Legenda istorica: Muma lui Stefan cel Mare, de Dimitrie Bolintineanu

Legenda este o specie a literaturii populare, mai ales în proză, dar şi în versuri, de obicei redusă ca
dimensiune, care, utilizând evenimente miraculoase şi fantastice, tinde să dea explicaţie genetică şi în general
cauzală unor fenomene, întâmplări, caracteristici ale plantelor, animalelor, omului, etc.
După basmul fantastic şi poveşti, legenda ocupă locul al doilea în proza epică populară şi cultă pentru
copii.
Legenda este o povestire, de obicei de dimensiuni reduse, având uneori elemente fantastice şi
miraculoase, bazate pe fondul real al unei întâmplări sau pe miezul imaginar, mitic al acesteia. Dicţionarul de
terminologie literară defineşte astfel legenda: „... o specie a genului epic, o naraţiune în versuri sau în proză,
amestec de adevăr şi ficţiune cu privire la originea unor fiinţe, lucruri, momente istorice, ţinut sau fapte ale
unor eroi
Ştiinţa folcloristică defineşte legenda ca o creaţie literar – artistică la interferenţa dintre basm şi mit, în
care explicaţiile, cu elemente fantastice şi miraculoase, pornesc de la un fond real sau de la un adevăr ştiinţific
cărora li se adauga uneori un înveliş de glumă, încât, deseori, acţiunea concentrată alunecă nu numai spre basm,
ci şi spre snoavă.
Legenda provine din latinescu lego, legere – a citi, legenda însemnând ceea ce trebuie citit. A existat
întâi sub forma populară, în versuri şi în proză, fiind apoi prelucrată în întregime sau parţial, în literature cultă,
unele titluri existând în parallel, ca de exemplu Legenda Florii Soarelui, Legenda Rândunicii, Legenda Cucului.
A.
Clasificarea legendelor după vechimea şi originea lor
1. legende populare, anonime, v. volumul Din legendele românilor,
2. legende culte - în versuri – Alecsandri, Bolintineanu, - în proză – Călin Gruia, Dumitru Almaş. B.
Clasificare în funcţie de conţinutul lor
1. etiologice < gr. etios = cauză. Se mai numesc şi explicative sau mitologice, întrucât trimit la originea unor
fenomene naturale, plante şi animale a căror apariţie este explicată prin povestirea unor întâmplări miraculoase.
2. istorice, în care se povestesc anumite evenimente istorice, deformate prin intervenţia miraculosului sau a
invenţiei poetice. Ex: Toma Alimoş, Novac şi Corbul, C-tin Brâncoveanul etc.
3. religioase, în care se descriu vieţile sfinţilor.

A doua categorie, legendele istorice sau despre istoria civilizaţiei , înglobează naraţiuni bazate pe
nuclee sau segmente ale istoriei naţionale, prezentând eroi civilizatori, reali sau fabuloşi, întemeietori de forme
culturale (ţări, localităţi etc.). Legendele istorice sunt o oglindire a trecutului, uneori povestiri despre lucruri
petrecute, aşa cum au fost luate de la înaintaşi, bazate pe amintiri sau pe închipuirea faptelor descrise. De cele
mai multe ori aceste întâmplări au şi un nucleu veridic, deşi nu se identifică cu istoria.
Istoria naţională a inspirat pana multor poeţi care s-au adresat copiilor şi adolescenţilor amintind
momentele de glorie ale luptătorilor anonimi şi lăudând curajul unor conducători care s-au jertfit pentru
interesele ţării şi ale neamului. Cele mai înflăcărate poeme aparţin secolului al XIX-lea, martor al unor prefaceri
fundamentale în viaţa politică şi sufletească a românilor. Dintre aceşti autori se remarcă paşoptiştii Dimitrie
Bolintineanu şi Vasile Alecsandri, junimistul Mihai Eminescu şi poetul ardelean G. Coşbuc

