Poezia tradiţionalistă

„În grădina Ghetsemani”de Vasile Voiculescu

1. Preliminarii:
Poemul „În grădina Ghetsemani”face parte din volumul „Pârgă” (1921), care
marchează afirmarea originalităţii liricii voiculescene şi deschide seria volumelor cu registru
tematic, religios, poemele devenind cutremuratoare alegorii ale frământărilor ce însoţesc
spiritul în „marele exil interior” (Al. Sasu).
Poezia se încadrează în lirica tradiţionalistă, care a fost fundamentată de ideologia
cristalizată în jurul revistei “Gândirea”, apărută la Cluj, în 1921, sub conducerea lui Cezar
Petrescu şi D.L.Cucu. Odată cu mutarea revistei la Bucureşti, în 1922, conducerea grupării
este preluată de Nichifor Crainic. Tradiţionalismul, cunoscut şi cu denumirea de ortodoxism
sau gândirism, cultivă autohtonismul căruia i se adaugă componenta spirituală a
ortodoxismului, promovând cultul strămosilor, folclorul, valorile româneşti, echilibrul,
simplitatea exprimării. Tradiţia este percepută ca o sumă de valori supuse alterării şi
degradării sub influenţa culturii occcidentale.
1. Izvoare:
Poemul porneşte de la episodul biblic al suferinţei lui Iisus, relatat în “capitolul 26” al
Evangheliei după Matei, unde este prezentată gama suferinţelor din Ghetsemani, pe
Muntele Măslinilor. Deşi prin motiv îşi are originea în textul biblic, poemul nu este o
traducere lirică a acestui episod, ci o meditaţie gravă pe tema sacrificiului în vederea
atingerii unui ideal, redând drama îndoielii omului în faţa morţii şi imboldul către
transcederea limitelor. Textul poetic devine astfel un spatiu al comunicărilor esenţiale.
Lupta lui Iisus cu propriu-i destin, mântuirea întregii firi prin preluarea tuturor păcatelor ,
oferă poetului imaginea perfectă în care va proiecta drama condiţiei umane.
2.Titlul:
Titlul „În gradina Ghetsemani” subliniază prin metafora „gradinii”, toposul
spiritual al ispitirii, locul sacru al purificării de patimi al Mântuitorului. Prin simbolistica sa ,
grădina poate fi considerată un spaţiu al ispitirii, asemeni grădinii edenice. În această
grădină, al cărei simbol central este măslinul, care semnifică pacea, Iisus şi-a îndemnat
ucenicii să se roage pentru a nu fi duşi în ispită. Dar în pacea aparentă a grădinii, ucenicii
vor cădea pradă ispitei somnului, simbol al morţii spiritului în absenţa mântuirii. Iisus va
rămâne singur, pentru că orice experienţă fundamental, iniţiatică şi spirituală presupune
solitudine.

3.Tema:
Tema poemului o constituie lupta ce se dă în conştiinţa Mântuitorului, între cele două
coordonate ale sufletului său, ireconciliabile - Iisus omul şi Iisus divinul. În plan simbolic,
poemul este o alegorie metafizică despre neliniştile umane în căutarea absolutului divin.

4.Structura:
Poezia are un caracter descriptiv, materia lirică fiind repartizată în patru strofe de tip
catren. Se pot identifica trei tablouri poetice, corespunzătoare unor trepte ale suferinţei –
fizică si morală.

