Sunteți pe pagina 1din 1

"Rondelul rozelor ce mor" a aparut in volumul "Poema rondelurilor" (1927), in data reala de redactare este 13 mai 1916.

Preocupat de perfectiunea formelor, poetul nu face decat sa amplifice o sugestie, aceea a mortii care se insinueaza treptat in gandirea comuna. Poemul este compus din doua catrene si o strofa de cinci versuri, tema centrala fiind moartea si fanarea rozelor, ca o proiectie a sentimentului de melancolie al poetului pus in fata inevitabilului vietii ireversibile. "Rondelul rozelor ce mor" este o "fotografie miscata" fata de rondelul anterior, al "rozelor de august", continuand meditatia melancolica pe tema trecerii timpului ajunsa acum la punctul final, al extinctiei florale, pentru eul liric, momentul fiind al spulberarii tuturor iluziilor: "E vremea rozelor ce mor,/ Mor in gradini si mor si-n mine - / S-au fost atat de viata pline,/ Si azi se sting asa usor." Rondelul identifica fiinta umana cu roza trecatoare: ambele sunt entitati efemere, cu durata scurta de viata, diferenta dintre ele, fiind neinsemnata. Rozele, forme efemere de frumusete, sunt sensibile: "Si azi se sting asa usor". Vremea rozelor ce mor este simtita ca un moment al extinctiei: "In tot, se simte un fior./ O jale e in orisicine./ E vremea rozelor ce mor - / Mor in gradini si mor in mine." Jalea eterna a lumii se instituie si asupra rozelor, lipsite ,de aparare impotriva timpului necrutator. Rozele "mor in gradini" si disparitia lor se rasfrange si asupra poetului. Lumea este invaluita de acest sentiment al stingerii treptate a vietii: exista. in planul intim al poeziei, un fior al mortii care cuprinde toate formele vii. Versul intai stabileste coordonatele temporale ale fanarii, prin folosirea Sugestiei: timpul este trecator, rozele sunt pline de viata la inceput, insa ele se faneaza, se "trec", se supun timpului neiertator, care nu presupune circularitatea, revenirea, repetitia. Folosirea conjunctiei si" denota tristetea fiintei, o consecinta a cauzalitatii lumii cunoscute, dupa care toate evenimentele se justifica printr-o motivare intrinseca. acest "si" exprima si puterea de rezistenta scazuta a biologicului in fata temporalului, rozele fiind parasite treptat de "energia vitala", lipsite de puterea de supravietuire. Stingerea lor este o consecinta a conditiei biologice efemere si, prin sugestie, si a celei umane. Gradinile sunt locurile unde se desfasoara aceste tragedii citadine, cu rasfrangere asupra vietii umane. Substantivele care definesc starea de tristete sunt concentrate de poet intr-o dispozitie savanta: "fior", "jale", "valmasagurf de suspine". Poetul reia si amplifica sentimentul disparitiei treptate, al mortii, folosind un sinonim metaforic pentru verbul "mor", "se sting". Sonoritatile versurilor care genereaza starea de catharsis sunt date de rimele alternative sau imbratisate: abba, abab, abbaa. Primul tip de rima, a, este masculina, versul este un tetrasilab iambic, in timp ce rima b este feminina, cu o silaba neaccentuata, dintr-un iamb incomplet. Sugestia muzicala intervine prin combinarea acestui "mine" cu suspine", in timp ce rima de tip a foloseste consoana "r" vibranta: "mor"-"fior". Ciclul florilor ce mor creeaza o simfonie aparte, o melodie trista a timpului care nu poate fi biruit de biologicul efemer, asa cum se intampla in "au Jardin de l Infante" din ciclul "Heures d 6te", de Samain: Les roses meurent, chaque et toutes.../ Je ne dis rien, et tu ecoutes/ Sous tes immobiles heveux". Finalul poeziei sugereaza imaginea trista a lumii pierdute, lipsite de orice speranta de regenerare: "Pe sub amurgu-ntristator/ Curg valmasaguri de suspine,/ Si-n marea noapte care vine/ Duioase-si pleaca fruntea lor... / E vremea rozelor ce mor." Moartea rozelor, la fel ca a fiintelor umane, intristeaza iritreg universul, poetul personalizand, cu reflectare asupra sa, un fenomen al naturii, amurgul, devenit "-ntristator". Fanarea este fenomenul esential care determina tristetea poetului: poetul foloseste simbolul rozelor pentru a exprima sentimentul trecerii rapide a timpului, in poezii ca "Rondelul rozelor din Cismegi", "Rondelul cascadelor de roze", "Rondelul noptii argintate". Pentru Macedonski, moartea este un fenomen general, reprezentat prin roza "ce moare in glastra.", sinbolistica ei fiind preluata de la albert Samain si de la Jean Moreas. Petalele rozei cad incetul incetul, se transforma in materie fara viata, imposibil de regenerat, printr-un "montagne pase" temporal care schimba semnul plus cu semnul minus al axei vremurilor. Roza, alaturi de crin, devine simbolul betiei vietii trecatoare, incapabila de mortalizare, de regenerare. Sufletul omului moare prin aceasta floare, poetul se simte imbatranit la curgerea timpului, trece de la starea de extaz la aceea de resemnare, de coplesire in fata greutatilor vietii, iar starea sa de elevatie se curma brusc.