 Etapa ermetică

Cu poezii precum Falduri, Paralel romantic, Mod, Increat, Joc secund,

Păunul, Timbru, Uvedenrode, Oul dogmatic şi altele, Ion Barbu surprinde, mai
mult ca oricând, prin încifrarea limbajului. Axiomatic, textul se închide asupra lui
însuşi, lăsând extrem de puţine portiţe prin care să poată fi penetrat. Poetul se
adresează unui cititor angajat, care să umple spaţiul imaginativ lăsat liber de
lectura poeziei, un lector instruit, capabil să treacă dincolo de zidurile metaforice
ale unei fortăreţe voit inexpugnabile. Dislocările sintactice, absenţa predicatului
din enunţuri, sensurile noi alocate cuvintelor cu înţeles de mult înrădăcinat în
limba uzuală, elipsele, inversiunile, asocierile stranii, noţiunile abstracte şi
insistenţa de a apropia lirica de domeniul sacru al geometriei reprezintă tot atâtea
oprelişti în revelarea sensului adânc al poeziilor. Prin concentrarea extremă a
expresiei poetice, poetul săvârşeşte tentative de a evada din lumea reală, concretă,
din dorinţa de comunicare cu universul, de contemplare a esenţei lucrurilor.
Prima poezie din volumul Joc secund, publicat în anul 1930, care a primit,
convenţional, titlul ciclului ilustrativ pentru etapa ermetică a liricii barbiene, are,
fără putinţă de tăgadă, statutul unei arte poetice. Încă din titlu, marşând pe puterile
sugestive ale cuvântului–cheie, se anunţă intenţia ludică a poetului, faptul că,
dincolo de orice, literatura este o combinaţie fantezistă, un joc al imaginaţiei, liber
de constrângeri impuse de o eventuală intenţie practică (ideea de gratuitate a artei),
dar care, neîndoielnic, se supune, ca orice alt joc, unui set de reguli precise, în
afara cărora nu poate funcţiona. Secund, acest joc intelectualizat, se desfăşoară în
lumea esenţelor, într-o zonă superioară, pură, ideală, care nu poate fi reprezentată
direct, primar, ci prin răsfrângerea în oglindă. Ideea care stă la baza actului creator
se figurează din contingent, printr-o dublă reflectare. Transfigurată, trecută în
mântuit azur, lumea fenomenalităţii de două ori oglindită, este una a latenţelor, a
potenţialităţii (nadir latent), sublimată în şi prin poezie. Versul se află în
aştepatarea celui ce trebuie să îl scrie spre a se constitui într-un fascicul de forţe
înalte, care să îi faciliteze existenţa materială, la modul concret. Poetul realizează
un decupaj, selectând o imagine, obţinând un joc mai pur decât jocul realităţii.
Prin urmare, universul secund al literaturii se clădeşte pe înecarea concretului, a
contingentului, a locului comun, proces ce are loc în apele care distilează ale
conştiinţei. Acest univers al artei care izvorăşte din faptul divers, din cotidian, dar
care nu este o copie a realului se constituie ca un tărâm guvernat de legităţi proprii,
o lume epurată, eliberată de sub tirania banalului, care îşi trasează propriile
graniţe, închise ermetic.
Apelând la comparaţia cu o turmă de vite a căror imagine se imprimă pe
grupurile apei (Sintagma cirezile agreste ar putea ascunde referiri la simţuri 1 sau
la imaginea poetică a turmelor de nori 2), poetul dă concreteţe ideii că literatura
este, în ultimă instanţă, mimesis, reflectare a realităţii, dar a unei realităţi
esenţializate, filtrate prin retortele laboratorului interior al creatorului de poezie. El
este cel care are capacitatea de a recunoaşte şi identifica potenţialul de
transfigurare artistică în toate elementele dispersate ale universului, care pot fi
pierdute pentru totdeauna în zbor invers, a căror însumare o ridică la rangul de
parte integrantă a unei lumi superioare, aceea a literaturii. Act organic, de
combustie, de chin şi consum, poezia este istovire. Dincolo de simplitatea ei
aparentă, aceasta rămâne un effort de a închide în şi prin cuvânt o lume de
semnificaţii profunde.
Cu Oul dogmatic Ion Barbu explorează din nou motivul increatului
menţionat în poemul Riga Crypto şi lapona Enigel, prin intermediul unor metafore
revelatoare, de acestă dată. Motto-ul poeziei (Dogma: Şi Duhul Sfânt se purta
deasupra apelor) trimite la ideea cunoaşterii tainelor dogmei creştine. Eul liric
explorează misterul ascuns în învelişul de var al unui banal ou de Paşte,
contemplat în lumină şi îndrăzneşte să răstoarne concepţia unanimă, vorbind
1
C. Dumitru, Joc secund, joc terţ în „Viaţa româneascăˮ, nr. 6-7, 1965, pp. 255