5.Semnificaţii:
Primul tablou cuprinde strofa întâi şi redă suferinţa lui Iisus în luptă cu destinul tragic,
refuzând să accepte paharul suferinţei. Dezvoltarea temei se face aici prin înserierea unor
acţiuni: „lupta”, „nu primea”, „se-mpotrivea”, „stârnea”. Mişcarea epică se desfăsoară pe
două planuri, care se interferează, fără a căpăta nici unul prioritate. Postura christică este
duală, în prima parte predominând latura umană. Imaginile, puternic reliefate, prin tehnica
impresionismului, sunt dure, dar cu mare capacitate de simbolizare plastică. Iisus “căzut pe
brânci”, luptă cu soarta, în timp ce “pe chipu-i alb ca varu curgeau sudori de sânge”.
Ezitarea de a-şi asuma destinul este înfrântă prin asceza spirituală.
“Paharul” este o metaforă a păcatelor lumii şi a suferinţei pe care Iisus trebuie să o
ia asupra sa pentru a salva spiritual umanitatea. Chipul hieratic, simbol al purităţii divine,
contrastează cu manifestarea suferinţei trupeşti “sudori de sânge”, iar vocea ridicată spre
slăvi conţine atât suferinţa umană, cât şi puterea divină, singura capabilă să potenţeze
manifestările meteorologice. Lupta cu propriul destin, de fapt, cu sine însusi, este teribilă.
Spre deosebire de alte texte poetice, autorul nu ramâne aici la nivelul unor concepte, căci
imaginile concrete se încarcă cu un real fior existential.
 Al doilea tablou conţine strofa a doua şi a treia, în care se prezintă drama sufletească,
ca parte a tragismului existenţial. Deşi sufletul îi este sfâşiat de o sete uriaşă (setea de a
atinge absolutul şi de a salva lumea), “nu voi s-atingă infama băutură”. Această
intransigenţă a atitudinii morale conduce la asumarea destinului tragic. “Mâna ne-ndurată”
poate fi aceea a destinului hărăzit de divinitate de a se sacrifica în numele unui ideal moral,
dar şi mâna celor în numele cărora se sacrifică.
Jocul antitetic venin-dulceaţă accentuează zbuciumul sufletesc, veninul fiind o trimitere
la textul biblic potrivit căruia oamenii i-au turnat în apă venin Mântuitorului, dar poate conota
şi ideea de suferinţă fizică, prin care se va dobândi “mierea”, adică salvarea omenirii.
Structura bifurcată a celui de-al doilea termen al opozitiei („venin”/ „dulceata”) determină o
scindare a structurii interioare unitare a primului, în atitudini contradictorii: tentaţia acceptarii
şi încercarea de refuz a acestui „pahar” al sorţii. In acelaşi timp, această dualitate a
structurii evenimentului este echivalentă cu natura duală a personajului, a esenţei sale
divin-umane.
Printr-un subtil transfer de sens, poetul sugerează că moartea e doar uitarea vieţii:
”Bătându-se cu moartea, uitase de viaţă”. “Fălcile încleştate” care refuză paharul pătimirii
exprimă neacceptarea acestui joc duplicitar al lumii.
Strofa a patra constituie ultimul tablou, care face trecerea de la planul subiectiv la cel
obiectiv, al naturii care participă la sufertinţa lui Iisus. Natura personificată “se frământă”,
prefrigurând moartea sacrificială, preludiul tragic al jertfei. “Bătăile de aripi” pot aparţine
îngerilor, mesageri divini, dar şi păsărilor de pradă care sunt aducătoare de moarte.
Imaginea thanatosului este sugerată nu numai prin zborul ulilor, ci şi prin cuvinte care intră
în câmpul semantic al extincţiei: “de seară”, “dau roate după pradă”. Răstignirea lui Isus
rămâne în afara textului, pentru că accentul se mută pe starea de tensiune de dinaintea
acestui eveniment. Iisus este un personaj-simbol, înscriindu-se într-o paradigma lirică.
Simbol central al religiei crestine, Iisus este deopotrivă „fiu al omului” şi „fiu al lui
Dumnezeu”. Poezia evidenţiază tocmai aceasta dublă identitate a lui Iisus, în momentul în
care el trebuie să accepte experienţa morţii umane, pentru a-şi păstra esenţa divină.. Deşi
îşi cunoaste destinul, fiul Omului are un moment de slăbiciune, de ezitare. De aici sfâsierea
lăuntrică între spaima de moarte a omului şi menirea sacră a divinului. E momentul de criză
esenţială generată de o situaţie limită. Redobândirea vieţii veşnice, reîntoarcerea la divin se
pot realiza doar prin acceptarea traversării morţii umane.Temporal, momentul
evenimentului este „seara”, sugerându-se astfel un sfârşit (al zilei, al vieţii) şi un început (al
nopţii, al morţii). E un moment de trecere de la lumină la întuneric, de la zi la noapte,
sugestie a trecerii lui Iisus de la o conditţe la alta (uman-divin). Verbele sunt în majoritatea
lor la imperfect, evidenţiind durata (umana) nedeterminată, deci îndelungată a suferintei.
Spaţial, scenariul biblic situeaza momentul pe Muntele Măslinilor. Muntele e un loc sacru,
simbol al aspiraţiei spre înalt, mai aproape de cer, de divin. Întreaga natură înconjurătoare
este aici o proiecţie în exterior a stării de maximă tensiune interioară; este expresia poetica
a „vraiştei” din sufletul lui Isus. Lupta cu soarta, cu destinul, pe care chiar şi lui Iisus îi vine
greu să-l accepte şi să-l împlinească reliefează una din însuşirile fundamentale ale condiţiei
umane. Acceptarea destinului înseamnă înţelepciunea de a nu te împotrivi lui, dar nu şi
înfrangere şi resemnare. Ideea este plastic exprimată de Vasile Voiculescu în una din
poeziile sale): „Eu nu mă lupt cu soarta, nici nu-mi blestem destinul/ Călcând la pas pe
urma clipitelor trăite/ Aştept să se-mplinească doar cele rânduite,/ Si fără să mă satur la
gură duc veninul/ Lăsând să se-mplinească în linişte destinul” .