Ma-nchin la soarele-ntelept,/Ca sufletu-I fantana-
n pipt./Si roata alaba mi-e stapana/Ce zace-n sufletul fantana,//La soare,roata se mareste;/La
umbra,numai carnea creste/Si somn e carnea,se desumfla,/-Dar vant si umbra iar o umfla…”

Finalul poemei are ceva din tragismul celor ce cauta sa-si transcenda propria conditie,fara a
avea mijloace suficienta spre a o face.Un fel de bovarism se intrupeaza in gestul rigai de a trece
din lumea umbrei in cea a solaritatii.E vorba de un hybris ce va fi ispasit,pentru ca,pentru
fapturile humei si ale intunericului,”Pahar e gandul,cu otrava”.Capacitatea de a reflecta in idée
lumea,de a reface universal in oglinda gandului e data doar omului:”Ca-I greu mult soare si
indure/Ciuperca cruda de padure,/Ca sufletul nue fantana/Decat la om ,fara batrana,/Iar la
faptura mai firava/Pahar e gandul,cu otrava”

Poem al confruntarii a doua principia:demonic si solar,”Riga Crypto si lapona Enigel”are o

structura armonioasa,coerenta si e scris intr-un limbaj ce imbina sonoritati folclorice cu valente
estetice ale cuvantului de o incontestabila modernitate.
 Dioptrie
Poezia “Dioptrie” a aparut in revista “Tiparnita literara”,in 1928,si face parte din etapa
ermetica,o etapa esentiala pentru devenirea poetica a lui Ion Barbu.Autorul concepe actul
poetic din perspective transfigurarii datelor realului,pana la eliberarea acestuia de orice detalii
contingente,de accesoriu si irelevantul mimetic.Poezia e asadar reprezentare pura,ideala
alumii,incifrare a intelesurilor universului si a sensurilor finite,regasire a originalitatii spiritual a
lucrurilor.

Definind lirica ermetica barbiana,G.Calinescu arata ca sensurile esteticii lui Ion Barbu din
aceasta etapa sunt:”pitagorismul oetic,sublimarea obiectului pana unde ingaduie
arta,restabilirea unei ordine pe planul al doilea,a unei corespondente oculte intre
simboluri,instituirea de lucruri fundamentale,initierea in aceasta ordine launtrica prin imagini
esentiala si practice musicale”.

Si in poezia “Dioptrie avem de a face cu o intelectualizare a formelor,o revelare a esentelor

lucrurilor,cu punerea in paranteza a sensului contingent si ridicarea obiectelor la o ordine
superioara,intelectualizata.Simbolul cheie al poeziei e acela al cartii.In poezia barbiana,cartea e
cea care poarta in sine aspiratia spre spiritualitate,cea care pune in scena cuvantullui
spectacolul pur al ideii si confera finite umane o propesiune spre transcendenta,ca si sansa
eliberarii de povara contingentului.

In “Dioptrie”,insa,cartea nu e privita ca reprezentare simbolica,in virtutea continutului sau

semantic,transfigurator,ci ca o realitate mai degraba materiala,cu o relevant mai degraba in
ordinea concretului(:Inalt in orga prismei cantaresc/Un saturat de semn,poros infoliu./Ca
fruntea vinului cotoarele rosesc,/Dar soarele pe muchii curs,-de doliu”).

Se stabileste astfel un contrast intre “porosul infoliu” si lumina,ca tensiune spre idealitate,ca
extaza a intelectului si semn al aspiratiei umane spre absolute.Poetul percepe cartea ca
purtatoare a unor intelesuri minore,a unei cunoasteri daca nu sterpe,macar mai putin
revelatoare in ordinea adevarului ideal,si o opune cunoasterii extatice,rationalitatii pure,ce u
trebuie sa mai treaca prin tiparele stramte ale semnului:”Aproape.Ochii impietresc crucis/Din
fila vibratoare ca o toba,/Coroana literei,maracinis./Jos in lumina tunas,grea,de soba”.