2
Şerban Foarţă, Eseu asuprea poeziei lui Ion Barbu, Facla, Timişoara, 1980, pp. 16.
despre latenţe, despre posibilitatea înfăptuirii unui miracol ce este creaţia însăşi.
Dacă tristul norod, omul uitător nu poate fi capabil de a înţelege nepătrunsul şi
bagatelizează, iniţiatul vede în materia translucidă din interiorul cojii, palat de
nuntă şi cavou, în acelaşi timp, deoarece orice uniune înseamnă, indiscutabil, o
abandonare a unicităţii, cum Duhul Sfânt, care veghează apele vii dinăuntru este,
ireversibil, făcut sensibil.
Omul şters, uituc, nerod şi fără saţ este invitat să reflecteze asupra
potenţialului unei realităţi minuscule de a ascunde o imensitate. Asemănător, din
multe puncte de vedere, oului sterp, cel cu plod este făcut pentru a fi contemplat.
Consumat sau lăsat să se unească în interioritatea proprie, acesta îşi pierde sensul
primar, acela al potenţialităţii devenirii, distrugându-se echilibrul fragil al
increatului: Că vinovat e tot făcutul/ Şi sfânt, doar nunta, începutul. Tudor Vianu
nota că „nu cunoaştem în întreaga literatură un alt pot care să fi îndrăznit a-şi
propune dificila temă a trecerii de la nefiinţă la viaţă, vraja magică a desfacerii din
adâncurile mobile ale posibilului.ˮ3
Dacă în poezia Increat, Ion Barbu vorbea despre trezirea la viaţă din
somnul inexistenţei (Ţi-e inima la vârste viitoare), mica bucată Statură reia
motivul increatului, proiectând, de această dată, imaginea unei posibile tinereţi,
încă nenăscute din pruncie, ghicită dincolo de elanul spasmodic al munţilor:
Suiau cu iezerii, să cate
La anii falnici, douăzeci
Vedeau din ceasul ce nu bate
- Din timp tăiat cu săbii reci.
În Oul dogmatic poetul visa la nefiinţă, în timp ce în Statură acesta îmbrăţişează
clocotul plenar al existenţei. Poezia Timbru vine şi ea să susţină ideea de creaţie,
apropiată doar de aceea primară, divină: Ori lauda grădinii de îngeri în momentul
conceperii Evei. Concurent al divinităţii, creator de lumi prin cuvânt, poetul ridică
însumarea de harfe răsfirate, este, aşa cum spunea Lucian Blaga în poezia Noi,
3
Tudor Vianu, op. cit., pp. 128.
cântăreţii leproşi, purtător de cântec, un ins care faceiconcurenţă demiurgului în
imaginea unor lumi probabile.4
Ritmuri pentru nunţile necesare „înscenează o pantomimă a cunoaşterii pe
scară cosmică într-un stil plin de excentricităţiˮ 5, identificând treptele care trebuie
parcurse pentru a dobândi înţelegerea asupra lumii, cheile care pot deschide porţile
misterului desăvârşirii spirituale: cunoaşterea senzorială, cea intelectuală, raţională
şi aceea parasenzorilă, paralogică, aşa cum apare în poemul Uvedenrode. În cercul
lui Venus, sentimentele te plasează mai adânc în contingent. Vibraţia înflăcărată a
tinereţii te determină să joci, alături de ceilalţi, Danţul buf/ Cu reverenţe/ Ori
mecanice cadenţe al ritualului erotic, sexual. În preajma lui Mercur, frate pur,
mintea îşi este suficientă sieşi. Cunoaşterea, luciferică, împiedică posibila uniune:
O select/ Intelect/ Nunta n-am sărbătorit. Logodna prelungită a spiritului cu trupul
se concretizează abia în cel de-al treile cerc, cel al Soarelui, mare nun. „Poetul
închipuie deci trei stadii ale cunoaşterii pentru a-l reliefa pe singurul acceptat:
cunoaşterea extatică a suprasensibilului.ˮ6
Uvedenrode reiterează, prin simbolul melcului (simbol sexual la Freud, dar
şi întruchipare a perfecţiunii) ideea de eros care uniformizează, de senzualitate
exacerbată ce, în loc să te unicizeze, te plasează mai adânc în contingent, te
coboară pe scara biologică. Iniţial văzută ca un elan, ca o aspiraţie spre atingerea
unui ideal, iubirea devine, prin consumarea actului sexual, doar o manifestare
animalică:
Până când, în lente
Antene atente
O cobori:
Pendular de-ncet,
Inutil pachet,
4
Ion Barbu, op. cit., pp. 115.

