Tatiana Ernuțeanu – „Carne, visuri și oare triste uitate în Hydra”

Uneori se întâmplă lucruri bune – și iată că întâlnirea cu poezia

Tatianei Ernuțeanu face parte, pare-se, din sfera acestor socoteli ciudate
ale vieții, care te ating în așa fel încât vor rămâne de neșters probabil
pentru totdeauna. I-am reținut diferitele grupaje din varii reviste de
literatură (și nu numai!), însă adevărata preumblare printr-un univers
liric cu totul aparte s-a produs odată cu volumul de versuri „Carne, visuri
și oase triste uitate în Hydra”, apărut cu ceva timp în urmă la Editura
„Eikon”. Nefiind în niciun caz degrab’ impresionabil, mă grăbesc totuși să
deschid această micro-perspectivă asupra unui spațiu poetic
multistratificat, cu o afirmație ce, în mod normal, și-ar fi găsit locul firesc
mai degrabă undeva printre concluzii: Tatiana Ernuțeanu nu mai poate fi
un pariu, ci în cazul ei avem deja de-a face cu un univers de o soliditate
neîndoielnică, cu o voce care depășește manierele și tot ceea ce este la
modă, pentru a ne conduce printr-un labirint al emoțiilor netrucate/
necosmetizate. Pe de altă parte, mărturisesc: de obicei, evit analizele de
tip comparat; aș spune totuși aici și acum că puține sunt volumele care
reușesc fără a aluneca în desuet să circumscrie un sentiment atât de
complex precum dragostea. Modernă fără a pretinde explicit vreo
apartenență, îndepărtată evident de tehnici textualiste, dar bucurându-se
de grațiile postmodernului prin inteligente jocuri expresive, autoarea
compune monografia propriilor izbânzi și eșecuri. Redefinindu-se mai
presus de principii ori adevăruri de-o clipă, Tatiana Ernuțeanu are ceva
din delicatețea și parfumul anilor ’70 (Francoise Hardy ori Jane Birkin),
cât și din grația de tip clasic, chiar dacă, după cum e până la urmă și
firesc, feluritele chipuri ale iubirii nu au cum să fie așezate în certe
structuri predefinite.
Ioan Es. Pop arăta că un asemenea proces de mitizare și
demitizare a sentimentului-unic a generat adesea – e și cazul de față! -
formulări tranșante. Cuvântul întâlnește gestul plin de energie și
dimpreună fac posibilă... poezia, viața. De îmi este îngăduit, aș spune că
cititorul va putea să re-monteze, ca într-un puzzle, această „life in
frames” ce își va cunoaște metamorfoza spre o „life in flames”.
„Posibilitățile” Tatianei Ernuțeanu se află dincolo de „standardele
principiale” și asta pentru că faptul de viață trebuie în permanență să
aibă întâietate. Seducător și suferind un proces de exacerbare, eul liric
subminează celelalte instanțe: „...să devin atât de celebră ca/ imaginea
mea autocolantă pe autobuzul care te poartă în burduf/ să te ducă
acasă/ Ar trebui să-mi fie de ajuns că la vârsta mea nu mai țin
articulațiile,/ am păr bogat și sânii încă rotunzi/ Pot mânca junk food fără
griji și pot să țip de emoție când îmi treci prin cap/ ca un avion lovit de o
pasăre preistorică” („Posibilități”). Nevoia de celălalt e totală iar
așteptarea dă sens unui timp afectiv care generează realități poetice
conjuncte. Iubirea adevărată generează întregul, e calea unității depline:
„schelete timide ce se amuzau că au aceleași oase subțiri/ clovni care își
împrumutau tricourile cu dungi și se mirau că mărimea era aceeași”
(„Noi am fost acordeoane ce cântau sfâșietor pe Olari”). Alteori,
soundtrack-ul iubirii ia forma reproșului, odată cu constatarea: „Băutul
