81

Mitul danaidelor în poezia epică populară

Tatiana Butnaru,
Institutul de Filologie al AŞM

Rezumat. În articolul de față și-a găsit expresie o realitate etnologică specifică

subordonată unor arhetipuri mitice fundamentale din spiritualitatea autohtonă.
Metafora fîntînii prezentă în textele epice despre jertfa zidirii este preluată și în
unele versiuni din ciclul baladesc despre fiica rău măritată, găsindu-și concretizare
în „mitul caznei danaidelor“, care au fost osîndite de zei fiindcă au fugit de căsătorie.
imaginile analizate înfățișează prezența complexului danaidic într-un context
etnologic specific, unde textele și versiunile aflate în circulație capătă o evidentă
semnificație etică, aprofundează noi dimensiuni ale spiritului popular.
Cuvinte-cheie: narațiune epică, versiune baladescă, situație arhitipală,
complexul danaidic, elemente mitico-folclorice, perspectivă ontologică, semnificație
estetică.

Ciclul baladesc despre fiica rău măritată aprofundează o realitate

epică aparte circumscrisă de resorturile imaginaţiei populare, dezvăluie
o complexitate de stări şi trăiri sufleteşti subordonate unor arhetipuri
artistice fundamentale, avînd deschidere spre „viziunea prin suflet
a unui fenomen primar“ [1, p. 35]. Este redată o lume specifică, care
oscilează „de la tragic la grotesc, şi chiar burlesc“, ea transpare ‒ „sub
cele mai felurite măşti şi veşminte“ dezvăluite „cu mare profunzime de
culoarea locală [2, p. 119], „…sînt picturi pline de detalii, documente
colcăind de realism“ [2, p. 114-200]. Imaginile şi semnificaţiile artistice
sînt chemate să releve un context etnofolcloric şi cultural specific, unde
s-au constituit nişte formule individualizoare de exteriorizare a celor mai
diverse manifestări ale imaginaţiei populare pentru a dezvălui situaţii
tipice de viaţă patriarhală, demne de marile resorturi ale comediei
umane. Pe această cale are loc revenirea la tiparele unei lumi arhetipale
bazată pe cadrul vizionar de constituire a unor corespondenţe estetice de
sorginte mitică, acestea devin un model ipotetic a realităţilor evocate,
constituie nucleul emblematic generator de idei şi reflecţii lirice, este
o modalitate de a privi lumea, a determina universul trăirilor lăuntrice
ale omului aflat într-o stare existenţială specifică. Este vorba de un
fond mitic arhaic, trecut printr-un îndelung proces de generalizare, de
amplificare a esenţelor şi accentuarea motivaţiilor psihologice, avînd
orientare spre nişte situaţii arhetipale, care au dat naştere unui bogat
material factologic. Tabloul caracterologiei folclorice înfăţişează nişte
„creaţii narative, a căror subiect dezvoltă situaţii dramatice ce izvorăsc
din domeniul împrejurărilor şi a conflictelor domestice“ [3, p. 5], într-o
manieră artistică specifică are loc împletirea unor elemente de natură
82