5
Dinu Pillat, op. cit., pp. 73.

6
Mircea Scarlat, Ion Barbu. Poezie şi deziderat, ed. cit., pp. 26.
Sub timp,
Sub mode
În Uvedenrode.
Contemplată rece, cu luciditate, iubirea poate fi înţeleasă şi, pe cale de consecinţă,
cântată prin poezie. Obiectivarea nu este, însă, posibilă întotdeauna. „Tărâmul
tulbure al senzualităţii o fascinează tot timpul şi un gust puternic de joc o atrage
necontenit în jos, pe pământ.ˮ7
După cum anunţase el însuşi, poeziile sale comportă mai multe interpretări
mereu inepuizabile. Dacă o poezie admite o explicaţie, raţional atunci admite o
infinitate. O exegeză nu poate fi în niciun caz absolută. 8Luăm, de pildă, poezia
Uvedenrode, care nu abdică de la acest principiu. Considerată iniţial de către
autorul însuşi o extremală a producţiunii sale, scrisă sub obsesia unei clarităţi
iraţionale, deşi la bază stă o experienţă personală 9, combătuta poezie este apoi
văzută ca o încercare de a se ridica la modul Lirei10. Oricum ar fi, creaţia sa se
naşte mereu din ea însăşi, obscurându-şi, dar, în acelaşi timp, înnoindu-şi sensurile
cu fiecare lectură.
Dialogând cu un cititor versat, autorul versurilor îi conferă acestuia,
aparent, o deplină libertate de interpretare, contând, fireşte, pe abilităţile acestuia
de a descifra codul aproape impenetrabil. În fapt, însă, poeziile sale ar avea nevoie,
în majoritatea cazurilor, de un ghid explicativ, de instrucţiuni de înţelegere a
mesajului. Cum altfel am putea să citim în Izbăvită ardere un pastel vesperal, care
fotografiază cerul incandescent la apus, comparat cu înfoierea unor curcani, iar în
Paralel romantic coordonatele unui pastel citadin, al unui oraş săsesc, cu case
greoaie, precum un dulău trântit pe-o labă şi ganguri umbroase, mucegăite,
ambele atât de departe de formula cu care ne obişnuise Alecsandri, bunăoară?
7
Ov. S. Crohmălniceanu, op. cit., pp. 468.

8
Ion Barbu, op. cit., pp. 127

9
Idem, pp 118-119.

10
Idem, pp. 121.
Mulţi dintre noi nu au avut privilegiul de a beneficia de lămuririle autorului însuşi,
precum Tudor Vianu, devenit ulterior tâlharul care îl mortificase11ori Şerban
Cioculescu12, situaţie ingrată care nu ne ajută să rezolvăm puzzle-ul poetic din
texte precum Lemn sfânt, o contemplare a unei icoane, Mod, Grup, Poartă sau
abracadabrantul Secol:
Răsărit al crestelor de păsări,
Steme nicăieri în fâlfâit,
Bântuie, când soarelui voit
Arcuite pajurile cătări.

Seceri dintre secete-au sclipit!

