Mihai Ursachi-Poezie de generație 60.

Pentru a evita o eventuală repetiție a informațiilor de la curs, am ales să vă prezint un

scurt autopotret și un autointerviu care sper să fie lămuritor măcar parțial pentru ceea
ce presupune dimesiunea poetică, vag sau nu personală a poetului Mihai Ursachi.

Cele mai sugestive versuri din acest autointerviu sunt cu siguranță cele marcate.
Citez: Iată din nou / ai mai scris un poem,
te-ai mai tras încă o dată pe / sfoară, mai bine
/ te-ai face copac, boiler electric sau varză.
/ Termină naibii
Aflându-se în ciclul vicios al înfăptuirii poeziei, se autodiagnostichează ca fiind
inamicul propriei integrități, utilități.
Poezia, în prima secvență, este prilejul unei dezintegrări, a unui vid inert unde poezia
nu este nici măcar delectare, moft.
Recuzita precum: copac, boiler electric, varza, este o invitație la o lume prin excelență
pragmatică, utilă. Oxigenul copacului, căldura bolerului electric și hrana numită
varză, ambalează poezia în lipsă de scop și dispreț.

Alegerea obiectivizării poetului într-un boiler etelctric vrea să surprindă, probabil,

neajunsurile statutului social, a autonomiei într-o lume unde, din păcate, simpla
facilitate existențială cântărește considerabil mai mult.
Locul poeziei nu este înscris, aici, în lista necesităților umane, ci într-o conjunctură în
care poetul este consumat, zadarnic, de actul creator.

Poezia lui Mihai Ursachi nu concrește cu teme precum neantul sau moartea în
sensurile lor pur denotative. Pulverizând ironia în poetica sa, moartea, vidul, neantul
se dizvolvă diferit în poezie, dând naștere tocmai existenței, paradoxal.
Poezia o face neantul, în întunecată dorinţă de a fi altceva. // Ca nicio dorinţă, ca
nicio dorinţă adâncă, nici aceasta nu va fi îndeplinită. Poezia o face Neantul, în sine,
pentru sine, din g r o a z n i c a - i substanţă. // Iar tu rătăceşti, pe oceane de smoală,
sub cerul de smoală, şi steaua incertă – unica stea – se numeşte Carnagiu. // O r b e c
ă i a l ă guvernată de-o lege mai dură decât orice metal…

Tonul său are ceva oracular, sacerdotal, o gravitate şi o asprime care se justifică prin
posedarea unei cunoaşteri pe care o poate transmite şi celuilalt.
Bogdan Crețu

Cerebrală, metafizică, niciodată întâmplătoare, poezia lui Ursachi comunică în

permanență cu ea însăși. Dialogul dintre poemele sale comunică tradiția silogistică,
coerentă, stilistică.
Spre finalul operei (Inel cu enigmă) este observabil un limbaj încifrat în conotații ce
fac trimitere la alchimie, hermetism, ocultism.
De la zoaiele vorbăriei până la cristalul cuvintelor, lexicul nu este unul împodobit
artificial, poezia este, în termeni clari, una comprehensibilă în mare parte.
Aburii metafizici recognoscibili în poetica lui Ursachi sunt justificabili datorită
frecventării filosofilor precum Platon, Heidegger, Plotin. Poezia lui Ursachi se vrea
cristalizată în logos, cu toate valențele sale.
Metafora lui Ursachi este una abundentă, de proveniență sacră: „miezul nimicului”;
„miezul adâncului tunet”; „sâmburul dens al tăcerii”; „cărările sfinte”; ghiocul;
„naşterea miezului”; „mijlocul totului”; „surâzătoarele văi înflorite ale inexistenţei”;
„noaptea prenatală”; „aerul balsamic”; „marginea marginii marginii”.

Pentru că am vorbit anterior despre faptul că poezia lui Ursachi este comprehensibilă
când vine vorba de scopul denotativ cel puțin, aerată, ușor de digerat, aleg să vă
prezint poemul de căpătâi, ceva ce vrea să se concretizeze într-o inițiere.

Ad lectorem

Întâia oară vei vedea

şi vei pleca şi vei uita;
ci înc-o dată dacă vii
vei auzi şi vei trăi;
a treia oară-ai să rămâi.

Dacă a scrie înseamnă de fapt a rescrie, în acest caz a citi poate însemna de fapt a
reciti.
Dacă prima dată sensurile profunde sunt impenetrabile, neînțelese, prilejul citirii de
două ori va calibra un simțământ și o apartenență la scopul poeziei.
Aproape sacerdotal, solemn, în scurtul dar cuprinzătoarul poem sunt identificabile 3
etape. Sperând că nu comit un barbarism, mă gândeam că instanța lirică și-ar fi dorit
să se creeze, poate, o analogie cu sfânta treime. Un poem, așadar, de căpătâi, în care
prima etapă descrie latura superficială a cititorului, aproape că se poate vizualiza,
citind aceste versuri, o siluetă care trece impasibilă.

