Sunteți pe pagina 1din 10

Dan Sociu – pe viață și pe moarte

Dan Sociu – pe viață și pe moarte I. o poezie mizerabilistă (din blocuri muncitorești/ cămine
  • I. o poezie mizerabilistă (din blocuri muncitorești/ cămine studențești, cu bărbați anonimi ce, vizitând mama, aduc copilului ciocolăți & cu femei străine ce put a gunoi [senzațiile sunt încă recente, mirosul încă în nări & sângele abia dacă s-a uscat], cu personaje bolnave, vomă, labă, alcool & violență pentru a fi respectat în cartier [modelul patern – “Eram greu de cap, nu înţelegeam decît filmele cu bătăi./ La filmele cu pupături mă aşteptam să-şi muşte buzele/ şi să le pocnească în dinţi ca pe seminţe - Filme româneşti]). Mizeria & melancolia reprezintă trăsăturile esențiale pentru orice act artistic, se condiționează reciproc, într-o “scriere a unei ființe care moare” (Dan Sociu), miza fiind mutată pe terenul existențialismului. De aici neliniștea permanentă a personajului bolnav (“ştiu că undeva mă aşteaptă patul de spital, drenele” - Apă de vis), abuzat, condamnat la o existență “second hand”, frica (care “ne face stupizi”) în fața alunecărilor de teren ale ființei, în absența oricărei determinații care să confere un sens existenței. Precum în filosofia kierkegaardiană, originea poeziei se află în disperare – de la disperarea angoasantă la experiența libertății (“nimeni nu poate ști/ ce-i în mintea mea” – Toată mizeria creierului ăsta) & de la libertate la singurătate/ singularitate (“un omuleț singur,/ într-un singur cap” – Toată mizeria creierului ăsta). Acesta este mediul în care se naște poezia, una dintre nevoile speciale ale autorului, ca neputință a ieșirii din estetic [“nu pot să mă las/ de băut & de scris” - Filme româneşti (ianuarie)]. Dan Sociu îi spune autenticism. Intuim din scrierile sale, câteva din caracteristicile esențiale ale acestei re-orientări:

    • 1. anti-poetic (“e foarte trist, dar nu e poezie.” - Beau pentru morţi), într-o scriere ce vizează efectul bulelor care ies din gură și “în care nu/ scrie/ nimic” (Când îți sug sfârcurile), pentru că “ultimul lucru/ pe care-l vei simți/ nu vor fi/ cuvinte” (Am

scris toată dimineața). Verbalizarea nu mai vizează cunoașterea. “Mai bine un grohăit sau un geamăt”, ne spune Bernardo Bertolucci în Ultimul tango la Paris.

  • 2. și totuși poetic, tentația estetizării fiind una permanentă:

    • - “Când s-a născut Ioana,/ pe 14 decembrie, la ora 13,/ americanii arătau prima înregistrare/ cu despăducherea lui Hussein/ proaspăt capturat într-o grădină de curmali înfloriți/ în decembrie.” (În decembrie am devenit bărbat);

    • - precum roboțelul trimis de americani pe Marte, ce ridică capul spre cer, deși nu a fost programat (“desigur, roboțelul a văzut pe cer/ lumini bizare,/ neînregistrate/ nicăieri.” – În timp ce mă cert cu o proastă de funcționară) – eXcepția din care ia naștere poezia, într-un univers aflat sub pecetea unui determinism rece, artificial, psihanalizabil;

    • - “o zgârietură pe gâtul tău/ sclipește-n bătaia farurilor” [e târziu spui].

3. eXcesiv, favorizând efectul brutal, deșeurile („inima mea e câmpul gol,/ presărat cu gunoaie” – Cântec eXcesiv II), excrementalul (“Într-o seară am cărat cu nevastă-mea/ zece găleți cu căcat - / cred că din 98 nu ne-am mai simțit/ unul lângă altul atât de bine” – Drumul spre casă nu mai e drumul spre casă), trip-urile senzoriale, încercând să redea experiența haosului, în care “excesul nu mai este resimțit ca excesiv” (Gilles Lipovetsky, Jean Serroy, Ecranul Global).

