Suzana Fântânariu, exces de melancolie

Uneori e deosebit de dificil să surprinzi în doar câteva cuvinte o

anume manieră de a crea; aș spune că e și cazul de față, al Suzanei
Fântânariu, o personalitate care s-a impus treptat – dar definitiv - în mai
multe limbaje artistice. Amintind prin tot ceea ce a întreprins de postura /
condiția unui uomo universale, Suzana Fântânariu s-a dovedit interesată
de a cunoaște lumea în plinătatea ei, cumva organic, invitând-o să-și
devoaleze tainele într-un destin pe care, iată, îl împlinește rotund.
A fi în dialog cu Suzana Fântânariu presupune o întreită
disponibilitate de a consemna fețele metaforei în artele vizuale, în spațiul
liricii, cât și de-a lungul notițelor de tip jurnal în care se regăsesc „sparte”
fărâme de aur. Ne aducem aminte cum Eminescu definea poezia drept
„voluptos joc cu icoane”, „strai de purpură și aur” – la rândul lor, în cea
mai mare parte, poemele și rândurile Suzanei Fântânariu sugerează o
percepere a realității și a propriilor ființări sub alte raporturi, alunecare
spre neobișnuit și inefabil, exprimând de fiecare dată – cum altlfel? – mai
ales tensiunea lăuntrică a ființei. Și în ceea ce o privește, există o logică
în care își pot face loc și ilogicul, insolitul, mai rar, ici colo, absurdul. Dar
totuși, această nouă străluminare va determina o altă rânduire a
lucrurilor ce rămân de cunoscut, aflate permanent în zodia libertății și a
autonomiei esteticului.
În fapt, prezentele însemnări au fost prilejuite de apariția la finele
lui 2021 a antologiei de autor „Exces de melancolie”, Editura „Avalon”. În
întregul său, volumul certifică trăirea plenară a „corolei de minuni”,
autoarea consemnând în cheie lirică suita experiențelor avute. Am luat
aminte de faptul că autoarea nu așază textele într-un fir cronologic, nu
urmărește neapărat cicluri ori mode literare, ci reordonează tot edificiul
dinspre un „aici și acum” cu valoare identitară. Deși sunt absolut
conștient de faptul că vocea poetică nu e direct interesată de o anumită
rezolvare estetică, aș plasa un asemenea fond al sentimentelor fin
cosmetizate în zona neoromantică, undeva în prelungirea exacerbării
eului liric. Emoțiile-idee, sentimentele-cadru determinate de propriile
experiențe se nuanțează prin raportarea gnoseologică a eului față de
realitățile reflectate, asociind nu de puține ori semnificații în parte
filosofice de la preromantici și până în recentul asumat. Cu referire la un
lirism accentuat subiectiv, în „Prelegerile de estetică”, Hegel arăta că
„punctul central îl formează aici individul cu reprezentările lui interioare și
cu sentimentele lui” - aserțiune perfect adevărată și pentru versurile
autoarei în discuție, care combină fericit lirica intimă cu disponibilități
peisagistice și chiar cu lirica de meditație, rezultatul fiind cel al unor
specii de graniță. Deși exprimate scurt și fără a urmări neapărat
elementele de prozodie, realitățile interioare recompun o lume, de data
aceasta parcă mai plină de sens, un loc unde mirarea e condiția firească
a celui ce ființează. Chiar dacă volumul își împlinește destinul în întregul
său, îmi permit să încalc anumite bariere și să îl recitesc subiectiv,
așezând mai la vedere „poemele de la Craiova”, scot în evidență
„Angoasă”, „Ceas fără consolare”, „Cinci spre zece”, „Durată impură” ori
„Spiritul luminii” – iar lista poate, firește, continua...
Motivele cele mai întâlnite (somnul, pasărea, Icar, ochi) amintesc
de ruptura cu obișnuitul, față de tot ceea ce e condamnat a rămâne în
zona teluricului; asistăm așadar la o retorică a înălțării, a zborului.
Oferind instantanee diferite, fie din zona copilăriei, fie din spațiul
combustiilor interioare, anulând citadinul și artificialul, versurile
mărturisesc o conștiință artistică de ordin superior, un diafan grație
căruia putem lua aminte că în albia lumii plutește iubirea: „Sunt mai mult
decât tine/ în această seară/ mai mult decât mine/ noaptea revarsă
iubire,/ albia lumii/ un loc de plutire...” („Albia lumii”)
Așezate pe coperta a patra, aprecierile lui Ovidiu Pecican sunt pe
deplin justificate: avem de-a face cu „un ritual al solitudinii reactive,
poate un ceremonial de celebrare sau de imolare in nuce a vieții... Sau
poate, mai știi, altceva, notație pură, rapsodică de constelații de gânduri
și fapte, transmitere energetică subtilă...” Suzana Fântânariu ne
dovedește pentru încă o dată – și prin acest volum – realitatea conform
căreia una dintre funcțiile de bază ale artei, literaturii este și aceea de a
stimula conștiințe, de a capacita noi resorturi și disponibilități, într-un
final de (re)cunoaștere.

Marius Manta