Argumentarea caracterului simbolist

al operei „Rondelul rozelor ce mor”, de Al.

Macedonski.
„Rondelul rozelor ce mor” de Alexandru Macedonski, datat în manuscrisele
poetului 13 mai 1916, deschide unul dintre cele mai reușite cicluri ale volumului
„Rondelurile rozelor”, apărut postum.
Rondelul este o poezie cu formă fixă alcătuită din treisprezece versuri, dispuse
sub forma a trei catrene și un vers liber, iar primele două versuri sunt asemănătoare
sau identice cu ultimele două versuri ale strofei a doua, versul independent fiind
reluarea primului vers.
Poetul simbolist folosește simboluri, adică alege imagini concrete, ale realului
(roza), prin intermediul cărora sugerează diferite stări de spirit (suferința datorată
efemerității vieții și inevitabilității morții). Opera lui Alexandru Macedonski reprezintă un
bun exemplu al simbolismului românesc, în primul rând prin tematica poeziei, și anume
perisabilitatea.
Pe lângă denumirea speciei literare (rondelul), în titlu este menționat și laitmotivul
poeziei, rozele, flori ce simbolizează puritatea, frumusețea și gingășia naturii; acestuia i
se alătură constant construcția atributivă „ce mor”, ce subliniază perisabilitatea lor,
manifestată atât în plan exterior, „în grădini” cât și în cel interior: „și mor și-n mine”.
Stările sufletești ale eului liric nu sunt exprimate cu claritate, ci sunt vagi,
obscure. Ele sunt transmise pe calea sugestiei, ceea ce constituie un nou element
simbolist. Rozele sunt un simbol al existenței, care se îndreaptă spre un final implacabil.
Repetiţia verbului „mor”, la timpul prezent, sugerează faptul că moartea nu ocoleşte
nicio ființă.
Încă din prima strofă se remarcă prezența pronumelui personal de persoana
întâi, marcă gramaticală a eului liric, care interiorizează mesajul poetic și sugerează în
același timp corespondența dintre natură și sentimentele umane. Întreaga poezie este
dominată de comparația dintre destinul individului și cel al rozelor, care, la rândul lor,
sunt prezentate în antiteză cu rozele din trecut: „Ș-au fost atât de pline de viață”,
accentuând starea de tristețe, de nostalgie.
Cea de-a doua strofă are în centru tema trecerii timpului dată de repetiția
cuvântului „vremea”. Jalea și fiorul sunt sentimente ce anticipează destinul tragic al
florilor din grădini și, de asemenea, al întregului univers, fapt evidențiat de pronumele
nehotărâte „tot” și „orișicare”.
 Ultima strofă surprinde imaginea unui „Amurg-ntristător”, simbol al sfârșitului
vieții, completat de „vălmășaguri de suspine”. Moartea ce apare ca fiind „marea noapte
care vine”, este întâmpinată cu resemnare de florile care „duioase-și pleacă fruntea”.
Dacă în aparență poezia descrie ofilirea rozelor în grădini, în esență aceasta
prezintă implicații existențial-umane, rozele costituind simbolul vieții și al tragismului
morții. Pe tot parcursul poeziei, eul liric face numeroase referiri la perisabilitatea
individului în lume, la destinul său tragic, dar acceptat cu resemnare, la moarte: „E
vremea rozelor ce mor”.
Un ultim argument este susținut de starea de spleen, corespondențele,
muzicalitatea versurilor realizată prin refren și rimă îmbrățișată, măsura de 8-9 silabe și
sinestezia sunt elemente care se înscriu în estetica literară simbolistă.
Așadar, cu ajutorul argumentelor prezentate anterior, putem afirma că într-
adevăr, poezia „Rondelul rozelor ce mor” de Alexandru Macedonski se încaderează în
simbolism.