Rondelul rozelor ce mor

Alexandru Macedonski

"Rondelul rozelor ce mor" a aparut in volumul "Poema rondelurilor" (1927), in data reala de redactare
este 13 mai 1916. Preocupat de perfectiunea formelor, poetul nu face decat sa amplifice o sugestie, aceea a
mortii care se insinueaza treptat in gandirea comuna. Poemul este compus din doua catrene si o strofa de
cinci versuri, tema centrala fiind moartea si fanarea rozelor, ca o proiectie a sentimentului de melancolie al
poetului pus in fata inevitabilului vietii ireversibile. "Rondelul rozelor ce mor" este o "fotografie miscata"
fata de rondelul anterior, al "rozelor de august", continuand meditatia melancolica pe tema trecerii timpului
ajunsa acum la punctul final, al extinctiei florale, pentru eul liric, momentul fiind al spulberarii tuturor
iluziilor: "E vremea rozelor ce mor,/ Mor in gradini si mor si-n mine - / S-au fost atat de viata pline,/ Si azi se
sting asa usor." Rondelul identifica fiinta umana cu roza trecatoare: ambele sunt entitati efemere, cu durata
scurta de viata, diferenta dintre ele, fiind neinsemnata. Rozele, forme efemere de frumusete, sunt sensibile:
"Si azi se sting asa usor". Vremea rozelor ce mor este simtita ca un moment al extinctiei: "In tot, se simte un
fior./ O jale e in orisicine./ E vremea rozelor ce mor - / Mor in gradini si mor in mine." Jalea eterna a lumii se
instituie si asupra rozelor, lipsite ,de aparare impotriva timpului necrutator. Rozele "mor in gradini" si
disparitia lor se rasfrange si asupra poetului. Lumea este invaluita de acest sentiment al stingerii treptate a
vietii: exista. in planul intim al poeziei, un fior al mortii care cuprinde toate formele vii.
Versul intai stabileste coordonatele temporale ale fanarii, prin folosirea Sugestiei:
timpul este trecator, rozele sunt pline de viata la inceput, insa ele se faneaza, se "trec", se supun timpului
neiertator, care nu presupune circularitatea, revenirea, repetitia. Folosirea conjunctiei si" denota tristetea
fiintei, o consecinta a cauzalitatii lumii cunoscute, dupa care toate evenimentele se justifica printr-o motivare
intrinseca. acest "si" exprima si puterea de rezistenta scazuta a biologicului in fata temporalului, rozele fiind
parasite treptat de "energia vitala", lipsite de puterea de supravietuire. Stingerea lor este o consecinta a
conditiei biologice efemere si, prin sugestie, si a celei umane. Gradinile sunt locurile unde se desfasoara
aceste tragedii citadine, cu rasfrangere asupra vietii umane. Substantivele care definesc starea de tristete sunt
concentrate de poet intr-o dispozitie savanta: "fior", "jale", "valmasagurf de suspine". Poetul reia si amplifica
sentimentul disparitiei treptate, al mortii, folosind un sinonim metaforic pentru verbul "mor", "se sting".
Sonoritatile versurilor care genereaza starea de catharsis sunt date de rimele alternative sau imbratisate:
abba, abab, abbaa. Primul tip de rima, a, este masculina, versul este un tetrasilab iambic, in timp ce rima b
este feminina, cu o silaba neaccentuata, dintr-un iamb incomplet. Sugestia muzicala intervine prin
combinarea acestui "mine" cu suspine", in timp ce rima de tip a foloseste consoana "r" vibranta:
"mor"-"fior". Ciclul florilor ce mor creeaza o simfonie aparte, o melodie trista a timpului care nu poate fi
