Cuvintele trec strada

Ca sirul de orfani
De la Casa Copilului,
Fiecare cu pumnu-nclestat
In haina celui din fata,
Cu singura grija
De-a nu se pierde
Unul de altul.
Ana Blandiana creeaza o lume miraculoasa, stralucitoare []. La prima vedere am
putea spune ca lumea evocata de poeta este cea mai buna dintre lumi. Nu e insa asa, pentru ca o
angoasa discreta, dar mereu perceptibila, infioreaza fiecare atom din acest univers zugravit in
alb tragic (culoarea poeziei Anei Blandiana). Aceasta angoasa e de natura filosofica (poeta scrie
cu marile carti ale culturii in fata, cu Platon in primul rnd) si ea provine din constiinta
scindarii existentului, a dedublarii fiintei. () Nu e un lucru nou la Ana Blandiana frecventarea
acestei teme cu radacini in antichitatea elina si recuperata de toate marile poetici de dupa
Renastere, dar in nici una din cartile anterioare ale poetei nu era att de insistenta ca acum, in
Ochiul de greier, preocuparea de exprimare in poezie a inconfortabilei tensiuni intre spirit si
litera. [] Toate acestea sunt consecintele, tulburi si nelinistite in fond, limpezi si calme in
expresie ale insistentei reflexive asupra fatalei scindari ontologice, asupra inadecvarii treptate
si dureroase a ,,literei la ,,spirit, a, ,,trupului la ,,suflet, a ,,realitatii la ,,vis, in fine a
,,numelui la ceea ce numeste; constiinta limitei inseamna aici recunoasterea naturii
neinduplecate a ,,literei; in contrapunct, un sentiment paradoxal: increderea in ,,litera tocmai
pentru ca, neinduplecata fiind, lasa ,,spiritului iluzia unei revanse in timp, in sensul in care
inghetarea este si moarte, si amnare a mortii. O astfel de amnare prin inghet este poezia
muzica poemelor Anei Blandiana oricine o intelege, oricine o poate fredona, oricine o invata.
Ana Blandiana n-a scris, in cariera sa de poeta, decit putine piese care sa nu fi devenit
imediat slagare. Descintecul de ploaie care deschide volumul VIII al antologiei lui Laurentiu
Ulici O mie si una de poezii romanesti reprezinta un astfel de evergreen. La vremea lui (ce
paradox!), e greu de crezut ca n-a isterizat, si pe buna dreptate, tineretul cititor (Iubesc ploile,
iubesc cu patima ploile,/ Innebunitele ploi si ploile calme un poem cu adevarat
palingenezic).

Lectura actuala a acestei poezii a neinfrinarii o opera care cuprinde douazeci si unu de
volume de versuri publicate pe intinderea a aproape patru decenii, ca si vreo citeva zeci de
traduceri; alaturi de vreo alte zece de eseuri si proza produce probabil multa nostalgie.
Poeziile Anei Blandiana declanseaza popularea memoriei personale antedecembriste, una de
copil, cu imagini alcatuind un tablou idilic emerit. Pe de o parte, in ordinea stirba a tastaturii:
Ciresarii, trandafirii din squarurile bulevardelor bucurestene unii n-au disparut inca , filmul
muzical al Angelei Similea Un albastru infinit, Dumbrava minunata, Maria Mirabela sau
panorama calda a Bucurestiului vazut din roata mare a Parcului Herastrau: o bucurie infantila
se zbate pentru a ma intoarce pret de citeva minute in spatiile albe ale copilariei, cele fara de
prihana. Pe de alta parte, poemele Anei Blandiana inclina, uneori, la meditatie. Ele tematizeaza,
aproape intotdeauna, perenitatea in antiteza cu perisabilitatea. Sau, mai precis, permanenta
trecerii cu corelatul finitudinii lucrurilor: tempus edax rerum (Ovidiu), sic transit gloria mundi
sau mors ultima ratio. Rar o poezie a inocentei, a originarului mai perseverenta, mai robusta,
precum cea a legendarei poete.