II.

o poezie neo-romantică, a culorilor puternice, a emoțiilor tăioase, a

III.

experienței ce transcede materialul, a dragostei ca simptom, ce corespunde unei boli a ființei (vezi ciclul intitulat Love quarantine din volumul cîntece eXcesive), o dragoste învățată din traume & interdicții, pe manie/ în depresie, o dragoste d-aia occidentală, neîmplinită, traducere a tentației estetice la nivel afectiv (“ceva în noi/ încă respiră/ sub tonele de ciment/ scârba de dragoste vrea s-o ia de la capăt” – [renunță la smacuri]). Descrieri minimaliste, temperatură afectivă scăzută, aproape de zero (pregătiri de nuntă/ serial la TV/ test psihologic/ suc de morcovi și mere/ pâine prăjită cu margarină și ceai de mentă/ promisiuni pentru copil), dragostea conjugală – “terapeutică infernală” (Alain De Libera), dragoste utilitară („dragoste estică, dragoste sub dărâmături,/ unde nu ai de ales, trebuie să iubeşti pe cineva,/ altfel te ia mama dracului” - Apă de vis), cu gura uscată de ură, ură ce readuce intensitatea în viața unui ego-poetic, care se lasă tentat de erotizări repetate, lipsite de sens, sortite eșecului (pentru că “ştiam amîndoi că undeva suntem stricaţi de tot” - Apă de vis). o poezie clinică, tip studiu de caz, a realităților psihice, într-o hipnoză simulată, fictivă. Pacientul se află „în căutarea obiectului” idealizant, reflexele poetice sunt involuntare. În ultima cameră a lumii, ca o ultimă redută în calea post-umanului (cu “viitorul intact și nucleele atomilor în specia lor inițială” – Pavor nocturn), asemănătoare unei noi glaciațiuni (“aici începe tot timpul iarna și se face întruna întuneric și frig” – Pavor nocturn), mișcările sunt lipsite de viitor, ca în filmul lui Lars Von Trier, impactul cu planeta Melancolia e inevitabil (“farmecul ți-a rămas ție tot în trecut” – Pavor nocturn), într-o scriitură afectată de aproprierea mortală.

Vieţile adulţilor

[sonete în alexandrini]

Dormisem doar o oră, şi aia în frig.

La opt, ca în fiecare dimineaţă,

de două săptămîni, au venit să-mi pună

ţevi. Acum să le scoată, din ce-am înţeles

de la neamţul tînăr, care-mi vorbea un fel

de engleză. Greşiseră şi trebuia

să refacă. De obicei, pînă în parc,

cobor dormind pe Danziger, iar dacă e

soare, visez că sînt întins pe trotuar

şi mă rostogolesc. Prin somn, cumva, nu ştiu

cum, i-am văzut: ea în picioare pe biclă,

palmele pe umerii lui. Fără teamă

că ar pierde vreunul controlul. Sau că

ţoacla ar putea să le dispară subit.

N-am mai văzut un copil aşa de vesel.

Gîngurea cînd veneam lîngă pătuţ, dădea

din mînuţe, ţipa, rîdea cu poftă. Cînd

i-au adus CT-ul, am aflat că era

orb. Şi creier, numai o pojghiţă, restul

apă. Vezi, i-am zis, încîntat (aveam febră,

respiram greu), ce altă dovadă mai vrei.

Înseamnă că nu era el numai atît.

O umbră de creier, dar sufletul intact.

C. mi-a zîmbit (respiram greu, îmi pusesem

căciuliţa peruană pe dos) - sigur

avea deja o explicaţie hard, dar

n-o lăsa inima să-mi ia bucuria.