Chemi zidul ars, cu ierburile cimbruri,
Anulare unor albe timpuri,
Sub arginţii muntelui orbit.
Dacă interpretăm cuvântul ermetic prin referire la sensul acestuia de etanş,
atunci, clar, poezia lui Barbu este un univers care se închide asupra lui însuşi. O
suită de artificii pe care poetul-matematician le stăpâneşte şi de care face paradă,
pentru a deconcerta, constituie arsenalul cu care autorul îşi poartă bătăliile. Elipsa
şi omiterea deliberată a predicatului din enunţ aşează înţelegerea mesajului pe
nisipuri mişcătoare: Cer simplu-timpul. Dimensiunea-două (Mod) sau debusolanta
primă strofă a poeziei Joc secund:
Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,
Intrată prin oglindă în mântuit azur,
Tăind pe înecarea cirezilor agreste,
În grupurile apei, un joc secund, mai pur.
Barbu cultivă cuvintele rare ca în pepiniera lui Ismail al lui Urmuz, leagă cu ele
prietenii aparte, le mângâie şi le provoacă numai pentru a se bucura de valenţele
11
Ion Barbu, op. cit., pp. 131

12
http://www.romlit.ro/articol_necunoscut_al_lui_erban_cioculescu_despre_ion_barbu
lor muzicale. Un eufonic prin definiţie, el cocheteză cu asonanţele pe care, dacă
acestea nu există, le creează din nimic, dând naştere unor adevărate arabescuri de
sunete:
Cir-li-lai, cir-li-lai,
Precum stropi de apă rece
În copaie când te lai;
Vir-o-con-go-eo-lig,
Oase-nchise-afară-n frig
Lir-liu-gean, lir-liu-gean,
Ca trei pietre date dura
Pe dulci lespezi de mărgean.
(In memoriam)
Cuvinte inexistente în limbă se cer şi ele create (sund), iar cele deja existente
reclamă vehement croirea unor veşminte noi (înzeuate de la cuvântul zeu) sau
aducerea la lumină a unora de mult apuse (verzile învestiri de prin ganguri sunt,
de fapt, haine, îmbrăcăminte, înveşmântări). Termenii abstracţi, alunecaţi mai ales
de pe panta matematicii (clăile de fire stângi) se alătură aglomerării de imagini şi
senzaţii, care, copleşesc precum o avalanşă verbală (sub mături fluturi şi urâturi).
Dacă însă lăsăm cuvântul ermetic să se asocieze firesc (Barbu iubea
asociaţiile libere de cuvinte!...) cu numele zeului Hermes Trismegistos, deţinătorul
tainelor zeilor şi păzitorul textelor sacre, întemeietorul cetăţii Eleusis, atunci
termenul capătă dintr-o dată alte valenţe. Poezia, un alt mister eleusin, se refuză
neiniţiaţilor şi devine endofazie (scrisă spre a fi înţeleasă doar de către autorul
însuşi, unicul posesor al codului).
(H)Ermetismul poeziei lui Ion Barbu nu reprezintă, evident, o trăsătură
manifestată exclusiv în versurile publicate în volumul Joc secund, ci o
caracteristică a întregii sale creaţii, vizibilă însă mai pregnant în cel de-al doilea
volum căruia autorul i-a permis să vadă lumina tiparului, o marcă a unui poet care
a avut cutezanţa de a-şi construi o relaţie cu totul specială cu limbajul, pe care l-a
subjugat şi de care s-a lăsat dominat. Lirică dezordine rezolvată în linişte, poezia
(inventivă, dar impură, aşa cum apare în scrierile despre sine) este contrariul stării
permanente de revoluţie.13 Dezamăgit profund, la final, dezgustat atât de propriul
demers, cât şi de reacţia exegeţilor, cel mai demodat poet, un rătăcit, un intrus în
uşoara şi înaripata ginte se retrage în turnul de fildeş al matematicilor, singurele
capabile de a-l ferici. Natură absolut plebeiană, un niebelung, robit să prefacă
aurul împrumutat în coroane numai prin ştiinţa penibilă a degetelor sale, interzis,
declasat de poezie tocmai prin aceea că îl surclasează, cel mai greu poet roman a
dobândit înţelegerea amară a menirii sale: Pot ajunge la cunoaşterea mântuitoare
nu pe calea poeziei […], dar pe calea rampantă a ştiinţei, pentru catre mă simt în
adevăr făcut.14Se închidea astfel, fascinant, cercul: ceea ce îi făurise originalitatea,
amprenta vocală, avea să îl răpească scrisului pentru totdeauna pe îndrăgostitul de
calcule şi geometrie.

13
Ion Barbu, op. cit., pp. 126.

14
Idem, pp. 131.