Sunteți pe pagina 1din 4

Marius-Iulian STANCU –

Din întâmplare

1
PIER PAOLO PASOLINI, Teorema, ed. Polirom, Iaşi, 2007:

“Trebuie să inventeze tehnici noi, care să fie de necunoscut şi să nu semene nici unei
operaţii de până atunci. Pentru a evita astfel puerilul şi ridicolul. Trebuie să construiască o
lume proprie, unică, incomparabilă, căreia să nu i se poată aplica judecăţile de valoare
obişnuite. Acestea trebuie să fie noi, la fel ca şi tehnica. Nimeni nu trebuie să-şi dea
seama că autorul nu valorează nimic, că este o fiinţă anormală, inferioară, că se
zvârcoleşte ca un vierme ca să supravieţuiască. Nimeni nu trebuie să-i descopere lipsa de
sinceritate. Totul trebuie să pară perfect, bazat pe reguli necunoscute şi, deci, imposibil de
judecat. Ca un nebun, da, ca un nebun…Nimeni nu trebuie să ştie că doar din întâmplare
un semn iese bine. Din întâmplare şi ezitând; şi că, atunci când un semn se arată, printr-
un miracol, reuşit, trebuie să fie imediat protejat ca într-un etui. Dar nimeni, nimeni nu
trebuie să-şi dea seama de asta. Autorul e un biet idiot care bâjbâie. O fiinţă
mediocră...Şi-a redus viaţa la melancolia ridicolă a celui care trăieşte subminat permanent
de amintirea vie a unui lucru pierdut pentru totdeauna.” (pg. 164-166)

HARMONY KORINE:

Exponentul a ceea ce el numeşte - a “mistake-ist” art form.

- o estetică de tip lo-fi, neprelucată.

MARTIN HEIDEGGER, Originea operei de artă, ed. Humanitas, 1995:

“Artistul este originea operei de artă. Opera este originea artistului.” (pg. 37).

- la Heidegger afirmaţia aceasta presupune existenţa unui al treilea termen,


existenţa unei esenţe a artei.
- “opera de artă, prin prezenţa ei suficientă sieşi, seamănă mai degrabă cu simplul
lucru, cu acea ivire a lui din sine şi cu neconstrângerea lui la nimic.” (pg. 50).
- esenţa artei este “punerea-de-sine-în-operă a adevărului fiinţării.”
- arta se poziţionează între lumea ce se cere ex-pusă, care nu tolerează nimic închis,
şi pământul ferecat, inaccesibil deschiderii (pe care lumea se întemeiază totuşi),
ca Poezie – conferirea unui nume fiinţării.

VEZI ŞI – ÎNTÂMPLARE/ HAZARD/ NOROC/ ACCIDENT/ CONTINGENT

2
[1] Martha C. Nussbaum, The fragility of goodness: luck and ethics in
Greek tragedy and philosophy, Cambridge University Press, 2001.

1. Luck and ethics

Dilema întrepătrunderii dintre “ceea ce ne este propriu şi ceea ce aparţine lumii, a


ambiţiei şi a vulnerabilităţii, dintre a face şi a fi făcut, prezentă în...viaţa tuturor
oamenilor.” (pg. 2)
- parte a perfecţiunii umane este chiar vulnerabilitatea ei.
- întreaga poetică greacă ne vorbeşte despre această perfecţiune a cărei natură este
de a fi în nevoie, despre perfecţiunea unui lucru supus transformărilor, care nu
este invulnerabil, a cărui existenţă finită îi conferă o strălucire inaccesibilă
existenţei cereşti/ veşnice.
- există totuşi ceva ceva divin şi nemuritor, elementul raţional din fiinţa umană care
o salvează de la o existenţă potrivit destinului/ întâmplării.
“Această speranţă splendidă şi echivocă constituie preocuparea centrală pentru gândirea
antică greacă în ceea ce priveşte binelui uman. Un simţ brut al pasivităţii fiinţelor umane
şi a umanităţii lor în lumea naturii, şi un sentiment de oroare şi mânie ca răspuns la acea
pasivitate, împreună cu credinţa că activitatea raţiunii poate face vieţile umane sigure, şi
prin urmare le poate salva – şi într-adevăr, trebuie să le salveze pentru a merita să fie
trăite din punct de vedere uman.” (pg. 3)
- aceasta a condus la căutarea unui nou tip de artă, dincolo de paracticile şi
credinţele comune;
- şi mai ales la cercetări ştiinţifice şi metafizice.
- însă, alături de acest efort de a înlătura contingenţa din existenţa umană a stat în
permanenţă sentimentul viu al unei anumite frumuseţi a ceea ce este contingent şi
supus transformării, a unui anumit ataşament faţă de acest caracter riscant şi
deschis, specific umanităţii empirice (vezi poveştile cu zei care se îndrăgostesc de
fiinţe umane).
“Această carte va fi o cercetare a aspiraţiei spre autonomia raţională din gândirea
etică greacă: aspiraţia de a asigura bunătatea şi o viaţă umană bună de ameninţarea
destinului prin intermediul controlului exercitat de puterea raţiunii.” (pg. 3)
- care este proporţia potrivită a celor doi agenţi – elementul întâmplător şi
elementul raţional – în existenţa umană (câtă întâmplare poate accepta o existenţă
pentru a putea fi considerată în continuare bună)?
Contingenţa este de 2 tipuri:
1. contingenţă externă,
- ce provine din lumea care ne înconjoară şi
- o altă formă a contingenţei la care suntem susceptibili, se manifestă prin
intermediul propriului sistem de valori, ca “bunuri exterioare” (prietenie,
dragoste, activitate politică, proprietatea/ lucrurile pe care le posezi), vulnerabile
în sine, însă, preţuite ca şi contribuţii la o viaţă bună;
2. contingenţa internă – “părţile iraţionale ale sufletului”: poftele/ instinctele,
sentimentele, emoţiile, ca “legături puternice cu o lume a riscului şi a schimbării.”

3
(pg. 7), instabile în însăşi structura lor, care ne leagă de o lume a obiectelor
perisabile şi ne confruntă cu riscul pierderii şi cu pericolul conflictului.
PARTEA I – Tragedy: fragility and ambition

2. Aeschylus and practical conflict

În tragedia greacă vedem cum oamenii buni sunt ruinaţi din cauza unor evenimente pe
care nu le controlează. Ceea ce este cu adevărat tulburător la tragedii însă, sunt
împrejurările în care oamenii buni săvârşesc răul, fac lucruri care nu le sunt
caracteristice/ contrare eticii personale, şi nu dintr-o constrângere fizică sau din ignoranţă
(situaţii în care se poate considera că ei nu au acţionat în vederea săvârşirii răului), ci în
deplină cunoştinţă de cauză (conflictul tragic).
- din această cauză tragedia greacă a fost acuzată de primitivism moral/ gândire
pre-raţională.

a) ex: situaţiile în care cineva trebuie să aleagă între două variante, ambele
dezirabile, însă, imposibil de realizat împreună într-un anumit context. pentru că
le doreşte pe ambele/ are argumente în favoarea ambelor, regretul alegerii este
inevitabil (chiar şi în cazurile în care alegerea mai bună este evidentă).
b) odată cu dialogul Euthyphron, tradiţia dominantă în filosofia morală se pune de
acord asupra unui aspect central: cazurile de conflict se prezintă ca inconsistente
din punct de vedere logic şi trebuiesc eliminate (când două credinţe intră în
conflict trebuie aflat care este corectă raţional). 72