Esecul cunoasterii prin intermediul cartii e sugerat de poet prin arderea sacrificial a
infoliului.Adevarurile cartii se transforma in cenusa,focul purificator ramane sa razbune
mantuitor adevarata cunoastere,aceea transpusa in litera,asadar nepervertita,o cunoastere
aflata mai degraba pe pragul virtualitati,al potentialitatii dadatoare de sens
essential(“Odaie,indoire-n slabul vis!/-Deretecatoare trece,de-o matuse-/Gunoiul tras in
conuri,lagar scris,/Adeverire zilei-prin cenuse”).

Elogiu al gandului pur,al trairii nerevelate,neinchistate in semn,al spiritului nepervetiti si nu al

literei sterpe,poezia lio Ion Barbu e una din creatiile representative ale ciclului ermetic.

Timbru
Poezia a aparut pentru prima oara in revista “Sburatorul” in 1926,intr-o prima varianta si a fost
reluata,in varianta definitive,in volumul JOC SECUND din 1930.

Timbru e o arta poetica,o creatie cu character programmatic, in care autorul cauta sa-si clarifice propriile
optiuni creatoare,propria conceptie despre poezie si despre rosturile acesteia.Ion Barbu intelege poezia
ca”act pur de narcissism”,ca prezenta revelatory in care spiritual se oglindeste pe sine pana la uitarea
contingentului,a datelor accesorii si dezvaluire a esentei sale adanci.

Pe de alta parte,in viziune lui Ion Barbu,limbajul poetic nu e extras din limbajul comun,din limba de
toate zilele,ci e un limbaj al puritatii si profunzimii esentiale,apt sa comunice lucruri fundamentale,sa
transfigureze realul empiri,sad ea obiectelor si fiintelor un contur idealizant,un halou de vraja si mister.

In acest sens,Ion Pop remarca faptul ca”Poeme precum Timbru sau Grup-citate mereu printer artele
poetice caracteristice-orienteaza spre aceeasi concluzie:in jocul lumii fragmentare si exprimandu se
fragmentar(…) se inchipuie acel<<cantec incapator>>,transfigurand marile elemente cosmice si amintind
de intampinarea imnica,paradisiacal,a implinirii umane;in dezordinea si opacitatea fenomenului este
chemat<<gestul inchis>> al spiritului restructurant,de suprema calarificare-revelare a ordinii secrete a
universului”.

Poetul pune in opozitie doua tipuri de poezie:o poezie a reprezentarii si a afectelor , a “cantecului”
marcate sever de sentimentalism si de legatura cu “huma” si o poezie ce instrueste despre lucrurile
esentiale,elaborate si incifrata,in care “semnul mintii” e dominator si revelator.

Primul tip de poezie cu un grad de reprezentare mimetica a realului prea mare si dominate de afecte e
sugerat in prima strofa prin metaforele “cimpoiului” si “fluierului”.E o poezie elementarea,incapabila de
a sugera aspecte esentiale si profunde ale existentei umane,inapta de a depasicercul humii:”Cimpoiul
vested luncii sau fluierul in drum/Durerea divizata o suna -ncet,mai tare…/Dar piatra-n rugaciune ,a
humei despuiare/Si unda logodita sub cer,vor spune-cum?”.

Poezia, in acceptiune barbiana, nu isi propune deloc sa fie marturie a confesiunilor eului diurn,o
oglindire a gesturilor cotidiene si a sentimentelor de suprafata. Ea trebuie sa-si insuseasca un spirit al
sintezei,al inglobarii in sine a sensurilor fundamentale ale universului,sensuri ce nu pot fi “rostite” poetic
decat in mod mediat,printr-un vers aluziv,simbolic,incifrat.
Poezia trebuie sa fie,sugereaza Ion Barbu,o clarificare a detaliilor lumii,o ordonare a semnificatiilor
infinite ale universului,o reflecatre , in oglinda spiritului pur,a intelesurilor si a subantelesurior
lucrurilor.In acest fel , lumea, cu multitudinea sa de manifestari si de aspecte se reveleaza in unitatea sa
presupusa de jocul poetic,intr-o coerenta edificatoare.

Actul poetic,”act pur de narcissism”,in masura in care reflecta figura spiritului creator e asadar un act ce
inglobeaza in sine vocatia sacrificiala(renuntarea la lumea empirica,aceea a gesturilor de zi cu zi) si una
ascensionala, in sensul ridicarii detaliilor la un sens sinteticsi unificator,care sa-i confere acestuia
relevanta:”Ar rebui un cantec incapator,precum/ Fosnirea matasoasa a marilor cu sare;/ Ori lauda
gradinii cu ingeri,cand rasare/Din coasta barbateasca al Evei trunchi de fum”.

