Glossă

Poezia „Glossă” de Mihai Eminescu a fost publicată în anul 1883 și se încadrează în romantism.
Romantismul este curentul literar-artistic, apărut în Europa, la sfârşitul al XVIII-lea, care se manifestă
mai întâi în Anglia, apoi în Germania şi Franța și cuprinde întreaga Europă; el se naşte ca o reacţie
împotriva rigorilor clasice și împotriva raționalismului iluminist.Principalele trăsături promovate de
romantici sunt: manifestarea plenară a sentimentelor şi fanteziei creatoare prin intermediul artei,
identificarea a noi surse de inspiraţie, cum ar fi istoria, folclorul şi frumuseţile naturii, meditaţia asupra
universului, pe două coordonate, cosmic şi terestru, prezentarea unor eroi excepţionali, care evoluează în
împrejurări deosebite, evidenţierea nemulțumirii faţă de prezent, ceea ce generează retragerea în lumea
trecutului idealizat sau a visului, ironizarea prezentului şi glorificarea trecutului, folosirea antitezei,
amestecul genurilor și speciilor literare, apelarea la toate straturile limbii în conturarea stilului, respingerea
rigidităţii canoanelor de factură clasică.
Opera eminesciană reprezintă un univers imaginar aparte care îmbină teme şi motive romantice cu
elemente autohtone, aparținând specificului naţional. Singurul său volum antum, intitulat „Poesii”, este
publicat în 1883. Poezia „Glossă” este o creaţie de factură gnomică, apărută în 1883, încadrându-se printre
creaţiile de maturitate ale poetului.
Tema este de factură filosofică, un cod etic al omului superior, geniul, care trebuie să ia în considerare
aceste reguli de-a lungul existenţei în lumea comună. Sursele de inspiraţie ale poeziei sunt reprezentate
de influenţe din filosofia antică, prin preluarea motivului literar al lumii ca teatru, utilizat şi de alţi autori,
precum şi modelul vechilor scrieri româneşti pe teme existenţiale, care valorifică, în special, motivul de
circulaţie universală, fortuna labilis. Titlul, „Glossă”, în limba română, înseamnă „explicarea sensului
unui pasaj sau a unui cuvânt dintr-o scriere; comentariu sau notă făcută pe marginea unui text”. Ca specie
literară, glossa este o poezie cu „formă fixă în care, fiecare strofă, începând de la cea de-a doua,
comentează succesiv câte un vers din prima strofă, versul comentat repetându-se la sfârşitul strofei
respective, iar ultima strofă reproducând în ordine inversă versurile primei strofe.”. Astfel, „Glossa”
eminesciană este alcătuită dintr-o strofă-temă, cu opt versuri, care se reiau sub formă de concluzie pentru
fiecare dintre următoarele strofe, ultima strofă conţinând versurile strofei-nucleu, în ordine inversată.
Eminescu a inovat forma clasică a glossei, a cărei strofă-temă avea doar patru versuri, aşadar, poezia
conţine zece strofe, remarcându-se prin perfecţiunea formală, care susţine un fond de idei superior, tratând
condiţia geniului. „Glossa” este un cod etic al omului superior, formulat în mod impersonal şi adresat
geniului nevoit să se integreze lumii comune, învățând să convieţuiască în mediocritate.
Prima strofă, nucleul poeziei, enunţă adevăruri general-valabile, comentate ulterior, de-a lungul
următoarelor opt strofe: „Vreme trece, vreme vine,/ Toate-s vechi şi nouă toate;/ Ce e rău şi ce e bine/ Tu
tentreabă şi socoate:;/ Nu spera şi nu ai teamă,/ Ce e val ca valul trece;/ De te-ndeamnă, de te cheamă,/
Tu rămâi la toate rece.” Timpul este ireversibil, existenţa umană este supusă repetabilităţii ciclice,
gândirea şi discernământul sunt nişte valori foarte importante ale vieţii, soarta umană este supusă
perisabilităţii, iar geniul este sfătuit să ignore ispitele, adoptând o atitudine raţională. Prin generalizare,
persoana a doua adresativă din textul poetic poate fi asociată şi omului comun, care prin puterea raţiunii
poate aspira către superioritate.
Cea de-a doua strofă se axează pe ideea de cunoaştere, care o înglobează pe cea de autocunoaştere,
pornind de la îndemnul socratic, „Cunoaşte-te pe tine însuţi”. Omul superior este îndemnat să se izoleze
şi, folosind forţa raţiunii, să se detaşeze de ceea ce este efemeritate şi deşertăciune: „Tu aşază-te deoparte,/
Regăsindu-te pe tine”.Timpul este ireversibil de aceea spiritul uman are nevoie de discernământ pentru a
separa binele de rău.
Următoarea strofă are la bază motivul măştii, care sugerează aparenţa, identificată cu fericirea, un
simbol al efemerităţii, născută din propria sa moarte. Geniul este sfătuit să ignore masca fericirii, căci ea
ţine o clipă amăgitoare, iar gândirea superioară, „Recea cumpăn-a gândirii”, nu trebuie să se lase pradă
aparenţelor înşelătoare.
