Dorința

de Mihai Eminescu

Analiza textului

Textul liric este o creație literară în care autorul își exprimă ideile,
gândurile și sentimentele în mod direct prin intermediul eului liric și al mijloacelor
de expresivitate artistică, conturând o viziune subiectivă asupra temei abordate.
Poezia Dorința de Mihai Eminescu este un text liric, deoarece întrunește
particularitățile acestuia atât la nivelul formei cât și al conținutului.
Titlul este un element paratextual care deschide orizontul de așteptare al
cititorului, concentrând mesajul întregului text, fiind o sinteză a conținutului de
idei și sentimente ale poeziei.
Titlul este sintetic, redat simplu și sugestiv printr-un singur cuvânt: dorința,
substantiv comun articulat cu articol hotărât a, care are rolul de a individualiza și
evidenția realitatea pe care autorul a plasat-o în centrul atenției cititorului. El
desemnează obiectul descrierii literare, pretextul discursului liric, iar forma lui
articulată singularizează dorința, facând-o unică și irepetabilă.
Tema poeziei este cea a iubirii și a naturii specifică temelor poeziilor
eminesciene. În poezia Dorința, poetul trăiește bucuria și emoția adâncă a
întâlnirii cu iubita în mijlocul naturii.
Motivele literare: motivului codrului și al izvorului, motivul florilor de tei,
motivul somnului, motivul visului contribuie la definirea stărilor și trăirilor eului
liric.
Textul poetic este un monolog liric organizat în șase catrene în care sunt
exprimate în mod direct sentimentele eului liric aflat în ipostaza unui tânăr
îndrăgostit care își așteaptă plin de dorință iubita.
Prezența eului liric este evidențiată prin mărcile lexico gramaticale specifice:
verbe și pronume la persoana I (să desprind, să ridic, mi, mei, meu, mi), dar și la
persoana a II-a (vino, să alergi, să cazi, ale tale). Verbele la persoana I plural
(vom fi singuri, vom visa) desemnează cuplul, sugerând împlinirea visului de
iubire. Sentimentele exprimate sunt prezentate în deplină corcondanță cu natura
protectoare, cuprinsă și ea de emoția îndrăgostiților (Vino în codrul la izvorul /
Care tremură pe prund; Iar în păr, înfiorate / Or să-ți cadă flori de tei).
Expresivitatea limbajului este realizată cu ajutorul figurilor de stil și al
imaginilor artistice ce au rol de a evidenția ideile poetice.
Epitetele (buze dulci, blânda batere de vânt, crengi plecate, vis ferice,
singuratice izvoare) evidențiază trăsăturile îndrăgostiților și descriu cadrul natural
feeric în care urma să aibă loc întâlnirea. Epitetele cromatice (fruntea albă, părul
galben), au rolul de a contura portretul iubitei, subliniindu-i frumusețea și
gingășia. Personificarea umanizează natura, făcând-o părtașă la idila celor doi
(Vino în codru la izvorul / Care tremură pe prund / Îngâna-ne-vor c-un cânt;
singuratice izvoare; blânda batere de vânt), iar metafora prispa cea de brazde
sugerează locul tainic al iubirii și visării. Personificarea codrului bătut de gânduri
are o valoare metaforică care simbolizează participarea afectivă a codrului la
trăirea sentimentului de dragoste.
Enumerațiile amplifică fericirea tinerilor prin gesturi pline de trandețe (Și-n brațele
întinse / Să alergi, pe piept să-mi cazi; Să-ți desprind din creștet vălul, / Să-l ridic
de pe obraz).
Repețiile unor cuvinte sau sunete sporesc muzicalitatea versului: Vom visa un
vis; Îngâna-ne-vor c-un cânt; Or să cadă rânduri-rânduri; Vom fi singuri-singurei.
Aceste figuri de stil intra în componența unor imagini artistice (dinamice,
vizuale, auditive și olfactive) deosebit de plastice: ... isvorul / care tremură pe
prund, prispa cea de brazde, crengi plecate; ... în păr or să-ți cadă flori de tei;
blânda batere de vânt; Îngâna-ne-vor c-un cânt.
Verbele la modul conjunctiv (să alergi, să-mi cazi, să-ți desprind) sau la indicativ-
viitor (șede-vei, vom fi, or să-ți cadă) sugerează dorința și posibila împlinire a
iubirii).
Discursul liric, construit ca o adresare către ființa iubită prezintă trei
secvențe care organizează tema iubirii completată de natură.
În prima secvență este conturat cadrul natural de o nespusă frumusețe în
care poetul își cheama iubita. Codrul, izvorul, prundul, crengile plecate,
alcătuiesc un refugiu, un spațiu ocrotitor al iubirii. Verbul la infinitiv vino din
incipitul poeziei exprimă chemarea înflăcărată a tânărului îndrăgostit, nerăbdarea
și dorința lui puternică pentru împlinirea sentimentului de dragoste.
A doua secvență, alcătuită din strofele II, III, IV creionează posibila întâlnire
și gesturile tandre ca un joc al iubirii (Și-n brațele întinse / Să alergi, pe piept /
Să-mi cazi, / Să-ți desprind din creștet vălul, / Să-l ridic de pe obraz; Fruntea
albă în părul galben / Pe-al meu braț / Încet s-o pui; Pe genunchii mei ședea-vei).
Natura ocrotește iubirea lor, oferindu-le intimitate (Vom fi singuri-singurei), fiind și
ea pătrunsă de fiorul tacnic al iubirii. Florile de tei înfiorate cad în părul fetei,
sporindu-i gingășia.
A treia secvență lirică, alcătuită din ultimele două strofe, prezintă
cufundarea celor doi iubiți într-o stare de reverie, de vis ferice. Sentimentul de
fericire este atât de profund încât poetul dorește să-l prelungească în vis, într-un
somn adânc. Somnul devine simbolul stării de profundă fericire care se
contopește cu starea de armonie a naturii. Acoperiți de mireasma florilor de tei
care vor cădea continuu deasupra lor, tineri îndrăgostiți își vor continua visul
ferice, adormiți de armonia codrului bătut de gânduri.
Poezia conturează două planuri care se întrepătrund într-o profundă
comuniune: planul exterior, real, al naturii, și planul interior, imaginar, al
emoției eului liric. Iubirea curată și fericită a tinerilor este proiectată într-un cadru
natural de basm care vibrează la emoția poetului, devenind un confident și
ocrotitor al idilei.
Modurile de expunere folosite în text sunt: descrierea și monologul liric.
Rima încrucișată, ritmul trohaic și măsura versurilor de 7-8 silabe conferă
textului o muzicalitate aparte, în deplină concordanță cu conținutul ei.
În concluzie, prezența eului liric, expresivitatea limbajului, folosirea
descrierii și a monologului liric ca moduri de expunere sunt argumente ce
demontrează că Dorința de Mihai Eminescu este un text liric.
Poezia Dorința este o creație romantică ce redă concepția poetului despre
iubire care poate fi posibilă doar prin intermediul visului de fericire deplină.