Cu o ușoară nostagie

Poezia „Cu o ușoară nostalgie” aparține celui de-al doilea volum de

versuri a lui Nichita Stănescu, intitulat ”O viziune a sentimentelor”, publicat
în 1964. Apariția acestuia inițiază o aventură a cunoașterii totale, pe cale
senzorială. Noțiunea abstractă, iubirea, coboară în concret, devenind
palpabilă.

Textul liric este o creație literară în care autorul își exprimă ideile,
gândurile și sentimentele în mod direct prin intermediul eului liric și al
mijloacelor de expresivitate artistică, conturând o viziune subiectivă asupra
temei abordate.
Poezia, Cu o ușoară nostagie de Nichita stănescu este un text liric,
deoarece întrunește particularitățile acestuia atât la nivelul formei cât și al
conținutului.

Titlul este un element paratextual care deschide orizontul de

așteptare al cititorului, concentrând mesajul întregului text, fiind o sinteză a
conținutului de idei și sentimente ale poeziei. El desemnează obiectul
descrierii literare, pretextul discursului liric și anticipează tema poeziei.
Titlul analitic, format din epitetul „ușoară”, antepus nucleului nominal,
conferă o notă de resemnare în raport cu trecerea implacabilă a timpului,
substantivul comun „nostalgie” ce exprimă sentimentul de melancolie
declanșat de amintirea vârstei adolescenței și adjectivul cu rol de epitet
care atenuează sentimentul de nostalgie sugerând resemnarea față de
trecerea implacabilă a timpului.

Tema poeziei exprimă nostalgia cu care eul liric privește vârsta

fericită a tinereții, starea de grație a descoperirii lumii înconjurătoare și a
primelor enaluri sufletești. Este vârsta de „maximă revelație” sau
„adolescența sufletească” așa cum însuși o definea autorul. Ea este
rememorată prin prisma omului matur și de aceea capată accente
nostalgice.

Poezia este alcătuită din trei unități strofice, două catrene și un

cvintet sub forma unei confesiuni lirice subiectivitatea discursului liric
fiind reflectată de existența eului liric, vocea prin care autorul își transmite
sentimentele, gândurile și stările sufletești. Prezența eului liric este
evidențiată prin mărcile lexico-gramaticale specifice: verbe și pronume la
persoana I (noastre, pluteam, treceam, noi, nu conteneam), dar și
persoana a II-a (ți-aduci aminte, tu, tale).

Pronumele posesiv de persoana I plural (inimile noastre, noi) ca

marca gramaticala a prezenteței eului liric în text poate sugera o întreagă
colectivitate, o generație a tinerilor definiți prin apelativul hoinari și printr-o
sintacma metaforică căutătorii pietrei filozofare.

Expresivitatea limbajului este realizată cu ajutorul figurilor de stil

și al imaginilor artistice ce au rol de a evidenția ideile poetice prin
intermediul metaforei, înserarea din planul exterior, obiectiv, implică o
iluminare a sufletului, a planului interior, subiectiv (Cu cât se-nsera peste
arborii rari,/cu atât începeau să lumineze mai/tare inimile noastre de
hoinari). Metafora „căutătorii pietrei filozofare” accentuează aspirația către
cunoașterea ideală a tinerilor înflăcărați și încrezători în forțele lor. Piatra
filozofară era o substanță legendară cu ajutorul căreia alchimiștii
pretindeau că pot transforma metalele inferioare în aur. De asemenea, se
credea ca putea vindeca toate bolile și dărui tinerețe veșnică. În textul
poetic, aceasta reprezintă un simbol al permanentei regenerări al credinței
că idealul se constituie ca o sursă inepuizabilă a vieții. Repetiția totul,
absolut totul sugerează strălucirea spirituală a vârstei de aur.
Comparația: „Clipele erau mari ca niște lacuride câmpie.”
accentuează tema timpului când curgerea lui este în favoarea
omului. Alternanța timpurilor verbale (începeau, să se transforme,
treceam, conteneam, ți-aduci aminte) semnifică intensificarea
retrăirii nostalgice a vârstei tinereții.
Aceste figuri de stil intra în componența unor imagini artistice deosebit de
plastice (Cu cât se-nsera peste arborii rari,/cu atât începeau să lumineze
mai/tare inimile noastre de hoinari, ... aerul prin care pluteam sau treceam
de-înotul, Clipele erau mari ca niște lacuri
de câmpie,/și noi nu mai conteneam traversându-le).
 Discursul liric este constituit sub forma unei epistole către sinele de
odinioară având ca subiect al comunicării rememorarea afectivă a propriei
tinereți încărcate de elan și optimism, de dorințe și aspirații înălțătoare.
Autorul realizează această scrisoare sub forma unui monolog adresat
constituit din 4 secvențe lirice.
Prima secvență reflectă două planuri ce se îmbină armonios:
Unul obiectiv al naturii și celălalt subiectiv, în care se manifestă
sentimentele eului liric. „Amintirea anilor de tinerețe” definește stările
specifice acestei vârste, când eul liric hoinărea, asemenea altor tineri, pe
înserat (inimile noastre de hoinari) în căutarea iluminării spirituale a
idealurilor misterioase, iar năzuința spre marea descoperire ii face să se
simtă căutătorii pietrei filozofale.
În secvența a doua se distinge hotărârea tânărului de a atinge
cunoașterea absolută, de a găsi piatra filozofală, idee ilustrată prin
substantivul „totul” ce devine lait-motiv. ( Totul trebuia să se transforme
în aur,/absolut totul). Noțiunile abstracte (cuvintele, privirile, aerul)
se materalizează sub impulsul nestăvilit al vârstei. Aerul devine
un spațiu subiectiv prin care tinerii hoinari pluteau sau treceau de-
înotul spre aflarea idealului.
Secvența a treia este dominată de ideea timpului care se
manifestă diferit. La vârsta de aur a tinereții clipele sunt dilatate
(ca niște lacuri de câmpie) pe care tinerii le traversau continuu și
cu entuiasm. Versul (Ora își punea o coroana de nori, liliachie.)
accentuează perceperea timpului în mod diferit de la o vârstă la
alta și opoziție dintre starea de visare a tinereții și luciditatea
prezentului când maturul sesizează schimbarea esențială
avalenței temporare.
Ultima secvență lirică este o interogație retorică prin care eul
liric se adresează nostalgic aflat undeva în sinele poetic al
maturității. Ea semnifică retrăirea, prin amintire, a senzațiilor și
emoțiilor avântate ale sufletului și gândului ”de atunci” ascunse
undeva în adultul de azi: „Ți-aduci aminte suflete de-atunci, tu,
gândule?”
Poezia conturează două planuri care se întrepătrund într-o profundă
comuniune: trecitul subiectiv al rememorării, marcat morfologic prin
utilizarea timpului imperfect și planul prezentului nostalgic.
Modurile de expunere: monologul liric și în mică măsura descrierea.
Din punct de vedere al prozodiei, rima este difertă (semirimă și vers liber)
cu nuanță conclusivă, iar măsura versurilor este variabilă (4, 14 silabe).
În concluzie, prezența eului liric, expresivitatea limbajului, folosirea
descrierii și a monologului liric ca moduri de expunere sunt argumente ce
demontrează că Cu o ușoară nostalgie de Nichita Stănescu este un text
liric.
Poezia „Cu o ușoară nostalgie” este reprezentativă pentru prima
etapă a liricii autorului în care amintirea timpului magic al sufletului,
adolescența, deși iremediabil pierdut, nu este o „rană dureroasă” ci o
rememorare senină a bucuriei specifice unei vârste prețioase, „de aur”.