În marea trecere

de Lucian Blaga
În general, critica literară identifică în creația poetică a lui Lucian Blaga trei etape:
prima etapă are în prim plan volumul de poezii „Poemele luminii” din anul 1919, etapă în care
misterul ocupă locul primordial ca preocupare poetică, scriitorul adoptând ca filozofie
artistică „principiul conservării misterelor”, idee centrală în poezia „Eu nu strivesc corola de
minuni a lumii”. A doua etapă a creației blagiene este marcată de așa numita „ruptură
ontologică” de marele Tot, începând cu volumul „În marea trecere” din 1924, aceasta fiind
accentuată în volumul „Laudă somnului” din 1929. Ca trăsătură generală a poeziei din această
perioadă și ca sentiment dominant, avem de-a face cu tristețea metafizică, aici timpul
paradisiac prezent în „Poemele luminii” dispare, și apare frica de neant. Ultima parte a
creației blagiene își găsește corespondentul în volumul „Nebănuitele trepte” din 1943 și în
poemele postume. Aceasta este etapa reconcilierii cu sinele, a redescoperirii purității inefabile
a cântecului, perioadă marcată de un extaz mai domolit decât acela din „Poemele luminii”.
Poezia „În marea trecere” dă numele volumului publicat în 1924, fiind o poezie care se
încadrează în cea de-a doua etapă a creației lui Blaga. Inițial, textul a fost publicat în revista
„Gândirea”. În creația lui Blaga, volumul „În marea trecere” reprezintă un punct de cotitură,
marcând trecerea de la elanul dionisiac la lirica tristeții metafizice. Chiar titlul sugerează tema
poeziei, anume existența privită ca o mare trecere prin viață, trecere în care timpul devorează
fără milă ființa umană. Meditația asupra marii treceri este una dintre temele centrale ale
filozofiei lui Blaga, poet al timpului: „încă un an, o zi, un ceas/ și drumuri toate s-au retras/ de
sub picioare, de sub pas./ încă un an, și-un vis, și-un somn/ și-oi fi pe sub pământuri domn/ al
oaselor ce drepte dorm” („De profundis”). Trecerea ireversibilă a timpului, perspectiva morții
și a părăsirii tuturor ființelor și lucrurilor dragi generează sentimentul acut al tristeții
metafizice. Feeria și extazul poeziei de debut sunt înlocuite de sentimentul pierderii definitive
a divinului, idee prezentă în poezia „Psalm”, moment în care apare sentimentul frustrării și
interogația în relația cu divinitatea: „Dumnezeule, dar ce să fac?/ Când eram copil mă jucam
cu tine/ și fără să-mi fi fost vreodată aproape/ te-am pierdut pentru totdeauna/ în țărână, în foc,
în văzduh și pe ape.” George Călinescu realizează în critica sa o descriere a sentimentului
tristeții metafizice întâlnit în creația lui Blaga, arătând că schimbările în lirica poetului se
răsfrâng și la nivelul naturii: „Flora și fauna se fac mai ascetice, mai simbolice, aproape
mistice... natura în genere se melancolizează, fauna aleargă rănită de nostalgii fără nume,
orizontul are luminișuri spirituale.”