Apă de vis

(fragment)

toarnă-mi sete în pahar fiindcă mor de-atîta apă

(anonim spaniol din Evul Mediu)

pe manie îşi ia haine de care i-e ruşine în depresie. îşi ţine cuţitele şi furculiţele cu vîrfurile în sus. i le întorci şi a doua zi sînt la fel. îi e frică de cîini, are un spray paralizant cu trei jeturi. ocoleşte mult ca să ajungă acasă. şi-a închiriat o cameră în subsol, unde nu poate să adoarmă şi cînd apucă doarme mult iar cînd se trezeşte, e ca lovită din toate părţile. pe manie iese printre oameni ca să se obosească, să se întoarcă obosită în subsol.

&

bupropion – dopamină, noradrenalină dragoste – oxitocină, vasopresină (plăcere, încredere, imunitate) cafeină – energie, ritual, vertebrarea dimineţii gimnastică – flotări, genuflexiuni (endorfină, tonus, narcisism) hrană – proteine, vitamine, fibre, carbohidraţi (energie, plăcere, supravieţuire)

ceai – energie, ritual, nevroză muncă – bani hrană – carne (tiramină, fier), suplimente ceai muncă muzică – nostalgie exerciţii ceai plimbare (pînă la gura de metrou şi înapoi)- endorfine, adrenalină (cîini, maşini), oxigen imagini muzică imagini hrană dragoste restart bupropion dragoste cafeină surplus de serotonină în dimineţile cu soare sau cu ninsoare

&

vede mărunţişuri, schimbări subtile de lumină sau pune întrebări frumoase, fără nici un interes social: cînd se transformă păpădiile galbene în păpădii pufoase, cenuşii. e un moment anume? e un singur moment? se transformă toate deodată? cînd ne despărţim, ne despărţim serios şi profund, fără întoarcere şi ne despărţim de-atîtea ori în fiecare anotimp. ultima oară ne-am plimbat despărţiţi în parc, ne-am aşezat pe iarbă şi am tăcut, niciunul nu se mişca dar parcă ne vedeam cum dăm din mîini, ca înecaţii. am vorbit primul, ca să repar (uită-te în spate, ce?, tocmai s-a transformat o păpădie galbenă într-una cenuşie, prea tîrziu, ai pierdut-o) şi după un timp ne-am dus acasă împăcaţi, am gătit, am vorbit. dar ştiam amîndoi că undeva suntem stricaţi de tot, într-o realitate ne iubeam, în alta stăteam tăcuţi pe iarbă şi dădeam din mîini ca înecaţii.

&

o ajut cît pot, dar o fac ostentativ, ca şi cum aş vrea să adun puncte. ea o face discret – mi-era sete şi beam ape şi sucuri, ţîşneau arteziene, intram în rîu, mă scufundam şi mi-era şi mai sete. am deschis robinetul, am pus paharul sub jet,

mi-a dat peste mînă, brutal şi gestul ei m-a trezit. am deschis ochii, am băut apă adevărată şi m-am culcat la loc. dormea alături, nu ştia nimic din ce se-ntîmplase

&

bunicii ei din satul Urzicuţa lumea-i spunea Bomboana. s-a omorît cu acid clorhidric

&

cînd avea trei ani, i-a murit un frăţior mic de cîteva luni. au dus-o şi pe ea să-l vadă. îmi povesteşte uneori de asta, de fiecare dată ca şi cum mi-ar povesti prima oară. cînd spune „frăţior” e ca atunci cînd a zis că n-are bani de „ghetuţi” : i-am simţit sufletul, ăla etern. nu ştiu cum s-o spun altfel, nici nu e nevoie

&

m-a întrebat de ce nu mă bucur mai mult. i-am spus că, oricît de bine aş fi, ştiu că undeva mă aşteaptă patul de spital, drenele. imaginează-ţi că după seara asta frumoasă, după ce vedem un film, mîncăm gogoşi cu ciocolată, ne plimbăm prin parc - cineva ne aşteaptă, undeva pe drum, cu o rangă de fier, să ne calce în picioare. imaginează-ţi că ştii asta chiar şi cînd o uiţi. metafora mea era însă alta, dar n-am vrut s-o sperii chiar aşa:

crocodilii, după ce-şi trag prada în apă, o ascund în cîte o grotă de sub mal, o lasă acolo, sfîrtecată, dar vie şi se întorc după ea cînd le e foame. imaginează-ţi că eşti în grotă şi aştepţi crocodilul.