Dimitrie Bolintineanu. Legende istorice 1865

Evenimentele prezentate de istoricii paşoptişti în studii, tratate şi manuale şcolare, D. Bolintineanu le-a
transpus în versuri oferind literaturii române un inedit compendiu liric al eroilor şi al faptelor glorioase din
trecutul medieval. Poetul şi-a găsit sursele de inspiraţie în legende din O samă de cuvinte de Ion Neculce1, în
Letopiseţul Ţării Moldovei de Grigore Ureche2, în istoriografiile vecinilor imperiali ai Provinciilor Române.
Publicate începând cu 1846, legendele istorice completau tradiţia imnurilor închinate tinerei oştiri române
precum şi a cântecelor eroice populare.
În 1842, anul debutului liric al lui Bolintineanu, istoria era considerată drept o sursă principală de
inspiraţie pentru literatura naţională, un mijloc de educare şi de emancipare a tinerei generaţii. Coborâtă din
turnul de fildeş al savanţilor, ea înlesnea cunoaşterea identităţii naţionale şi legitima aspiraţiile paşoptiştilor de a
crea un stat unitar, independent şi suveran în spaţiul străvechii Dacii, proiect iluzoriu în 1840, devenit realitate
abia la 1 decembrie 1918.
Legendele istorice impuneau un cod patriotic, alcătuit din sentinţe memorabile cu valoare paremiologică
şi înălţau un omagiu sincer tuturor celor care s-au jertfit pentru interesele naţionale. Coloana lui de susţinere o
reprezenta dragostea faţă de ţară, responsabilitatea pentru prezentul şi viitorul ei. Voievozii, oştirea, înalta
aristocraţie, clerul înalt fuseseră animaţi în Evul Mediu de acest sentiment pe care l-au sădit în inimile
urmaşilor. Dragostea de ţară fusese garanţia unei înţelepte cârmuiri: marii domnitori s-au îngrijit de soarta
Ţărilor Române în dauna intereselor personale sau de familie.
Femeia română evocată în legende corespundea prototipului antic al amazoanelor.Muma lui Ştefan cel
Mare dovedea o voinţă de fier şi-şi respecta înainte de orice ţara şi neamul. Prototip eroic al feminităţii
medievale, ele cereau fiilor, fraţilor şi soţilor să fie curajoşi, să înfrunte cu demnitate duşmanii ţării, să se
jertfească pentru independenţa şi gloria ţării. Adesea ele însoţeau bărbaţii în luptă şi determinau victoria.
Eroinele se adresau bărbaţilor cu măreţie. Mama îşi îndemna feciorul-domn şi comandant de oşti astfel:
„Du-te la oştire! Pentru ţară mori şi-ţi va fi mormântul coronat cu flori”,
Legendele lui D. Bolintineanu au o structură epică specifică, fiind alcătuite dintr-unul sau mai multe
tablouri care se dezvoltă în jurul unui discurs amplu, retoric, cu o încheiere senină.

Muma lui Ştefan cel mare

Frumuseţea şi semnificaţia poeziei constă în momentul atât de dramatic al dialogului
dintre domnitorul copleşit de dureri fizice şi morale şi neînduplecata sa mamă, în scena atât de
tulburătoare şi cu amplă rezonanţă a confruntării dintre 2 stări psihologice deopotrivă intense.
Versurile excelează prin aceeaşi solemnitate gravă, realizată cu economie de mijloace,
printr-o desăvârşită muzicalitate. Imaginile sunt precise şi pregnante, transpun ideea poetică
direct, expresiile stilistice se disting printr-o remarcabilă amplitudine acustică, prin puterea de
a sugera atmosfera nocturnă şi fiorul orelor târzii, pregătind cadrul adecvat unei întâmplări
ieşite din comun:
”Un orologiu sună noaptea jumătate,/ În castel în poartă, oare cine bate?” Rugămintea
pe care Ştefan o adresează mamei sale este înfiorată de un autentic suflu uman, închide în ea
amărăciune sufletească şi suferinţă fizică, relevând un moment de dramatică deprimare din
existenţa eroică a voievodului.
Trecerea de la rugămintea lui Ştefan cel Mare la răspunsul mamei sale e marcată discret
şi sugestiv prin reacţia spontană graţioasă şi firească a soţiei voievodului concentrată într-un
singur vers, însă elocvent pt. virtuozitatea poetului de a suprinde gestica personajelor evocate,
sub care intervin trăirile interioare: “Tânăra domniţă la fereastră sare”.
Desigur mama domnitorului şi-a recunoscut fiul, însă răspunsul pe care i-l dă este o
parabolă,are valoare simbolică. Substituirea aparentă, confundarea voită a lui Ştefan cel Mare
cu un străin, amplifică semnificaţiile majore ale răspunsului, ale atitudinii mamei sale. Viziunea
poetului este subtilă. Apelând la această substituire, evită respingerea dură a fiului de către
mamă, întrun moment tragic, iar pe de altă parte crează climatul prielnic pt. ca replica severă a
mamei să nu aibă nimic retoric, nimic exagerat, ci să fie cu adevărat generatoarea unui imbold

Tema o formeaza lupta pentru apararea fiintei nationale si pentru afirmarea constiintei
nationale.
Ideea este ca aceasta lupta trebuie dusa pana la sacrificiul de sine.
Motivul este luat din O sama de cuvinte de Ion Neculce: invins de turci, Stefan vrea sa se
retraga cu o parte din oastea sa in Cetatea Neamt, unde sa se pregateasca pentru noile sale
expeditii razboinice.
Mama sa nu-l primeste, fiindca, asemeni matroanelor romane (care le spuneau fiilor "cu
scut sau pe scut", adica invingator sau mort), ea ii cere fiului sa nu-si intrerupa lupta: "Du-te la
ostire! pentru tara mori! / Si-ti va fi mormantul coronat cu flori!".