din paharele găsite pe alte mese te-au înstrăinat și te-au făcut să vrei să
pleci” sau, în doze variabil acide, înregistrează: „Compatibil cu alcoolul
creierul tău părea să memoreze forma/ cel puțin cât salteaua de la
Teleshopping care promite/ întinderi line și vise plăcute în cearșafuri
nematrimoniale...”
Chiar dacă în marea lor majoritate poemele se bucură mai
degrabă de structuri ample, ce deschid în progresie geometrică
paranteze cu rol (auto)reglator, textele scurte presupun la rândul lor un
soi de abilitate de a surprinde în lumină nediluată faptele banale și
importanța acestora, urmate de consecințe: „Te las să plângi peste
clătitele mele/ clătitele mele de duminică/ făcute în absența ta/ din
simplul motiv că bucătăria e mică/” („Un desert cu consecințe”). „Poem
amar” ne poartă de la constatări la limita tragicului către un burlesc
mimat: „Sper să nu fie ca atunci când mi-am tăiat tendonul care mă
doare și astăzi când e nor/ și când îmi pun/ pantofii de sex/ Monogamia
le iese cel mai bine castorilor care rămân parteneri pe viață/ E bine că
măcar acoperișurile dorm și visează scene perfecte la gura șemineului.
[…] Minciuna se rostogolește a doua zi, tăvălindu-se de râs”. O
asemenea diferențiere între eu-noi vs. ea-ei apare și în alte locuri – un
bun exemplu ar fi chiar „Sunt împotriva romantismului” – o (pseudo)artă
de viață: „Nu mai am nicio șansă să fiu admirată de contemporanele
mele […] Sunt mai pe senzual, îmi ies niște ierbare minunate/ Asta
pentru că am vocea joasă, gravă, de radio/ Nu e meritul exclusiv al
genei, ci al țigărilor/ Le las concetățenelor mele dantela/ Eu mă duc în
dormitor cu isteria și viciul și fiul ministrului poștelor”. În mod cert, în
absența iubirii totul devine „deșertăciune”, reînvie timpul care „se
rostogolește peste pielea mea palidă lăsând iluziile să ajunge obeze”.
Supra-tema iubirii acaparează toate coridoarele interioare.
În ceea ce mă privește, am înțeles diferit realitățile Hydrei;
resemantizând, Hydra e mai degrabă ținutul unei stări, e locul damnat în
care sunt închise toate razele ce vor fi scânteiat pentru câteva clipe în
absurdul ce macină existențe – sugestia, pentru încă o dată, este aceea
că „poemele nealese” viețuiesc fatidic doar aici: „Dincolo de hotare nu
am călcat și viața mi-o plimb ca pe un pumn de semințe pe/ care nu știu
unde să-l arunc” („Viața ca un tabel XL”). „Singurul lucru care contează
după ce ai făcut primul credit” joacă rolul unui marș, fiind scris într-un
registru ultimativ. Acolo unde „sunt morți vii și sunt vii morți”, unde viața
se uită în două sexunde („Ar trebui să știi”) și unde aceeași viață nu
poate echivala cu altceva decât cu un „borcan cu zacuscă, o ilustrată din
Neptun” („Conservă de dragoste”), dragostea nu va mai întruchipa
altceva decât un bâlci cu pretenții.
În versul Tatianei Ernuțeanu e o iubire sfâșietoare, cântată în
post-armoniile cântecului francez yé-yé care întâlnește neverosimil
gravitatea sonurilor lui Beth Hart. Apoi, aspect deloc de neglijat,
discursul este susținut de o cultură care „se simte”, care mediază
posibilități de exprimare și registre stilistice complementare. Uneori, și cu
ajutorul neologismelor, în special al anglicismelor, Tatiana Ernuțeanu dă
sens intertextului însuși, punându-l la lucru. Nu-i urez autoarei „să
crească”, nici să aibă parte de vreo altă etapă! Totuși, o aștept... cu
aceleași note, cu portative diferite!

Marius Manta