Astazi, numele Anei Blandiana si-a adunat o investitie simbolica prodigioasa, pozitiva
tot atit cit si negativa. Nu voi face acum referiri la imaginea unei personalitati care nu mai e o
simpla poeta, dar lectura ultimelor sale poeme nu poate face abstractie de persoana autorului.
 Este un risc asumat. La cit soare s-a revarsat dintre copertele inscrise cu numele Anei
Blandiana, razele lui din urma, cele de apoi, au, intr-adevar, culoarea singerie a amurgului.
Regasim aici poeta, schimbata, poate, la suflet, la trup, dar o auzim aceeasi. Si daca s-au mai
vestejit culorile, daca femeia s-a resemnat, daca iarba strabatutelor pajisti prinde sa se
ofileasca, daca buchetul de flori numit Romania va mai amintiti? a ramas sa putrezeasca in
paginile unor carti pe care doar aripa copilariei le-a gratiat, poezia Anei Blandiana nu si-a
schimbat deloc profilul estetic si structura. Descarnata, ea mai traieste, gindeste mai mult
decit simtea odinioara dar nu renunta, cu o incapatinare mai curind oarba decit premeditata,
la inocenta.
Dintr-o materie poetica evanescenta, ceea ce rezista, in afara melodiei, este in primul
rind meditatia asupra mortii sau insemnele ei inventariate in imagini cind severe (Capul meu
esuat la mal/ Ca un astru/ Cu raze de spini), cind oximoronice, dar nu mai putin grave (Mai
dormi, visind cum celor din morminte/ Viata daruindu-le, invii/ In groaza bucuriei care-
aprinde/ Ochii batrini ai fostilor copii). Moartea, ca stingere, este anuntata de un sir intreg de
anticamere, parcurse resemnat sau impacat. Este vorba despre marsul tragic al fiecaruia dintre
noi poezia Anei Blandiana este si expresia unei ontologii unul acceptat cit e transfigurat.
Dintre aceste spatii ale uceniciei intru moarte, iarba la fel de verde nu mai vine sa celebreze
carnea trupului, ci sa acopere un suflet (Capul meu esuat la mal/ Ca un astru/ Cu raze de spini/
Pe care/ Firele verzi induiosate il ling/ Si incearca sa-i spuna/ Ce greu e sa fii/ Iarba si sa fii
val), marea cheama si ameninta, nestatornica si atit de omeneasca in infidelitatea ei (Doar
leganarea/ Intre viata si moarte/ Acasa,/ Intoarcerea si plecarea/ Pe acelasi loc,/ Precum marea;/
Mai aproape,/ Mai departe,/ Uneori urita, alteori frumoasa), iar pamintul, lacas al osemintelor,
devine prin magia unor clipe zamislite de pana poetului, un simbol al viului trup (Dealul
acesta senzual/ Ca un sin al pamintului [...] La care, cind mi se va face sete,/ Voi fi adusa sa
sug).

Arta adevarata nu poate ocoli eticul (unul dintre poemele volumului urmareste parca
evolutia kierkegaardiana de la stadiul estetic, prin etic, la cel religios). Exista citeva ginduri
superb exprimate, atunci cind nu se transforma in filozofare, despre eu si lume, un psalm
conectat la tensiunea argheziana (Ruga), dar mai ales drastica indoiala din poate vedeta
volumului, poemul Motiv (Ar trebui sa ma intreb daca-i iubesc/ Si, mai ales, de ce/ Masti
transpirate/ Incercind sa transforme/ Umilinta in ura,/ Degete groase, inclestate,/ Irigate cu
harnicie de un singe/ Negru de rosu:/ Atita violenta si atita durere,/ O forta a bolii/ Pe care
sanatatea n-a avut-o nicicind.). Cel mai adesea, insa, pragul spre o presupusa eternitate
(Corabia cu poeti) este locuit ca purgatoriu. Desi scepticismul echivaleaza cu intelepciunea, iar
poezia crepusculului imprumuta indeobste multa resemnare, in vreme ce suprafata de contact
cu lumea ii este treptat mortificata, eul poetic blandian isi etaleaza irepresibil sentimentul
culpabilitatii, semn al implicarii mundane si al recunoasterii hotarelor judecatii celeste totodata.
Iluzia implinirii, o data denuntata, lasa loc realitatii vinei. Luciditatea este ca un dragon care, o
data birlogu-i descoperit, il pedepseste exemplar pe vizitatorul nepoftit: O ironie zeeasca/ A
decis ca toate/ Visele sa mi se implineasca:/ Sint un adult./ Inot in multimi,/ Ma-nec in
realitate;/ Pasii mei nu mai sint anonimi,/ Nu mai stiu sa mearga pe mare st M-am uitat/ As
vrea sa revin. Dar spre cine?/ Toti ma dor./ Si mi-e ingrozitor de dor/ De mine. Panteismul
avintat din tinerete maturitatea vesperala l-a inlocuit cu un gnosticism aporetic (ochiul inchis si
cel deschis al creatorului, in psalm) sau ecumenic (in Doua cruci). Tocmai in nerezolvare se
evidentiaza persistenta vietii atita timp cit nimic n-a fost decis, totul se mai poate intimpla.
De aceea sfirsitul lumii este privit de poeta ca o solutie de continuitate, explozia unui glob
de papadie/ Care dispare semanind. Ana Blandiana este o poeta care crede.
 Cind mortii nu-i sint cumparate vesmintele elegante ale tragicului, cind resemnarii
drumu-i este prea neted sau intelepciunii statuia prea rece, poezia are de suferit. Dar poezia
sufera, inainte de toate ca fiinta vie, nu ca document mai ales atunci cind, iata, discursul
critic ce i se potriveste este acela de manual (temele recurente sint cele clasice, iar atitudinea
poetei poate fi integrata unei auguste descendente). Cum se va fi simtind un autor contemporan
stiind ca textele sale cer analiza de manual? Daca eliminam din discutie prestanta unei poezii
mature in idee si suficiente in expresie, ce ramine viu, ce ramine, cum ar veni, contemporan cu
tinarul cititor roman, ce altceva decit nostalgia unei descoperiri in podul casei? Si, oricit de
rascolitoare ar fi scoaterea la lumina a acestui depozit de constiinta, viata nu acolo se
desfasoara. Sigur, un accident poate izbucni ca o revelatie, poti face oricind cunostinta cu cele
mai ascunse taine in chiar locuinta ta, dar poezia Anei Blandiana se cantoneaza exact in
orizontul de asteptare al podului casei. Se prea poate ca tocmai asta sa si vrea poeta: sa detina
cheia literara a unei evadari din cotidian si, desi am mai folosit-o cu totii, sa se incapatineze sa
creada ca niciodata nu vom obosi descuind cu ea. Ana Blandiana crede in ceea ce se numeste
poezia nemuritoare, pura, umanista, aducatoare de bucurii totdeauna noi chiar daca ea,
poezia, e aceeasi. Cit despre aceasta din urma, poezia Anei Blandiana, lucrurile nu stau mereu
asa. Desi fermecata, muzica ei e destul de rudimentara. Desi adinci, gindurile sint transpuse
adesea simplist (Gong). Desi adevarurile mustesc, emotia revelarii lor se pierde printr-o sintaxa
banala. Minimalismul stilistic practicat aluneca uneori in cliseu, traseul lecturii strabate atitea
peisaje de ilustrate demult expediate parintilor. Nu degeaba trecerea timpului ii creeaza
aprehensiuni poetei: textele ei au nostalgia tocmai-trecutului, reverentiozitate sau amaraciune,
inefabil din belsug, regrete, au un ritm imediat recognoscibil ceea ce nu e putin , dar
niciodata forta de a fabrica prezent, necum tremurul prevestirii.
Cum altfel sa pot exprima evidenta paradoxului: frumusetea poeziei blandiene este datata, dar
persista. Nici macar nu stiu daca afirmatia este paradoxala. Nu stiu, pentru ca sensibilitatea
memoriei mele nu ma lasa sa trag cu suficienta obiectivitate o concluzie pentru a fi asternuta pe
hirtie. Asta si pentru ca nu m-am simtit niciodata in stare sa judec o inocenta autentica.