&

am zis să rămînem împreună pînă la primăvară, să ieşim mai ieftin la chirii. dragoste estică, dragoste sub dărîmături, unde nu ai de ales, trebuie să iubeşti pe cineva, altfel te ia mama dracului

&

îi e teamă de cîini, dar cînd vede unul (sau o pisică),

faţa se luminează ca şi cum s-ar şti cu cîinele ăla şi nu s-au mai văzut de mult sau ca şi cum n-ar mai fi văzut cîine pînă atunci.

&

ce muncă face şi ea – m-a sunat noaptea din gardă să vin pînă la capătul străzii unde e densitatea cea mai mare de cîini şi în telefon de undeva din spatele ei pe un coridor prelung se auzea urletul sacadat al unei femei care probabil compensa pentru vocea iubitoare din capul ei care se încăpăţînează să tacă – ce muncă dar măcar ştie diferenţa dintre o suferinţă reală şi una isterică ştie cu ce se mănîncă fobiile halucinaţiile gîndirea dublă halucinoza în vreme ce noi ceilalţi ne trezim în unele nopţi speriaţi ca nişte copii şi credem că e de la păcatele noastre

&

cum se bulgăresc depresivii – se pun sub copacul înzăpezit şi îl scutură.

pavor nocturn

daca nu te vindeca de tot nu te vindeca deloc pedalez printre copaci ma brutalizez sa tin hormonul fericirii la suprafata as putea trece direct prin ei in miscarile mele fara viitor stiam ca sunt undeva pe harta deasupra tuturor locurilor si cand a ramas dimineata la mine am simtit-o aproape fizic eram intinsi pe doua paturi in camera rece de hotel si eram in ultima camera a lumii in spatele capului dupa perete nu mai era nimic rece si neclar sub patura degetele noastre de la picioare intinse si mai departe zilele venite si duse cu toata lumina lor plutind pe deasupra

oriunde merg merg numai inainte ca un rechin in vise nu esti niciodata confuz

aici incepe tot timpul iarna si se face intruna intuneric si frig dar din cand in cand lumina altui soare

ajunge deviata si trece si peste bicicleta mea nu mai ies din casa si nu mai pedalez dar o sa ies o singura data si o sa si pedalez printre toti acei pereti luminati care dispar imediat

intr-o galaxie indepartata cu milioane de ani in urma au fost zile de vara cand spre sfarsitul lor la intoarcerea acasa am fi putut sa ramanem o familie tanara cu sare de mare pe piele viitorul intact si nucleele atomilor in specia lor initiala o ploaie scurta s-ar fi topit deasupra flacarilor arcuindu-se peste autostrada fara sa o atinga dar verile acelea s-au terminat acum n-ar fi decat un ocol furios fara impact printre umbre

lumea asta care se zgaltaie se tine bine intr-o branula si seringi multe seringi sa fixeze pe un hol infectat intr-o salita murdara cand s-a terminat pentru el m-a uitat pe loc dar fata lui continua sa creasca peste a mea cand o sa se termine si cu ea o sa ma uite pe loc bacteriile o sa-i manance trasaturile dar modelul o sa-si continue programul si micuta gena letala o sa alunece mai departe intacta ca o barcuta binecuvantata

cand o sa intru in padure o sa-mi scot tricoul si o sa-l agat de bicicleta o sa trec pe sub fasiile de soare dintre copaci seara o sa privesc in oglinda cum s-a prabusit ziua o sa se termine si vara si soarele o sa fie din ce in ce mai slab pana cand o sa-mi dispara de tot de pe piele