Timbru e o marturisire de credinta poetica , in care autorul aseaza o conceptie despre lirism de tenta
spirituala si ermetica,dar ,in cele din urma si orfica, aceasta pentru ca limbajul poetic inseamna,in
viziune lui Ion Barbu,intemeiere,faurire de lumi posibile,puse sub semnul unei ordini superioare si al
armoniei desavarsite.

Receptare critica
“Cunostinta de oameni poate distinge intre individualisti de mai mult tipuri,intre oamenii unei singure
tinte si acei ai unei multiplicitati de directii si obiective,care pot combate intre ele sau se pot inlocui.Din
categoria acestora din urma fac parte abjuratorii si convertitii,oamenii<<care se nasc a doua oara>>,Paul
pe drumul Damascului.

`Trinitatea manierelor poetice ale lui Ion Barbu mi se pare ca rezulta dintr-o astfel de structura
polivalenta,capabila sa se orienteze felurit sis a raneasca de mai multe ori(…).

Puternica lui viziune nu-si ajunge niciodata .Ea sta totdeauna in serviciul unei realitati spirituale care o
depaseste .S-ar spune ca pentru poetul parnasian lumea exista in plan.O forma pura,o atitudine
plastica,un effect de lumina au penru parnasian un prêt in ele insele(…).Descrierile lui Barbu nu se
savarsesc niciodata in plan.Ele au intotdeauna adancimea unei semnificatii morale.De aceea printer
poemele ciclului pe care –l analizam acum,unele,cum este,de pilda,Arca,pastreaza deopotriva termenul
concret sic el moral al unei comparatii implicite si amputand pe cel moral,devin,de fapt,niste alegorii.

Deosebirea fata de parnasieni se accentueaza daca luam in considerare si miscarea debitului verbal al
poemelor lui Barbu in aceasta epoca.Obiectivitatea parnasiana adduce o reprimare a oricarei porniri de
interventie subiectiva a poetului.Efectul acestei discipline era o mare concizie a retoricii,o demna
sobrietate a amanuntului.Brabu este mai retoric(…).

Fata de lumea experientei,aceea a matematicii este o a dua lume,o suprastructura ideala.Intr-un astfel
de univers ideal doreste sa se situeze viziunea lui Ion Barbu si acesta este intelesul expresiei<<Joc
secund>> care intituleaza volumul sau.Un <<Joc>>,adica o combinatie de fantezie,libera de orice
tendinta practica si un <<joc secund>>desfasurata in acea superioara zona a esentelor ideale.Cum insa
ideea in puritatea ei nu este reprezentabila,nu constituie imagine,poetul o figureza prin aparenta cea
mai pura de contingentele materiei,prin curatele rasfrangeri ale lumii in oglinda.Prin oglinda lumea intra
in <<mantuit azur>> Iar daca lumea experientei se inalta in piramida pana la <<zenith>>,rasfrangerea
acesteia alcatuieste <<nadirul>>ei.Din acest element neintinat isi extrage poetul material inspiratiei
sale.Poezia este pentru el negatia lumii,sublimarea ei in idée,un joc desfasurat pe un plan izolat de
viata,un <<joc second>>.”

Tudor Vianu,Scriitori romani din secolul xx

“Continuarea Isarlakului ca spatiu principal la <<jocul second ,mai pur>> se sprijina sip e alte
temeiuri.Idealitatea acestei lumi,ca sursa in <<culoarea mintii>> e decisa de fapt de imperativul launtric
ce declanseaza viziunea(<<Pan’ la cer frangandu-si treapta/Trebuie sa infloreasca:/Alba/Dreapta/Isarlak!
>>).<<Alba,Dreapta>>,<<data-n alb>>,cetatea ingaduie intre zidurile ei si
<<ciuma>>,coexistenta<<pietrei>>durabile cu <<leguma>>efemera,gravitatea friciisi ilaritatea,insemnele
grotesti al mortii,in vecinatatea hazului nastratinesc.Sacrul si profanul ,puritatea si crima,spectacolul de
balci si miracolul comorilor Orientului,magic invocate,sunt insumate,toate,in acest univers ce-si
revendica dreptul la perpetuare pe acel<<fund al marii de aer>>-epava incremenita in lumina si culorile-i
pestrite.Compozitia <<rapsodica>>a poemului,succesiunea secventelor spectaculare nu poate sa nu
aduca aminte de acea <<fantezie>> a lui Coleridge-<<facultatea agreganta si asociativa>>,juxtapunere
de <<materiale gata formate>>intr-un spatiu-oglinda,atat de limpede delimitat de exterioritatea
istorica,a carei imagine,neutralizata,o retine totusi,sub infatisarea jocului inofensiv-caci el insusi este o
mare scena.

