Volumul “Poema rondelurilor” apartine perioadei finale din creatia lui Al.

Macedonski, cand constiinta esteticului il indeamna pe poet spre rigoarea

formei fixe, spre realizarea acordurilor tonale perfecte intre muzicalitatea
versului si corespondentul sau in imagini. Opera lui Macedonski
reprezintă etapa necesară a literaturii noastre în trecerea de la romantism
la poezia modernă, prin simbolism.

“Rondelul rozelor ce mor” este inspirat , aparent, din viata efemera a

florilor, model oferit de Albert Samain- poetul francez al universului
floral; privita in profunzime, tema poeziei o constituie moartea, ca lege la
care se supune intreg universul. Tema poeziei se sintetizeaza in versul “E
vremea rozelor ce mor” care se repeta ocupand pozitiile 1,7 si
13(conform regulilor rondelului). Folosirea refrenului reprezinta un
element simbolistic.

De multe ori, corespondentele secrete dintre om si natura se realizeaza

mai pregnant, prin contraste, cum ar fi tabloul rozelor care in ciuda
frumusetii si gingasiei lor sunt atat de ”usor” supuse ofilirii; antiteza
creata sugereaza regretul si neputinta poetului de a schimba legile firii, el
se revolta prin insusi actul poetic. Natura este cuprinsa de misteriosul fior
ca si sufletul omului cuprins de jalea metafizica. Moartea florilor este
asociata amurgului natural, perioada in care se “invalmasesc” suspinele
celor ce se sting; metafora “valmasaguri de suspine” simbolizeaza
dezintegrarea materiei, a vietii, care nu poate fi controlata. Totul
culmineaza cu metafora “marea moarte care vine”, sugerand moartea
totala, ca la un sfarsit de Univers iar singura atitudine potrivita este aceea
de a “pleca fruntea” in fata inevitabilului safarsit.

Toate starile sufletesti nu sunt exprimate cu claritate, ci sunt vagi,obscure,

fiind transmise pe calea sugestiei (alt element simbolist).

Limbajul poetic se remarcă prin formule artistice de factură ideatică. În

tot rondelul există numai două substantive concrete, luate din lumea
materială - „roze” şi „grădini”, majoritatea cuvintelor fiind din zona
abstractului şi definind stări interioare, din structura emoţională: „fior”,
„jale”, „suspine”, „întristător”, „duioase”. Substantivul „roze” este
determinat totdeauna de o propoziţie atributivă, ceea ce sugerează obsesia
dispariţiei oricăror forme de viaţă: „rozelor ce mor”.

Verbele se află la timpul prezent, cu valoare iterativă, simbolizând ideea

că ofilirea rozelor este un fenomen ce se manifestă periodic - „e”, „mor”,
„se sting”; „se simte”, „curg” -, sugestia descompunerii progresive a
lumii vii fiind relevată prin prezentul anticipativ al verbului „a veni”: „în
marea noapte care vine”.

Metaforele „amurgu-ntristător” şi „noaptea care vine” sunt simboluri ale

morţii iminente, care va pogorî peste întreaga fire şi în faţa acestui sfârşit
inevitabil oamenii şi florile nu pot decât să-şi plece fruntea.

Muzicalitatea versurilor este dată de măsura de 8-9 silabe şi de rima

îmbrăţişată şi de faptul că în toată poezia există numai două rime: „-or” şi
„-ine”.

Poem de o rară gingăşie, cu o melancolie eterată, Rondelul rozelor ce mor

produce o asociere paradoxală. Roza, care în Renaşterea franceză
reprezenta iubirea paradisiacă, misterul şi regenerarea ajunge să conoteze
apropierea morţii. Roza ca notaţie a femininului şi erosului nu apare în
Rondeluri, lirica macedonskiană fiind aici „rece" şi reţinută.