biruit de biologicul efemer, asa cum se intampla in "au Jardin de l Infante" din ciclul "Heures d 6te", de
Samain: Les roses meurent, chaque et toutes.../ Je ne dis rien, et tu ecoutes/ Sous tes immobiles heveux".
Finalul poeziei sugereaza imaginea trista a lumii pierdute, lipsite de orice speranta de regenerare: "Pe sub
amurgu-ntristator/ Curg valmasaguri de suspine,/ Si-n marea noapte care vine/ Duioase-si pleaca fruntea lor...
-/ E vremea rozelor ce mor." Moartea rozelor, la fel ca a fiintelor umane, intristeaza iritreg universul, poetul
personalizand, cu reflectare asupra sa, un fenomen al naturii, amurgul, devenit "-ntristator".
Fanarea este fenomenul esential care determina tristetea poetului: poetul foloseste simbolul rozelor pentru a
exprima sentimentul trecerii rapide a timpului, in poezii ca "Rondelul rozelor din Cismegi", "Rondelul
cascadelor de roze", "Rondelul noptii argintate". Pentru Macedonski, moartea este un fenomen general,
reprezentat prin roza "ce moare in glastra.", sinbolistica ei fiind preluata de la albert Samain si de la Jean
Moreas. Petalele rozei cad incetul incetul, se transforma in materie fara viata, imposibil de regenerat, printr-
un "montagne pase" temporal care schimba semnul plus cu semnul minus al axei vremurilor.
Roza, alaturi de crin, devine simbolul betiei vietii trecatoare, incapabila de mortalizare, de regenerare.
Sufletul omului moare prin aceasta floare, poetul se simte imbatranit la curgerea timpului, trece de la starea
de extaz la aceea de resemnare, de coplesire in fata greutatilor vietii, iar starea sa de elevatie se curma brusc.
in "Les Fleurs", de Mallarme, starea de elevatie crepusculara se frange, in acelasi mod, instantaneu: "Et tu
fis la blancheur glotante des lys/ Qui roulant sur des mers de soupirs qu elle effleure/ a travers de l encens is
des horizons palis/ Monte reveusement vers la lune qui pleure."
Moartea rozei genereaza un sentiment "intristator", pentru ca ea condenseaza, in clipe, putine, timpul; viata
omului, prin corespundere, se asociaza aceleiasi stari de trecere: exista un elan ascensiv, un punct de apogeu
si o prabusire brusca. "Corespondentele" se realizeaza aici intre starea sufleteasca interioara a poetului
si degradarea biologica rapida a rozei, tloarea cu cel mai puternic eian vital, aar si supusa din plin fluxului
rapid al timpului.
Teme si motive ale poeziei "Rondelul rozelor ce mor"
• Rozele, simboluri ale efemerului biologic, ale tristetii generate de trecerea timpului.
• amurgul, timp al stingerii treptate, al extinctiei vegetale si a luminii.
• Corespondenta dintre moartea rozelor si starea de tristete a poetului.
• Lumea trecatoare, vazuta de poet ca o extrapolare a lumii efemere, a biologicului.
• Fiorul existential dat de sentimentul efemeritatii, de lumea trecatoare a rozelor si de incapacitatea lumii vii
de a opri fenomenul mortii.
• Gradinile, simbol al lumii aflate in stare de gratie si de echilibru.
• "Marea noapte", simbolul cel mai puternic al lumii care se indreapta spre neant, spre abisul existential.
• antinomia, dar si complementaritatea dintre viata si moarte: rozele reprezinta viata, dar si moartea, pentru
ca se faneaza repede, supuse entropiei rapide, trecerii spre nefiinta. Moartea rozelor genereaza tristetea
poetului, pentru ca sugestia mortii il inscrie pe o curba existentiala coboratoare.

