Robert Șerban- Pentru un poem simplu ca moartea

O dată intrat în sala de cinema, cititorule, o să capeți răbdarea să privești praful din
lumina proiectorului cu mai mult interes decât filmul pentru care n-ai mai găsit bilete reduse.
Dar dacă ecranul ar lua foc, dintr-o dată, te-ai gândi să-ți încălzești mâinile ca să poți privi
mai departe, nestingherit, lumina spartă?
La finele lui 2010 a apărut, la editura Cartea românească, cel mai recent volum de
poeme al lui Robert Șerban- Moartea parafină, carte de citit în gând.Și nu din cauză că i-ar
lipsi muzicalitatea sau ecourile unor discrete lovituri în tâmplă, ci fiindcă poemul-săgeată
pândește imediata apropiere mai degrabă decât ecourile planificate sau intuite. Încă din primul
text, cartea se anunță așezată asemeni unui gest ritualic, patriarhal: bunicul scotea cu
securea /bucăţile de lemn/ dintr-un par. Acesta este momentul în care înțeleg că singurul
soundtrack posibil este al trăirilor episodice, al bătăilor sau al foșnetelor scurte. Tresărirea ca
imagine poetică funcționează!
Există, o nesincronizare a gesturilor , notabilă în poeme precum Îmi părea săracă, în
care superficialitatea privirii nu e superficialitatea notației. Mascată de un elegant și disimulat
flash-back, are loc punerea în scenă a organicului surdo-mut, femeia care sublimează
rezumatul unei vieți la un gest ritualic dar ridicol. Pasaje de extravagantă poeticitate se
succed,însă, parcă înadins suspendate și formulate, de această dată în interior și cu voită
rupere de ritm față de întreg .Lumea premianților începe ca o altă cronică de familie, însă
undeva deasupra lucrurilor încremenite se accelerează memoria poetica, deși imaginea în sine
e ca un epilog al faptelor propriu-zise: de câte ori /treceam prin ele/ subţire ca un fluture fără
aripi/ în urma mea se ridica polenul/ iar lumea/ se întorcea din moarte/ şi se oprea la
jumătatea drumului.
Break up the bottle of Jesus pare să spună nu poietica ci, de data aceasta, poetica lui
Robert Șerban. Artificii de compoziție nu prea există. Gesturile arhetipale sunt minimizate dar
nicidecum minimalizate. Să fac același lucru este poemul care, deși construit pe un tipar
deja-vuistic (atât în contextul cărții de față cât și în general al poeziei) reușește să păstreze o
singură imagine. Poeme obsesive și vii, care nu se continuă unele pe celelalte, reușind să
păstreze o singură cale, aceea a firului sângeriu. Poeme zgârcite, fără pretexte și fără urmări,
care se întorc din când în când în potriva autorului lor. Ca-n Jaques Prevert, copiii din poezia
lui Robert Șerban se îmbrățișează din picioare iar logica poetică este una a înlănțuirii, a
suprapunerii, și tocmai de aceea gesturile sunt decupaje perfecte ale unor momente care
cititorului îi apar izolate, contradictorii. Farmecul lor stă în traducerea tipicului, a banalului în
care poezie poate să facă o singură dată, o singură mișcare. Interludii hamletiene, bine jucate,
urmăresc să risipească orice eroare de receptare. Cuvintele sunt scuzabile, nu folosesc la
nimic/ parcă sunt ale unui bătrân/ pe care boala/ s-a făcut că-l uită/ ca să afle ce-i poate
gura. Și tocmai acesta este momentul în care precizia contururilor trădează este trădată. Prin
urmare gestualitatea este absolvită de context, ștearsă, rescrisă, până când memoria însăși este
reconstruită, reinventată după legile simplității.
Ambiția, cel puțin textuală, este aceea a amplificării temelor grave prin detalii care țin
mai degrabă de o voluptate a minusculului, a experienței aproape intime cu lucrurile mărunte.