Dintre toate poeziile din etapa a doua de creație, „În marea trecere” exprimă cel mai
concentrat viziunea metafizică asupra „timpului catastrofic”. Această percepție a timpului ca
„trecere” și a vieții ca destrămare, face ca eul liric să se situeze între două orizonturi. De o
parte se poziționează orizontul lumii pe deplin echilibrate, cu mersul ei statornic, cu
elementele ei veșnice care se află la locul lor: „Soarele-n zenit ține cântarul zilei./ Cerul se
dăruiește apelor de jos./ Cu ochi cuminți dobitoace în trecere/ Își privesc fără de spaimă
umbra în albii.” Concluzia în urma vederii tabloului natural netulburat este următoarea:
„Nimic nu vrea să fie altfel decât este”. Toate își urmează cursul, toate ființele și elementele
naturale își au locul fix, legea naturală nu este supusă schimbării. De cealaltă parte se
poziționează orizontul ființei umane, rătăcite, înstrăinate, care, în absența divinului, nu își
găsește nicăieri locul și rostul. Dacă toate au în lume rost, iată că omul, cununa creației, nu își
află scopul într-o lume în care timpul urmărește hain ființa, fugărind-o către groapa
mormântului. „Numai sângele meu strigă prin păduri/ după îndepărtata-i copilărie” – este
ilustrată în acest vers dorința de întoarcere la origini, de întoarcere în trecutul îndepărtat al
universului copilăriei. Însă zbaterea eului liric și strigătul după îndepărtata copilărie sunt
zadarnice, fără răspuns, și nu vindecă suferința provocată de prizonieratul în cușca timpului:
„Poate a pierit sub stânci./ Poate s-a cufundat în pământ./ În zadar i-aștept veștile,/ Numai
peșteri răsună, păraie se cer în adânc.” În această stare, a înstrăinării de sine și de divinitate,
singura consolare ar fi posibilitatea de a ajunge la un liman al liniștii: „Sânge fără răspuns,/ o,
de-ar fi liniște, cât de bine s-ar auzi/ ciuta călcând prin moarte.” „Liniștea”, în viziunea lui
Blaga, capătă un sens special, este puternic asociată cu satul, cu pacea găsită în „sufletul
satului”: „Eu cred că veșnicia s-a născut la sat.” În contrast cu trecerea accelerată a timpului
este poziționată veșnicia satului, loc în care timpul trece anevoie și în care eul liric își găsește
tihna.
Așadar, suferința este legată concret de scurgerea timpului, scurgere inevitabilă spre
moarte. Ființa umană este condamnată la „timp”, la cădere și trecere, condiție din care
izvorăște gestul de a reduce totul la tăcere, din finalul poemului: „Tot mai departe șovăim pe
drum,/ și ca un ucigaș ce-astupă cu năframa/ o gură învinsă,/ închid cu pumnul toate
izvoarele,/ pentru totdeauna să tacă,/ să tacă.” George Gană vede în percepția timpului pe care
o are Blaga „un râu sonor”, spunând că suferința metafizică a poetului în fața „marii treceri”
se transformă treptat într-o „laudă a suferinței”.

Laudă somnului
de Lucian Blaga
Volumul de poezii „Laudă somnului” a fost publicat în anul 1929, cuprinzând poezii
scrise în perioada 1924-1928. Acest volum ocupă în poezia blagiană o poziție centrală,
cuprinzând marile teme ale creației poetului. Critica literară consideră că volumul este o
prelungire, o fixare și o cristalizare a marilor teme lirice din volumul „În marea trecere”.
Sentimentul tristeții metafizice, care domină de la un capăt la altul volumul marii treceri,
cunoaște o nouă afirmare, ca expresie a alienării ființei umane și a desprinderii, a ruperii de
marele Tot.
Despre acest volum critica literară (George Gană) afirmă: „După În marea trecere,
nota tragică se prelungește, încă mai accentuată, în „Laudă somnului”, cea mai adâncă vale,
prin care trece linia ce mereu urcă și coboară, a lirismului blagian. Tristețea se exprimă în
viziuni sumbre, în imagini și simboluri ale stingerii, dar și în lamentații comunicate direct sau
dindărătul unei măști mitologice.” Volumul cuprinde poezii reprezentative, precum: „Tristețe
metafizică”, „Somn”, „Elegie”, „Biografie”, „Paradis în destrămare”, etc. „Laudă somnului”
nu este însă doar o prelungire sub raport tematico-stilistic a volumului „În marea trecere”.
După cum spune chiar titlul, Blaga dezvoltă aici motivul liric al somnului, acordându-i o
pondere decisivă în orientarea viziunii sale. Somnul poate fi interpretat în opera lui Blaga
drept „contopire profundă cu existența anonimă”: „În somn sângele meu ca un val/ se trage
din mine/ înapoi în părinți („Somn”) – somnul este totodată văzut ca întoarcere spre trecut,
contopirea cu neantul se petrece în somn, iar viziunea veșnicului somn provoacă sentimentul
angoasei și al suferinței. Somnul este starea care asociază mitic viața și moartea într-un tot
inefabil și imposibil de revelat decât mitic și poetic.