diversă, cum vedem în exemplul ce urmează: Decît maica mă făcea, Mai

bine un pom răsădea Şi-o fîntînă că-mi făcea, Trecea badea, se umbrea,
Din fîntînă apă bea Şi maica pomană avea [4, f. 33] Situaţia poetică
descrisă îşi găseşte o echivalenţă stilistică şi funcţională cu sugestia mitică
din balada Meşterul Manole şi emoţionează cititorul prin profunzimea
sentimentelor şi trăirilor sufleteşti, prin plasticitate şi interiorizare.
Naraţiunea epică este determinată de un moment functional, care se
manifestă printr-o stare de efervescenţă şi intensă tensiune dramatică. Iar
metafora fîntînii aprofundează o atmosferă elegiacă declanşată de nişte
acorduri lirice copleşitoare unde viaţa şi moartea, dragostea şi suferinţa,
amurgul şi lumina se condiţionează reciproc. Versurile: „Cîte lacrimi am
vărsat/ Făceam o fîntînă-n sat,/ Fîntănă cu cinci izvoare,/ Două dulci şi
trei amare. ’’ [5, f. 5-6], au o anumită legătură cu drama exteriorizată în
Meşterul Manole şi permit cititorului să perceapă dezlegarea unor taine
ascunse ale spiritului omenesc. Naraţiunea epică este determinată de un
moment funcţional, care se manifestă printr-o stare de efervescenţă şi
maximă tensiune dramatică.
Predispus desacralizării, elementul mitic capătă în cele din urmă
nişte nuanţe suplimentare – noi şi de astă dată, redă drama existenţială
a femeii în societatea arhaică. Făcînd referinţă la un subiect „uşor de
controlat“ [6, p. 90], care aminteşte de problema „rău măritatei“ în străini,
D. Caracostea se referă la „mitul caznei danaidelor“, acestea fiind osîndite
de zei în infern ca să umple cu apă un butoi fără fund, ca ispăşire că au
ucis în noaptea nunţii pe fiii lui Egiptos, ca să scape de căsătorie cu ei.“
[6, p. 90].
În analogie cu exemplificările aduse de D. Caracostea, într-o
versiune de cîntec din Giurgiuleşti-Vulcăneşti, sînt înregistrate versurile:
„Foaie verde, bob năut, Maică, de cînd m-ai făcut, Două fîntîoare reci
Între două dealuri seci. Şi din piciorele mele, Maica, două scăunele,
Iar din mina mea cea dreaptă – O cană de băut apă, Şi din mina mea
cea stăngă- O tufa de ţinut umbră. Din ai mei negri ochişori, Maica,
şi doi pomişori, Cîţi drumeţi pe drum treceau, Toţi pe scaun ei şedeau,
La umbră se răcoreau, Toţi măicuţei mulţumeau…“ [7, f. 24].
Imaginile reproduse mai sus înfăţişează pedeapsa „complexului
danaidic“ predestinat „de natura vinei“ [6, p. 10] unde „rău-
măritata“ cu picioarele prefacute în două scăunele şi „mîna dreaptă“
preschimbată în „cană de băut apă“ sau „o tufă de ţinut umbră“ din
„mîna mea cea stîngă“ îşi exteriorizează lamentaţiile sufleteşti. Prin
desacralizare, mitul danaidic capătă în scrierile noastre populare
nişte schimbări semantice şi fac referinţă la condiţia socială a femeii
în nişte circumstanţe nefavorabile. Metafora „chiatră de fîntînă“
înregistrată într-o versiune din anii ’50 [8, f. 83] indică o stare de
apăsare sufletească, dar mai poate fi înţeleasă şi cu semnificaţia unor
reminiscenţe danaidice. Astfel, după cum se precizează în aceeaşi
sursă, „anticul vas simbolic, cu trei mînere şi fără fund aşezat pe
mormîntul femeilor care au fugit de căsătorie“ [6, p. 512] ar putea
 83