Logica viziunii nu e alta,in fond,nici in Ntratin Hogea la Isarlak(…).

<<Transcenderea>> realului,chiar daca marcata adesea de culorile limbajului mitico-biblic,nu vizeaza

atat<<asceza>>,radicala rupture de universal concretului sensorial,cat un fel de transmutare,de
simbolica<<nimicire a materiei prin forma>>-poiesis impotriva mimesis-ului,impins pana in pragul
depasirii functiei expresive a limbajuluiprin autoreferentialitate.<<Dificila libertate>> a acestui <<joc>>
se lamureste tocmai in functie de exigentele ferme ale remodelarii si constructiei spatiului
imaginar,care,liber de limitarile<<temnitei in ars,nedemn pamant>>,isi impune propriile legi;intr-atat de
stricte,in autotelismul lor orgolios,incat,la limita,acest univers poate fi caracterizat de poetul insusi drept
o <<lume purificata pana nu a mai oglindi decat figura spiritului nostrum.Act clar narcissism>>(…)

Impulsul formal precumpaneste mereu-in spatial <<jocului secund>>asupra celui sensibil,incat poetul
devine un concurrent al demiurgului,<<in imaginarea unor lumi posibile>>.” Ion Pop,Recapitulari

“Matematician de profesie,poetul a fost ispitit sa deprinda numai spiritual disciplinei sale,adica

alunecarea de la ses la pisc,zborul in absolute,spre ultima esenta si sa-l aplice liricei in sensul
temperamentului mai mult decat esteticei lui Ion Barbu:pitagorismul poetic,sublimarea obiectului pana
unde ingaduie arta,restabilirea unei ordini pe planul al doi-lea,a unei corspondente oculte intre
simboluri,instruirea de lucruri fundamentale,initierea in aceasta ordine launtrica prin imagini esentiale si
practice musicale.Poezia se intelectualizeaza,fara a cadea in ininteligibil,caci poetul cauta inefabilul
macrocosmic,revelator al lucrului in sine,fugind de contingenta,pitorsc,analizata de claritatea
rationala,cultivand m,uzica de sfere,cunoasterea estetica,orfismul.Cu toate acestea ,in
aplicare,hermetismul lui Ion Barbu e adesea numai filologic(…).
 G.Calinescu,istoria literaturii romane de la origini pana in present

“Poezia asta se preteaza si chiar face apel la o anumita explicatie sau,mai exact,intregire.Foarte adeseori
avem de-a face cu formulari sintetice,de extrema conciziune,eliptice de multe ori si cu cuvinte carora li
se atribuie fie o proprietate insolita,fie o functie polivalenta in context ,sau cu altele care izoleaza in
context,scanteiaza ca niste cristale cu fatete multiple.Asemenea rostirii se intalnesc la tot pasul in poezia
lui Ion Barbu ca si aceea a lui Mallarme.Intelegerea noastra este atunci solicitata sa desfasoare toate
aceste semnificatii si sa reconstituie oarecum materialul discursiv din care au fost extrase .Dar ,ca si intre
mineralul abundant si cristalul de radium extras din ele ,este intre materialul discursiv curent si rostirea
stransa a poeziei lui Ion Barbu sau Mallarme o deosebire de esenta.E vorba de <<altceva>>.Vorbirea
curenta toceste si relativizarea forta originara a cuvantului,il dilueaza in clisee:cuvintele viciate de uzul
comun trebuie decantate prin actul poetic si restituite in puritatea lor iradianta,functiunii lor
de<<entitate>> rezumativa.”

Al. Paleologu,spiritual si literatura