(Dimitrie Bolintineanu, Muma lui Ștefan cel Mare, 1857)

* Dimitrie Bolintineanu a scris această poezie inspirat de un fragment din lucrarea O

samă de cuvinte a cronicarului Ion Neculce:
„Ştefan vodă cel Bun, bătîndu-l turcii la Războieni, a mers să intre în Cetatea
Neamţului, şi fiind mamă-sa în cetate, nu l-a lăsat să intre şi i-a zis că pasărea în cuibul ei
piere, că să se ducă în sus să strîngă oaste, că izbînda va fi a lui. Şi aşa, pe cuvîntul mîne-sa, s-
a dus şi a strîns oaste.”

Mihail Sadoveanu e de părere că, la prima confruntare a poeziei moderne cu O samă de

cuvinte, textele lui Neculce îşi dezvăluie superioritatea prin forţa de expresie, iar prelucrarea
tradiţiei cronicăreşti de către scriitorii paşoptişti a determinat creşterea popularităţii lor.
Legendele conţin scene menite să exalte spiritul cetăţenesc şi patriotic şi pot fi asociate
programului de propăşire naţională al Daciei literare.
Relatarea faptului istorico-legendar pare a fi doar un pretext pentru a expune, mai
adecvat, discursul personajului. După cum observă cercetătorul D.Popovici, obiectul baladelor
lui Bolintineanu „nu e acţiunea, ci harnaşamentul verbal al acţiunii” [2, p.291]. Fiecare dintre
aceste monologuri conţine o idee poetică, exprimată printr-o maximă:
Astfel, mama lui Ştefan cel Mare îşi rosteşte monologul dintr-un „vechi castel”, situat „pe
o stâncă neagră”;. Aceste peisaje stâncoase, bizare, preponderent nocturne, selenare, sunt prin
excelenţă romantice. Lui D.Bolintineanu i s-a reproşat că spaţiul în care îşi plasează eroii, care
parcă „se desprind din balada medievală occidentală” [2, p.290], nu e unul specific naţional.
Spaţiul, la fel ca discursurile sau aforismele, este purtătorul unei semnificaţii morale, justiţiare.
Pădurea e mediul prin care pământul renaşte şi devine istorie. renaşterea pământului
românesc prin forţele pădurii are aceeaşi semnificaţie ca şi la D.Bolintineanu. „Ştefan se
întoarce şi din cornu-i sună; / Oastea lui zdrobită de prin văi adună” (Muma lui Ştefan cel
Mare); „
Alteori, ideea poetică este exprimată direct prin stratul fonetic al versurilor. Bolintineanu
e „întâiul versificator român cu intuiţia valorii acustice a cuvântului” [3, p.103] şi, în lipsa
asociaţiilor plastice, muzicalitatea este cea care le înlocuieşte. Versurile: „Un orologiu sună
noaptea jumătate, / În castel, la poartă oare cine bate…” „surprind prin un ce horcăit, cavernos,
printr-o cadenţă de maşinărie” [3, p.103].
Dacă plasarea evenimentului istoric în cadrul naturii indică predilecţia lui D.Bolintineanu
pentru romantism, modalitatea de evocare a istoriei aparţine, cum remarcă D.Păcurariu,
clasicismului. „Faptul că poetul e preocupat nu atât de individualizarea eroilor săi, ci de
sublinierea, prin ei, a unor virtuţi comune tuturor şi oarecum universale (sentimentul datoriei
faţă de ţară, bărbăţia în luptă, demnitatea, generozitatea şi cavalerismul) sunt, în acest sens,
concludente” [1, p.67]. Respectiv, elementul clasicist se îmbină cu cel romantic.
Aşadar, motivele istorice din opera lui I. Neculce au fost actualizate de către
D.Bolintineanu şi reinterpretate artistic. Legendele au fost adaptate în funcţie de idealurile
epocii şi de stilul scriitorului, care a folosit mijloacele ce corespund viziunii proprii asupra artei
literare.

Contribuţia lui Bolintineanu la inaugurarea şi dezvoltarea legendei istorice în literatura

noastră este de necontestat, iar valoarea ei didactică a impus-o în literatura autohtonă pentru
copii şi adolescenţi, ca o specie cultă şi originală.

Valoarea legendei nu consta atat in continut, cat in forma literar-artistica de a comunica

adevaruri si a nuanta bogate valori morale. Lectura sau povestirea legendelor imbogateste
fondul cognitiv si afectiv al copiilor de varsta prescolara sau scolara. Analiza atenta a structurii
legendelor si a personajelor supradimensionate ii ajuta pe copii sa descifreze mesajul estetic,
fondul real al operei, concizia, simplitatea si expersivitatea limbii si a stilului, le dezvolta
capacitatile intelectuale si verbale, trasaturile de vointa si de caracter.