 Semnificativă pentru a ilustra multitudinea de teme ale liricii blagiene este poezia
„Biografie”, care se încheie cu versurile: „Cu cuvinte stinse din gură/ am cântat și mai cânt
marea trecere,/ somnul lumii, îngerii de ceară./ De pe-un umăr pe altul/ tăcând îmi trec steaua
ca o povară.” Poezia „Biografie” poate fi inclusă în expresionism prin dorința de întoarcere
spre etern, prin accentul pus pe detașarea de trup și contopirea lui cu natura. Este vizibilă
preferința pentru transcendent și pentru trecerea spre absolut. În „Biografie”, certitudinii
luminii, adică a ordinii clare, raționale a lumii, îi este preferată incertitudinea dramatică a
umbrei, a misterului, a tainei.
Viziunea apocaliptică a poetului și așteptarea încordată a sfârșitului este ilustrată în
poezia „Paradis în destrămare”, inclusă în volumul „Laudă somnului”. Aceasta valorifică
întâmplarea biblică de la cădere, conform căreia Dumnezeu a așezat în Grădina Eden
heruvimi pentru a păzi pomul vieții. Tema poeziei o constituie viziunea sumbră, apocaliptică
asupra lumii, într-un univers aflat în pericolul de a pieri. Ideea poetică transmisă este starea de
istovire, de oboseală și singurătate a eului poetic, aflat într-un univers părăsit de Dumnezeu.
Titlul poeziei face referire la acest proces de „destrămare” a lumii care și-a pierdut
sacralitatea: „vai mie, vai ție,/ păianjeni mulți au umplut apa vie,/ odată vor putrezi și îngerii
sub glie,/ țărâna va seca poveștile/ din trupul trist.”
În același registru al motivelor biblice se înscrie și poezia „Ioan se sfâșie în pustie”.
Poetul, căutător al lui Dumnezeu, cheamă, strigă, invocă numele Celui Sfânt: „Unde ești
Elohim?” Lumea pare să-I fi scăpat printre degete lui Dumnezeu, într-un univers al suferinței:
„Lumea din mâinile tale-a zburat/ ca porumbul lui Noe.” Despre această căutare a eului liric,
des întâlnită în opera lui Blaga, critica literară afirmă: „Căutător al lui Dumnezeu, crezând a-L
găsi în răscoala titanică a sufletului său și neaflându-L, cercetându-L în farmecul idilic al
naturii și negăsindu-L nici acolo, mistuindu-se în tristețea tainei lui învăluită într-o lume a
dezvoltării și a cenușii, navigator pe acel mare fluviu al sângelui, care curge din eternitate și
se întoarce în ea, izbutind în cele din urmă să-și azvârle ancora în pământul regăsit al țării,
Lucian Blaga aduce în poezia sa o experiență de întindere și adâncime cum literatura noastră
n-a cunoscut de multe ori.” Pare că aceste căutări ale eului liric s-au extins până la marginile
universului: în vânt, în lumea animalelor, în stele, peste tot este căutat răspunsul întrebării:
„Unde ești, Elohim?” Concluzia poetului, prins în vâltoarea întrebărilor legate de divinitate,
zbuciumat în urma căutărilor, este că „drumul întoarcerii nu-l mai știm”. Atât de înstrăinată de
Dumnezeu este lumea pe care El a creat-o, că nu își mai găsește drumul înapoi spre Făuritorul
ei.
În concluzie, volumul „Laudă somnului” este o sinteză a marilor motive si teme ale
liricii blagiene din cea de-a doua etapă a creației, volum al tristeții metafizice și al înstrăinării
de divinitate, al peisajelor apocaliptice și al timpului necruțător, volum al somnului văzut ca
întoarcere la origini în contopirea cu absolutul.