Eroticul este neglijat nu din lipsă din spațiu, ci pentru că vârsta poemelor din cartea de față
este undeva mult înainte sau mult după debutul acestui tip de interes. Asexuate în felul lor,
textele sunt ele însele mișcările imaginare ale brațelor care nu fac niciodată păianjeni la
subțiori.
 Cehovian, poemul băii la Zürich este poemul morții imaginate ca îmbrăcare a unei
haine, un gest aproape cochet, oricum râvnit. Prin urmare trecerea devine un gest impecabil,
calculat și așezat în succesiune corectă; ea este o excentricitate, o provocare pentru sportivi în
vacanță.
Fiecare gest este urmat îndeaproape de suportul lui moral și textual. Adevăratele
intenții transpar prin medii intermediare, asemeni spasmelor din burta Dianei care, deși
zdruncină, sunt parcă umbrite de o declarație concurentă de dragoste: aceea a mamei contra
aceea mută, a fătului. Bănuiesc aici impulsuri erotice estetizate până la contopirea cu tema
paternității, și declarații de dragoste cu sens invers: când stai prea mult timp departe/ de
copilul căruia i-ai dat viaţă/ te rogi mai des pentru el/ şi ţi se face mai repede frică pentru
tine. Amintind de dulcile necroloage în cheie poetică ale lui Cristi Popescu, poezie sau bocet
controlat și stilizat este Invocație, în care morțile sunt mici și personalizate.
Fără să se dezmintă, Robert Șerban păstrează scheletul poetic ale poemelor din
Cinema la mine-acasă deși, de data aceasta, miza o constituie lucrurile cumplit de ușoare,
cântărind cel mult 21 de grame, 21 de grame de intenții. Femeile sunt cele care au palmele
crăpate ca să se țină de viață. Iubirea lipsește, gesturile brutale sunt anihilate iar privirile sunt
cenzurate de admirație, și ea, asexuată, atemporală, ca și când ceea ce i-ar lipsi privitorului
este corpul și un moment de stabilitate. Acestuia din urmă îi ia locul încremenirea- ca
perspectivă. Toate lucrurile mărunte se mișcă, singur personajul liric evoluează către
hiperstabilitate. Cămașa de forță este, în Moartea parafină acel soi de nemișcare lucidă, un
somn reveille care amplifică toate simțurile secundare paralizând semnele vitale.
Voluptatea este rezultatul unei trăiri totale și impersonale pe care subiectivitatea o
anulează: istoria e o/ virgină cu himenul elastic/ pe a cărei indiscreţie/ nebunii s-au bizuit
întotdeauna (Oase de nesfărâmat). Moartea, la Robert Șerban intră la menopauză și își pierde
genul, se devalorizează. Nu cutremurul, ci replicile de după amintesc ratata proximitate a
morții, pentru că din viață nu există ieșire directă. Morțile mici ale cunoscuților sunt
arabescuri necesare. Ca printr-o minune este poemul ieșirii treptate, vindicative, para-fine.
Orice s-ar spune/ moartea are lumina ei, care pune în valoare un spectru al lucrurilor
mărunte. O imagine memorabilă este aceea a umbrelor care trag după ele pe cea rămasă în
urmă. Lumina morții este barocă, întunecată, o auroră boreală terminală. În Developare
delirul înșiruirii lucrurilor din jur, aparatul ca mediu suspendat între mișcare și observație,
toate acestea primesc rolul de personaje, sunt insistent și aproape violent împinse în prim-
planul poetic. Acesta este momentul în care el, cel legat ca un bolnav spre propriul bine se
sparge, se difuzează; o subiectivitate alcătuită din obiectivități scăpate de sub control rezultă
în urma incendierii cu o lumină a morții.
Între începutul și finalul volumului există un crescendo, poemul intenționat scapă de
sub control. Un corp neterminat într-o cămașă a morții, nici imobilizat nici liber- este el.
Finalul aruncă parcă vina asupra unei existențe care ar putea să scuze dacă nu să salveze;
scriitorul de sus încurajează, detașat, scriitorul de jos.
Acesta este poemul care îmbie, la orice vârstă, moartea parafină.