intr-o dimineata am mancat impreuna in vitrina unui fast-food de unde priveam zapada topindu-se in jurul picioarelor care asteptau pentru ca o parte din ce faceam era in timpul vietii stralucea un pic

in iarna pamantul a ajuns la marginea sistemului si a iesit am simtit clar cand s-a dus luna s-a clatinat si s-a tulburat ca injectata cu o substanta de contrast dar mult mai putin dramatic aproape deloc ca tot ce a fost si-a trecut

cand intrai seara pe usa nu mai gaseai nimic din mine pe canapea in fata televizorului asa cum atunci ca si alta data nimeni nu intrase pe usa am fi putut trece unul prin altul in miscarile noastre fara viitor

orele sunt acum din ce in ce mai scurte iar verile sunt mai scurte decat orele in fiecare an treci pe langa alt soare nu-i simti caldura simti doar inghetul cand dispare lumina vine si pleaca fara sa aduca sa duca sau sa lase vreo urma

cineva din trecut de care erai legat prin magie stia sa faca mult farmec in jur dupa ce ai rupt legaturile nu mai stie si farmecul ti-a ramas tie tot in trecut

fata lui si a ei se amesteca intruna pe mine mi-e rau alerg pe langa lac ma brutalizez sa tin hormonul fericirii la suprafata

pe malul celalalt sunt noile blocuri noile medii de cultura pentru cresterea si dezolarea noilor familii tinere acolo e trecutul cel mai frumos si primele veri radioactivele e alt soare acum cu alta lumina care incalzeste la fel aceleasi functii alta sursa cel mai bine intelegi asta cand ti se da locul de langa aripa norii se intind dupa geamul protector ca un camp de zapada din care vezi doar o fasie cat te lasa aripa nu erau nici inainte urme de pasi pe camp nici acum nu sunt daca deschizi usa de urgenta te congelezi ca si inainte dar nu mai vezi pentru ca nu mai sunt urgente

jos de tot langa padure sub stratul de lumina al zilelor duse o ploaie de vara trece autostrada si dispare si dupa ce dispare straluceste inca un pic si dispare.

2.09.10

toamna a început la Eroii Revoluţiei la gura de metrou de peste drum de cimitirul scriitorilor pe lîngă care cînd trec cu troleibuzul ma gîndesc : aici lîngă benzinărie cu Nichita cu băieţii o toamnă şi încă o toamnă şi încă una şi milioane de veri pînă la stingerea soarelui. toamna e băiat ţi le spune în faţă Stephen Hawking e băiat vîntul rece îţi spune în faţă că nu eşti dorit nici nedorit viaţa şi moartea ta nu au nici o importanţă Stephen Hawking azi 2 septembrie în The Guardian : universul

s-a creat singur din nimic şi acum putem s-o şi demonstrăm. in yer face ca băieţii Ruslan molecule şi alte molecule şi zero semnificaţie Marius nu sîntem mai speciali decît sarcoptul rîiei. cînd am intrat la Grigorescu era încă vara cînd am ieşit la Eroi se întunecase era frig şi mirosea a toamnă mirosul ăla care-ţi aminteşte de alte toamne şi pentru o clipă te păcăleşte continuitatea ţi se urcă la cap - a coborît cu o geantă plină de legume am îmbrăţişat-o şi am săltat geanta într-o mînă gesturi străvechi ca în Iaşi cînd venea perechea mea de atunci de-acasă cu pachet. la trecerea de pietoni mi-am lipit o ureche rece de urechea ei încalzită în autobuz ştrudel fierbinte cu îngheţată. atîta ostilitate a naturii şi societăţii ce o să fie în următoarele luni oboseală şi frig şi bani din ce în ce mai puţini o să construiască în jurul saltelelor un fel de scut magnetic un cocon paradoxal în care pieile şi ciolanele noastre în sex şi în somn o să se lăfăie în intensitate ca o ureche rece lîngă o ureche fierbinte iar ăsta e tot cadoul pe care-l mai poţi smulge ororii şi să zici mersi.