Ana Blandiana distinge intre vocatia sa de poet (interesanta folosirea masculinului!) si

profesia de scriitor. Ca la Sylvia Plath, scrisul trece prin fazele unei deveniri intrauterine, iar
poezia, mai presus de proza sau de eseu, e rezultat al luptei cu poetul din care poate iesi doar
un invingator. Nasterea poeziei este, la Ana Blandiana, lupta lui Iacov cu ingerul, iar poetul, o
creatie a cartilor citite, care il trimit, apoi, la scoala naturii, al carei alfabet se lasa cu greu
invatat. Literatura e privita ca remediu si blestem, ca giulgiu si corset care o separa de lumea
traita. Scriitorul, prizonier al obsesiilor sale, incearca, prin literatura, un exercitiu de
exorcizare.

Articolele teoretice ale Anei Blandiana indica un inevitabil final al poeziei: tacerea pe
care o impune victoria ingerului. Daca, pentru Blaga, orice carte e o boala invinsa, pentru Ana
Blandiana, ea e semnul nasterii spaimei de literatura. Aceasta vine din sublimarea unei obsesii
a creatorului, pe care a purtat-o indelung, incit a devenit parte a propriului corp. Paradoxul face
ca, prin scris, ii vine si mintuirea, iar poezia, asezata in centrul lumii, are forta de a o regenera
integral.
O alta imagine a Anei Blandiana recompun interviurile: o prezenta discreta, care are
oroare de exhibitionism si care isi permite sa traiasca in spatiul scrisului, cunoaste, dupa 89, o
reconversie a privirii inspre istoria imediata. Contactul cu aceasta ii diminueaza optimismul
anterior si ii modifica traiectoria literara, determinind-o sa faca din poezie atit mijloc de salvare
a lumii, cit si de autoprotectie in fata nebuniei din jur. Implicarea, mai intensa, dupa 89, in
viata publica o readuce in fata unei obsesii mai vechi, de care parea ca se eliberase: timpul
ireversibil si neiertator al istoriei, care roade, pe dinauntru, lumea armonios echilibrata, unde
binele se confunda cu frumosul. Dar, dincolo de acest sentiment de dezamagire, ramine
constiinta unui destin literar asumat si trait cu seninatate si maxima luciditate.