Crimă și pedeapsă (1866)

de Fiodor Mihailovici Dostoievski

Subiect:
„Crimă și pedeapsă”, roman în șase părți cu epilog, a fost publicat pentru prima dată în
ziarul (revistă literară) „Mesagerul rus”, apărând în 12 numere lunare și fiind considerat unul
dintre cele mai cunoscute romane din toate timpurile, cu mare influență asupra romancierilor
de mai târziu. Romanul prezintă istoria tânărului rus Rodia Raskolnikov, fiul unei familii
sărace, fost student al Facultății de Drept din Sankt Petersburg. Este fost student al acestei
facultăți pentru că lipsa banilor duce la imposibilitatea plătirii taxelor, astfel că nu-și mai
poate continua studiile. Sărăcia personajului se adâncește pe zi ce trece, iar plata chiriei
devine tot mai greu de suportat. Suferă că nu își poate ajuta nici mama bolnavă și nici sora, iar
mândria îi este sfâșiată atunci când apare perspectiva sacrificiului surorii, aceasta dorind să se
căsătorească cu un bărbat pe care nu îl iubea, dar care îi putea oferi o situație financiară
stabilă, prin care și-ar putea ajuta familia. Pus într-o astfel de situație, Raskolnikov este
împins spre un act mârșav, crima, mânat pe de-o parte de dorința de a-și continua studiile, iar
pe de altă parte, de a salva libertatea surorii sale. Raskolnikov vede în crimă șansa de a-i
ridica din mizerie și sărăcie pe cei dragi, iar această motivație îl determină să creadă că poate
încălca normele morale, gândind dintr-o perspectivă utilitaristă.
Meditând la actul crimei, Raskolnikov își alege victima: bătrâna cămătăreasă la care își
amaneta bunurile pentru a se întreține. Merge la aceasta și amanetează un ceas pe care îl avea
de la tatăl său. După ce pleacă de la bătrână, se îndreaptă spre cârciumă, unde îl va întâlni pe
Marmeladov, un fost funcționar care, prins în mrejele băuturii, își va pierde slujba și familia.
Bărbatul îi povestește tânărului și despre Sonia, fiica lui, care pentru a-și ajuta familia și a-i
scăpa din sărăcie, practică prostituția. Povestea vieții lui Marmeladov îl mișcă pe
Raskolnikov, în special povestea Soniei, care pentru a-și ajuta familia a nesocotit normele
morale și s-a sacrificat. Planul este întocmit în mintea lui Raskolnikov, iar crima este
justificată în ochii lui, spunând că „va rămâne stăpân pe rațiunea și pe voința lui în tot timpul
acțiunii, și asta pentru simplul motiv că acțiunea lui nu era o crimă”. Mai mult, toate par să îl
conducă spre această faptă, fiind prezentă ideea predestinării, căci aude o discuție între un
student și un ofițer, iar studentul exprimă exact perspectiva lui, că este bine să o ucidă pe
femeie pentru ca banii acesteia să fie folosiți pentru un scop mai bun.
După îndelunga planificare, Raskolnikov comite crima: deși trebuia să o ucidă doar pe
bătrâna cămătăreasă, o ucide și pe sora acesteia, Lizaveta, care era din întâmplare la locul
faptei. Nu fură mare lucru din casă, pentru că nu găsește banii și ia doar câteva bijuterii. Fuge
din casă fără să fie văzut. Ascunde tot ce a prădat sub o piatră și încearcă să distrugă orice
urmă de sânge de pe haine. Deși înainte de comiterea crimei credea că fapta este total
justificată și că vinovăția nu își are locul, căci aceasta este doar pentru oamenii slabi, mărunți,
iar el este un supra-om, asemeni lui Napoleon Bonaparte, după comiterea faptei, sentimentele
de vinovăție năvălesc cu violență în sufletul lui și personajul cade bolnav la pat. Pedeapsa
pentru crima lui constă în povara pe care este nevoit să o poarte zilnic, este nevoit să trăiască
zi de zi purtând apăsarea secretului, dar și frica de a nu fi descoperit. Astfel, crima în sine este
pedeapsa lui.
Măcinat de sentimentele de vinovăție, Raskolnikov asistă la un accident în care o
trăsură lovește un cetățean în plină noapte. Tânărul îl recunoaște în persona victimei pe
Marmeladov. Îl ridică și îl duce acasă, unde va muri. Aici o întâlnește pe Sonia, de care se va
îndrăgosti și care va reprezenta salvarea lui. Ea îl va îndemna să își mărturisească fapta. La
îndemnul fetei, Raskolnikov reușește să scape de povara crimei pe care a comis-o,
autodenunțându-se. În drumul spre comisariatul de poliție, urmează un alt sfat de-al Soniei,
prin care fata îi spunea: „Du-te la răspântie, închină-te înaintea întregului popor, sărută
pământul pe care l-ai mânjit cu păcatul tău și strigă tare față de toată lumea: Sunt ucigaș!”.
Datorită Soniei, eroul dostoievskian trăiește momente de valoare sacrală: lectura minunii
învierii lui Lazăr, primirea crucii de chiparos pe care aceasta i-o făgăduise și rugăciunea pe
care tot ea l-a rugat să o spună, toate contribuie la vindecarea lui, la apropierea de divinitate.