Strofa a patra include motivul de circulaţie universală al lumii ca spectacol de teatru, care este recurent
în poezie, fiind prezent şi în strofele a şasea („Alte măşti, aceeaşi piesă”) şi a opta („Ca să schimbe-actorii-
n scenă”). Acesta porneşte de la filosofia lui Schopenhauer şi explică atitudinea contemplativă pe care ar
trebui să o adopte geniul, privind spectacolul lumii, care se derulează după un scenariu prestabilit şi
repetabil: „Privitor ca la teatru/ Tu în lume să te-nchipui/ Joace unul şi pe patru/ Totuşi tu ghici-vei
chipu-i”. Izolarea se constituie din nou ca o condiţie esenţială pentru a putea discerne binele de rău: „Tu
în colţ petreci în tine/ Şi-nţelegi din a lor artă/ Ce rău şi ce e bine.
Următoarea strofă se axează tot pe o idee filosofică de proveniența schopenhaueriană, a prezentului etern,
care înglobează cele două coordonate temporale obiective, trecutul şi viitorul; ele sunţ doar „a filei două
feţe”, simboluri ale zădărniciei, pe când prezentul, care le conţine și pe acestea, se învecinează cu
eternitatea. Se repetă astfel îndemnul la cugetare: „Te întreabă şi socoate”, prin care geniul îşi poate revela
natura superioară. Strofa a şasea enunţă ideea că, doar prin detaşare se poate atinge echilibrul interior
din care derivă cugetarea superioară. Ajuns la acest stadiu, geniul identifică opoziţia dintre aparenţă şi
esenţă: „Şi de mii de ani încoace/ Lumea-i veselă şi tristă”. El nu se va lăsa astfel amăgit de schimbarea
perpetuă a măştilor lumi; pentru că oamenii, prin natura lor, fac parte din „aceeaşi piesă” şi spun „aceeaşi
gamă”, integrată unui spectacol existenţial menit a fi contemplat. Îndemnul de factură pesimistă „nu
spera” se identifică renunţării definitive la autoiluzionare, la speranţele deşarte, specifice omului comun.
Strofa următoare accentuează ideea timpului trecător şi ireversibil, care poate fi învins doar prin
detaşare perpetuă în faţa deşertăciunii lumii şi prin adoptarea atitudinii contemplative şi ironice asupra
spectacolului existenţial: „Nu spera când vezi mişeii/ La izbândă făcând punte,/ Te-or întrece nătărăii,/
De ai fi cu stea în frunte”. „Mişeii” şi „nătărăii” sunt reprezentanţii mediocrităţii, care se lasă înşelaţi de
aparenţă, de „izbânda” de moment. Atitudinea lor faţă de omul superior este dispreţuitoare, pentru că
universul cunoaşterii lor este atât de limitat, încât nu pot discerne între valoare şi pseudovaloare. De aceea,
concluzia strofei, „Ce e val ca valul trece”, denotă perisabilitatea omului în raport cu geniul.
Strofa a opta se axează pe motivul ispitelor lumii, numite metaforic „lucii mreje” şi „cântec de sirenă”.
Aceste tentaţii aparţin unei lumi meschine a „mişeilor”, cu care geniul nu se poate însoţi;el n-ar trebui să
se lase amăgit de spectacolul efemerităţii, ci să asculte vocea raţiunii, pentru a le intui şi a le evita, fără a
se abate de la drumul drept al propriului său destin: „Tu pe-alături te strecoară,/ Nu băga nici chiar de
seamă, / Din cărarea ta afară/ De te-ndeamnă, de te cheamă.”.
Strofa a noua revine la îndemnul adoptării unei cugetări detaşate, singura cale către obţinerea idealului
de echilibru interior. Aceasta implică însă dezicerea de tot ceea ce este comun şi trecător: „De te-ating,
să feri în lături,/ De hulesc, să taci din gură;”. Pentru a evita suferinţa, geniul trebuie să ţină cont de
regula neimplicării emoţionale: „Tu rămâi la toate rece.”.
Ultima strofă a poeziei reia strofa-temă inversând ordinea versurilor şi accentuând astfel, prin repetare,
normele codului etic formulat de întreaga poezie. Cugetarea rece şi atitudinea contemplativă sunt idei
recurente în lirica eminesciană de factură filosofică. Omul superior din „Glossa” este nevoit să trăiască în
mediocritatea terestră de aceea elaborează un cod de norme de conduită prin care să evite suferințele
mărunte şi să-şi salveze spiritul.
Procedeele romantice utilizate în poezie sunt: sursele de inspiraţie, prezentarea condiţiei geniului,
utilizarea antitezei, subiectivitatea şi originalitatea. Stilul poeziei se remarcă prin simplitate; figurile de
stil utilizate sunt puține, dar reprezentative: epitete („recea cumpănă”, „lumea-i veselă şi tristă”), metafore
(„cumpăn-a gândirii”, „masca fericirii”), antitezele („toate-s vechi şi nouă toate”, „ce e rău şi ce e bine”,
„viitorul şi trecutul”). „ Poezia este alcătuită din zece strofe a câte opt versuri cu măsură de opt silabe,
rima încrucişată şi ritmul trohaic. Constituind o serie unică în literatura română, creaţiile eminesciene,
„Odă (în metru antic)” şi „Luceafărul”, la care se adaugă „Glossa”, conturează o viziune profundă asupra
existenţei, trecută prin filtrul gândirii şi imaginaţiei omului superior.