A doua etapă, dinamica semantică, alegerea cuvintelor animă mesajul. De data asta
cititorul aude și trăiește.
A treia etapă, a rămâne, poate însemna de fapt a înțelege.

La iarmarocul de vorbe

„Hai la băiatu, ia vorba fierbinte,

îți ţine de cald şi te-ajută la minte!

Vând vorbe pestriţe, orice măsură,

se potriveşte la orişice gură!

Închiriez arhaisme cu ora.

Cuvinte mecanice, Firma Pandora.
Vorba dulce mult aduce.
Repar la moment epitete năuce.

Cuvinte zemoase, cuvinte harbuz,

vând vorbe de leac pentru văz şi auz!

Ia doamnă, ia doamnă, o vorbă de-amor,

pentru noptieră, în dormitor!

Atelier de-ndreptat adjective sucite.

Ascut la tocilă cuvinte-cuţite.

Poftiţi vorbe fragede pentru salată!

Poftiţi cu piper, vorbărie tocată!

Marele parc neologic. Real:

hiperbola care mănâncă mangal.

Must natural de cuvinte! Conţine

cele mai noi şi mai mari vitamine.

Aicea se vinde cuvântul cel mare,

doi bani kilogramul, să ia fiecare!”

Primele două versuri sunt cât se poate de recognosicibile în memoria noastră când
vine vorba de sezonul estival. În loc de porumb avem vorbe, la fel de fierbinți.
Cu siguranță este observată, în acest poem, comercializarea trivială a cuvântului.
Cuvântul vândut ostentativ:
Vând vorbe pestriţe, orice măsură,
se potriveşte la orişice gură!
Universalitatea cuvântului dispune și de o oarecare vulgaritate. Ceea ce trebuia să fie
plin de semnificație, logos, s-a transformat în comerț accesibil tuturor.
Cuvintele se găsesc în magazine clișeu.
Ironia este clar un mecanism nu doar de a sugera, ci mai degrabă de a arăta ostentativ,
ca un protest, circumstanțele în care cuvântul poate apărea.
Ia doamnă, ia doamnă, o vorbă de-amor,
pentru noptieră, în dormitor!
Poezia ca gumă de mestecat pentru ochi. Asemenea literaturii de consum, cuvântul
poate fi consumat fără pretenția unei pregătiri prealabile. Nu este nevoie de
intertextualitate, de paratext.

Băiatu este conștient de importanța cuvintelor și de modul în care acestea pot fi

uzitate. Cuvântul poate lua proiecția unei arme: Atelier de-ndreptat adjective sucite.
Ascut la tocilă cuvinte-cuţite.

Flanela

Îți amintești desigur flanela violetă,

flanela aceea sublimă pe care o îmbrăcasem
în cea mai frumoasă din serile noastre;
despre care spuneai că îmi șade
ca o armură de smalț, știi tu, în seara
când ne porniserăm împovărați de garoafe și iasomie
către Ierusalim…Când madam Zambilovici
ne-a dat câte două tartine ( ca să avem pe drum)
flanela pe care apoi am adus-o
fluturând ca un steag zdrențuit în războaie,
pe care apoi am purtat-o
cu frenezie pe trupu-mi uscat de hangiu,
până ce-a fost absorbită prin pori și s-a asimilat

în toate celulele trupului meu,

și în schelet,
iar țesătura ei sclipitoare a devenit un țesut.
De ce încerci să negi,
de ce pretinzi că nu știi ce flanelă,
ce seară, ce Ierusalim și așa mai departe?
De ce vrei musai s-o pipăi, s-o vezi,
să o dezbrac, tocmai acuma când nu se mai poate,
de ce pretinzi că n-a fost nici o flanelă,
că nu mă vezi, că nu mă simți, că nu mă recunoști?

O poezie obiectuală. Prilejul reamintirii este suscitat de către un obiect firesc,

vestimentar, flanela violetă încărcată de importanța evenimentelor trecute.
Flanela este decorată și de către complimentele unei eventual interlocutor.
despre care spuneai că îmi șade
ca o armură de smalț, știi tu, în seara
când ne porniserăm împovărați de garoafe și iasomie
Autorul apelează la memoria afectivă a interlocutorului prin adresări de tipul știi tu, îți
amintești
Relatarea evenimentelor , plecarea la Ierusalim, implicarea unei persoane cu identitate
asumată madam Zambilovici, paranteza cu notația construiește un mediu preparator
pentru a adresa întrebări retorice și vulnerabile.
Interesantă este și metamorfozarea acestui obiect vestimentar:
până ce-a fost absorbită prin pori și s-a asimilat
în toate celulele trupului meu,
și în schelet,
iar țesătura ei sclipitoare a devenit un țesut.
Obiectul vestimentar se integrează, se dizolvă cu totul, din țesătură sclipitoare devine
un țesut.
O dată asimilată atât de profund, această mărtuire a evenimentelor devine greu de
perceput, iar manifestarea sa într-o realitate perceptibilă devine imposibilă.
De ce vrei musai s-o pipăi, s-o vezi,
să o dezbrac, tocmai acuma când nu se mai poate,