1. Sinonime contextuale ale cuvintelor pace - armonie, împăcare; vis - visare, imaginaţie.
2. În structura dorul vieţii-n mine, cratima marchează, din punct de vedere fone¬tic, elidarea
vocalei î; de asemenea, rostirea într-o singură silabă a cuvintelor ajută, la nivel prozodic, la
păstrarea ritmului şi a măsurii versurilor.
3. Termeni din câmpul semantic al oglinzii: oglindă,luciu, (fig.) apă-adăncă.
4. Expresii şi locuţiuni cu termenul suflet: a-şi da sufletul, a avea ceva pe suflet, apune suflet,
a da (a lua) pe cineva de suflet, (a sta) cu sufletul la gură
5. Verbele la modul indicativ prezent din prima strofa (se desface, petrece) exprimă o stare de
linişte, de detaşare, de amorţire a trupului şi a minţii; uitarea de sine implică aici o
desprindere de omenesc, dar şi de trecut sau de viitor. Prezentul indicativului are valoare de
prezent etern.
6. Textul ilustrează tema trecerii timpului, a uitării, exprimată sugestiv prin motive ca:
oglinda, liniştea, visul, umbra.
7. În prima strofă, inversiunea „al oglindei luciu rece” evidenţiază simbolul principal al textului
poetic – oglinda. Epitetul „luciu rece” susţine simbolul central şi tema poeziei, făcând trimitere
la indiferenţă, uitare, desprindere de omenesc.
8. Poezia porneşte de la simbolul oglinzii, central în text, care sugerează golul in¬terior,
anularea existenţei concrete prin irealitate/ reflectare/ virtualitate. Eul po¬etic încearcă o stare
de linişte, o desprindere de omenesc, un sentiment al uitării de sine care nu produce bucurie,
dar nici nu permite apariţia tristeţii (vezi strofa a doua). Ultima strofă reia şi potenţează
semnificaţiile de ansamblu; metafora apozitivă Izvor ce gata e să sece face referire la
estomparea dorinţei de a trăi, redată metaforic prin structura dorul vieţii. Fiinţa umană îşi
percepe chipul într-o lumină palidă, fără vitalitate, străbătut de un fel de vis de opium,
structură comparativă care traduce aceeaşi stare de detaşare, de linişte lăuntrică.
9. Versul Din al oglindei luciu rece, cu valoare de refren, creează efecte muzi¬cale spre a
sublinia ideea centrală a poeziei: uitarea afectează tot ceea ce este omenesc. Poetul scoate în
evidenţă simbolul central, oglinda. Reluarea versului este justificată şi de formula fixă a
rondelului, unde versul iniţial se repetă obligatoriu în poziţiile a şaptea şi a treisprezecea.