Crucea de chiparos poate fi cea care stabilește o legătură spirituală cu nenorocita fată, care
purta o altă cruce, de aramă. Cartea se încheie cu pedeapsa cu munca silnică în Siberia, chiar
dacă sufletește, personajul și-a început pedeapsa după ce înfăptuit omorul. Tulburările sale
psihice, care l-au făcut să pară nebun, încetează odată ce Raskolnikov descoperă dragostea –
atât pentru femeia care a ales să-l urmeze la închisoare, cât și pentru Dumnezeu, pe care inițial
l-a negat. „Aici începe însă o povestire nouă – povestea reînnoirii încete a unui om, a
renașterii unei realități cu totul neștiute până atunci.”
Viziunea personajului:
Lumea, în viziunea personajului dostoievskian, este împărțită în două categorii de
oameni: „oameni de rând” și „oameni excepționali”. Cei din urmă le sunt superiori oamenilor
de rând, pe care Raskolnikov îi privește ca pe o mare masă a cărei existență constă în
supunerea totală în fața legilor și normelor sociale. Oamenii excepționali, dimpotrivă, sunt
îndreptățiți să încalce legile stabilite de societate. De asemenea, ei pot să săvârșească crime,
atât timp cât astfel de acțiuni sunt singurele lucruri prin care poate fi pusă în practică o idee
ale cărei consecințe pot reprezenta un bine pentru viitorul lor, dar și pentru cel al întregii
omeniri: „După părerea mea, dacă invențiile lui Kepler și Newton, din oarecare împrejurări,
n-ar fi putut fi cunoscute decât prin sacrificiul a zece, a o sută, sau chiar a unui număr mai
mare de vieți omenești care ar fi fost piedică acestor descoperiri, Newton ar fi avut dreptul –
mai mult chiar, datoria! –, să înlăture pe acești zece sau o sută de oameni pentru ca
descoperirile sale să fie cunoscute lumii întregi.”
O justificare pentru distincția făcută de personaj este aceea că natura însăși împarte
oamenii într-o categorie inferioară și una superioară. Oamenilor inferiori le este atribuit un
singur rol al existenței – de a da naștere unor ființe asemănătoare lor. Cei superiori sunt
înzestrați cu capacitatea de a veni cu gânduri și idei noi în sfera lor de activitate. Apariția lor
este un lucru rarisim – „În general, se naște un număr foarte mic de oameni cu idei noi, sau
chiar numai în stare să spună că ceva e nou.” – și este posibilă după un număr mare de
încrucișări, care țin de o anumită lege a naturii.
Pe lângă această clasificare a oamenilor, Raskolnikov remarcă comportamentul
specific oamenilor excepționali la toți legiuitorii și conducătorii de state din istoria omenirii,
amintind de personalități precum Licurg, Solon, Mahomed și Napoleon, care au comis, la
rândul lor, crime. „…că toți, fără excepție, au fost criminali, căci, dând legi noi, au violat prin
acestea pe cele vechi, ținute cu strictețe de societate și primite de la strămoși. Desigur că nu se
dădeau înapoi nici de la vărsări de sânge – de multe ori al unor persoane nevinovate care
luptau cu vitejie pentru apărarea legilor vechi – dacă asta le putea fi de folos cauzei lor.”
Teme și motive:
 Romanul rus ilustrează tema obținerii salvării prin suferință, o temă des întâlnită în
opera lui Dostoievski, în mistica creștină considerându-se că suferința are efect purificator
asupra spiritului uman, acordându-i șansa mântuirii.
Unul dintre personajele care întruchipează aceasta temă este Sonia, care, prin credință,
găsește energia necesară pentru a-l călăuzi și a-l susține pe Raskolnikov, în ciuda propriei
dureri. Autorul rus susține ideea că mântuirea este o opțiune posibilă pentru toți oamenii,
chiar și pentru cei cu păcate grave. Conștientizând treptat acest fapt, Raskolnikov își
mărturisește crima și așteaptă ispășirea. Sonia, cu sprijinul dragostei pe care i-o poartă lui
Raskolnikov, întruchipează trăsătura iertării creștine, acordându-i șansa de a-și ispăși vina și
de a accepta pedeapsa.
Căința este o altă temă abordată în romanul lui Dostoievski, despre care George
Petrovai afirmă: „Frenezia și exaltarea sunt trăsături aproape nelipsite la personajele
dostoievskiene, căci o putere mai covârșitoare decât aroganța și teama de ridicol – puterea
schimbării prin căință sinceră -, le face pe cele mai mândre dintre ele să cadă în genunchi și să
îmbrățișeze picioare (aluzie la spălatul picioarelor ucenicilor de către Învățător), într-un
cuvânt, să se umilească până la răstignire.”.
Iubirea activă, plină de compasiune și jertfire, este o altă temă care apare în romanul
lui Dostoievski, mai ales în persoana Soniei Marmeladova care se sacrifică pentru familie, iar
mai apoi își însoțește iubitul în închisoare, uitând mereu de sine pentru a le face altora bine.
Această imagine paradoxală a prostituatei-mucenice evocă ideea conform căreia pângărirea
trupului nu are niciun efect asupra sufletului, acesta putând rămâne pur și cast, oferind
posibilitate mântuirii.