Glossa

Glossa este o specie a genului liric, de factura clasica, cu forma fixa, care ilustreaza un
tipar prestabilit: versurile primei strofe sunt reluate individual in strofele mediane, strofa
finala reia, rasturnate, versurile primeia. Din cauza structurii complicate, specia glosei a fost
rareori frecventata, intalnindu-se totusi in curentele clasice si neoclasice. Structura glosei
eminesciene se remarca prin dispunerea pe zece octete pe tiparul amintit.
Textul „Glossa” de Mihai Eminescu, aparut in anul 1883, este un poem filozofic care
enunta adevaruri generale asupra cunoasterii si moralei si apartine etapei de maturitate a
creatiei eminesciene. Tema poeziei este reprezentata de viziunea asupra conditiei omului
superior asupra caruia i se impune un set de reguli existentiale care il separa de masa anonima
a oamenilor anonimi. Exprimarea poetica este concentrata si se realizeaza prin versuri
maxime care contin concepte filozofice extrase din filozofia orientala.
Primul octet alcatuieste strofa tema, fiecare dintre versuri exprimand un adevar uman
general: trecerea perpetua a timpului („Vreme trece, vreme vine”), alternanta previzibila a
„vechiului” si a „noului” („Toate-s vechi si noua toate), „necesitatea distinctiei binelui si a
raului („Ce e rau si ce e bine”), imperativul cunoasterii si chibzuintei („Tu te-ntreaba si
socoate”), glacialitatea si echilibrul autoimpuse („Nu spera si nu ai teama”), constienta iluziei
generalizate („Ce e val ca valul trece”), retragerea din fata mirajului lumii („De te-ndeamna,
de te cheama”) si cerebralitatea superioara („Tu ramai la toate rece”).
Strofa a doua surprinde motivul romantic al vietii ca teatru si prea indemnul din
filozofia socratica de a duce o existenta sobra departe de „zgomotele desarte” ale lumii.
Strofa a treia prezinta ideea potrivit careia omul superior nu trebuie sa se lase amagit
de himera fericirii care ii poate intuneca judecata rationala deoarece perioada de platitudine
este de scurta durata, poetul numind fericirea „o masca”.
Strofa a patra reia motivul lumii vazute ca treatru urias, motiv preluat din filozofia
indiana antica. Din ipostaza de „privitor”, omul superior va ramane departe de vacarnul
existentei inselatoare si va putea face distinctia dintre rau si bine.
Strofa a cincea versifica o idee schopenhaueriana ilustreaza identitatea trecutului si
viitorului care se contopesc intr-un prezent continuu ce reprezinta unica posibilitate a omului
de a trai o fericire iluzorie.
Strofa a sasea ofera un nou argument pentru afirmatiile strofei anterioare, existenta
supunandu-se „acelorasi mijloace” in care „de mii de ani” veselia excesiva alterneaza cu
tristetea profunda. Spre deosebire de omul comun, omul superior intuieste existenta unei
esente neschimbatoare.
Strofa a saptea capata accente satirice, poetul vorbind despre „miseii” care vor ocupa
locul celor merituosi. Omul superior este indemnat la izolare si atitudine demna: „Nu te
prinde lor tovarasi”.
Strofa a opta reia motivul indian al iluziei universale si demitizeaza „cantecul de
sirena” prin care omul comun poate fi pierdut.
Strofa a noua accentueaza imperativul retragerii sobre si solemne din mijlocul lumii
fata de care omul superior nu trebuie sa aiba nicio simpatie: „Ca sa nu-ndragesti nimica,/ Tu
ramai la toate rece”.
Strofa finala reia strofa tema prin fixarea fiintei umane sub semnul timpului necrutator
„Vreme trece, vreme vine”.