Alexandru Macedonski
Ion Minulescu
Simbolismul a fost o mișcare artistică și literară de la finele secolului XIX,
în Franţa, ca o reacţie împotriva romantismului. Tema generală a poeziilor
simboliste o constituie conditia nefericita a poetului intr-o societate
superficiala, meschina, incapabila sa perceapa, sa inteleaga si sa aprecieze
nivelul artei adevarate; alte teme si motive simboliste: orasul de provincie
sufocant, tema naturii, tema anotimpurilor dezintegratoare de materie,
iubirea, moartea, motivul apei ca substanta eroziva, motivul instrumentelor
muzicale, solitudinea etc.

Trăsături:

 raportul dintre simbol (semn, cuvant) si eul poetic nu este exprimat, ci

sugerat, deci sugestia este o modalitate obligatorie simbolismului;
 poezia simbolista exprima numai atitudini poetice sau stari sufletesti
specifice acestui curent literar: spleen-ul, angoasa, oboseala psihica,
disperarea, apasarea sufleteasca, nevroza, toate fiind insa sugerate, fara a
fi numite: "a numi obiectul este a suprima trei sferturi din farmecul
poemului; a sugera, iata visul!" (Stephane Mallarme);
 corespondenta dintre cuvinte si elemente din natura este principala
modalitate de realizare literara a poeziilor; de exemplu: cuvantul plumb
are drept corespondent in natura un metal greu, de culoare cenusie,
maleabil si cu o sonoritate surda (patru consoane si doar o vocaia), care
simbolizeaza starile sufletesti sugerate de trasaturile acestui metal:
greutate sufleteasca, angoasa, instabilitate psihica, monotonie, claustrare
intr-un spatiu fara solutii de evadare;
 muzicalitatea versurilor: fie prin prezenta instrumentelor muzicale sau
a ariilor ca simbol ("Muzica inainte de toate" - P.Verlaine), fie prin
muzicalitatea interioara a versurilor ( "Arta versurilor e arta muzicii" Al.
Macedonski);
 versul liber, ca noutate prozodica, rima fiind considerata o simpla
conventie, accentul punandu-se pe forma si ritmul versului;
 este, de asemenea, fie exprimata direct prin culori cu putere de simbol,
fie sugerata prin corespondente (ex. simbolul plumb = cenusiu), toate
simbolizand stari si atitudini poetice;
 olfactivul sugereaza in poezia simbolista stari ale eului poetic, fiind in
general sugerate mirosurile puternice prin simboluri foarte sugestive
(cadavre, mort).
Simbolul, sugestia, muzicalitatea cuvantului, corespondenta,
laitmotivul, intuitia, parfumul – ca simbol al visarii si evaziunii, muzica
– expresie a nostalgiei si a starii de depresie, motivul singuratatii si
al spleenului sufletesc, dislocarea versului clasic si folosirea versului
alb printr-o alta reordonare grafica, toate acestea scot in relief o lume
fascinanta pe care o gasim si in opera lui Minulescu. El a asimilat
experienta estetica a simbolismului european in formule autohtone.
Criticul Matei Calinescu i-a facut un sugestiv portret:
“Minulescu se dezvolta ca un virtuos al rasului poetic, in cascade
sonore, trezind numeroase ecouri, care se interfereaza si se repeta. …
E bonomul vorbaret, sensibil si inteligent, practicand o anume
demagogie sentimentalo-cinica, poseur si totusi sicer, urmarind un fel
de originalitate “artistica”. De o mobilitate proteica, mereu exagerat,
prapastios si zglobiu totodata, solemn si burlesc, batator la ochi si
rafinat, megaloman care nu se ia in serios, exploziv in induiosarile
sale, indiscret si impertinent, dar cu multiple rezerve de suavitate,
brusc, fara brutalitate, afisand zgomotos un snobism, care insa, in loc
de a fi distant si aristocratic, invita la familiaritati si batai amicale pe
umar, revarsandu-se intr-un flux interminabil de vorbe cand tipate,
cand soptite, cu sclipiri sirete de priviri, aruncand gesturi mari si mici,
patetice, tandre, ireverentioase, candide, adoptand o postura seniorala
intr-un fel popular si pitoresc, vrand mai presus de orice sa placa, sa
fie simpatic, sa emotioneze, sau sa amuze, avand tot timpul constiinta
ca evolueaza in fata unui public”.
Al. Piru nota: “Versul minulescian se apropie de cel simbolist liber
numai prin trucul tipografic al masurilor diferite, fiind insa, clasic,
cantabil, potrivit cantecului de lume pe care-l imita, dar si parodiaza,
conform unei dispozitii ironice si chiar autoironice permanente.”
La trei ani dupa moartea lui Minulescu survenita in ziua de 11 aprilie
1944, T. Arghezi, nota: “…am fost atras de politetea lui calda, de genul
lui de omenie civilizata, de un fel de camaraderie particulara”… “N-as
putea sa ascund ca de Ion Minulescu ma anima si o simpatie
regionala… Poetul era oltean din Slatina. Pentru tot ce-i oltenesc am o
slabiciune congenitala. De-abia iesiti din precupetie, juvetii de peste
Olt, destepti, indraciti si independenti, au dat dovezi de sensibilitati
inedite si o scriptura renovatoare, imi convine sa cred, de cea mai
originala calitate. Oltenii-s felibrii valahi si Minulescu e Mistralul lor.
Lautari de la Jii, struniti-va viorile si cantati! Poetul nu a murit!”