căpăta asociaţie cu o piatră de fîntînă unde eroina îşi exteriorizeză

senzaţia de apăsare sufletească. Contaminările de motive şi clişee
artistice aduc în prim-plan o atmosferă de un lirism copleşitor cu
profunde accente elegiace: „Decît mă făceai o fatî, Mai bine mă făceai
o chiatrî Şi-o punei la o fîntînă Unde era apa mai bunî. Cini trece apă
be, Pi chiatrî se hodine Maica-mi-i îi mulţume…“ [8, f. 85].
Sentimentele şi trăirile eroinei dezvăluie o realitate etnologică bine
cunoscută din familia patriarhală. Este descrisă o situaţie tipică, cu o largă
circulaţie în lirica de înstrăinare, care vizează o dramă profundă, expresie
a tristeţii şi durerii concentrată în interiorul sufletesc al personajelor
feminine inserate în materialul de circulaţie baladească. Asemănarea
conceptuală cu mitul danaidelor se manifestă sub forma unor lamentaţii
tulburătoare, în care va fi accentuat gîndul că personajele feminine mai
curînd ar fi preferat moartea, decît o căsătorie nefericită printre străini,
„la părinţi necunoscuţi“. Ideea este concretizată în mai multe texte
baladizate cu o vastă sferă de circulaţie: „Decît, maică, mă înzăstrai, Mai
bine groapă îmi săpai,/ Decît, mamă, mă făceai,/ Mai bine mă prohodeai,/
Decît mă mai cununai, Mai bine mă îngropai“ [9, f. 160-161].
Drama eroinei este anihilată în plan personal şi contravine valorilor
general-umane de convieţuire în societatea omenească. Contaminările
de motive şi clişee artistice aduc în centrul atenţiei o stare sufletească
de limită, unde „suferinţa zugrăvită este strigătul deznădăjduitor al
înstrăinării“ [6, p. 516]. Adresarea eroinei „De vrei, maică, să mă ai/
Pune la car patru cai,/ Patru cai şi şapte boi/ Şi-mi e zestrea înapoi“
[9, f. 160-161] şi „dorinţa de a da foc zestrei să ardă-n pară“ izvorăşte
dintr-o străveche mentalitate arhaică şi exprimă o culminaţie a suferinţei
umane. La fel ca în balada Meşterul Manole, autorul anonim relevă
o incertitudine existenţială de limită, în conformitate cu sugestia aceluiaşi
exeget, această imagine „deschide o perspectivă către semnalele primitive
ale focului aprins pe înălţimi şi la răspîntii, pe gorgane, ca să vestească
o mare primejdie obştească“ [6, p. 516]. Medierea funcţională şi resemnarea
sufletească se produce doar în sînul naturii, unde eroina pare să-şi găsească
consolare sufletească. Prin transfer metaforic, are loc deghizarea ei în
„zburătoare“ sau „fîntîna cu cinci izvoare“ [10, p. 216] ca să potolească
setea trecătorilor. Autorul anonim adaptează situaţia tradiţional folclorică
unor resorturi sufleteşti, găsind o echivalenţă poetică corespunzătoare între
orizonturile transubstanţierii mitice şi viziunea personală de convertire
a materialului folcloric. Înrudirea cu fabula din Meşterul Manole se
manifestă nu atît prin exteriorizarea elementului mitico-folcloric, cît prin
adîncime morală, prin sugestivitatea emoţională a imaginii poetice, prin
plasticitate şi profunzime.
Este predispusă să devină fîntînă şi eroina din Meşterul Manole,
iar prin murmurul de ape, „din sfere şi scînteie“ sînt dezvăluite
nişte stări sufleteşti, de unde izvorăşte „marea poezie a durerii“
[11, p. 151]. Semnificaţia danaidică are tangenţă cu drama femeii
predispusă sacrificiului în funcție de condiţia destinului ei existenţial,
84

pentru îndeplinirea menirii sale supreme, de dăruire şi perpetuare

a vieţii: „Iar unde-mi cădea Cruce se făcea, Şi de-alăturea,/ Cişmea
izvora,/ Cu apă curată,/ Trecută prin piatră,/ Cu lacrimi sărate,/
De Caplea vărsate“. [10, p. 216].
Atmosfera mitică încadrează personajele baladeşti într-o ambianţă
specifică, are loc integrarea acestora într-un spaţiu mitic condensat pînă
la saturaţie de resorturi şi trăiri sufleteşti de excepţie. Învăluită în mrejele
tăcerii, metafora fîntînii capătă în contextul evidenţiat o nuanţă de recviem,
de o seninătate dureroasă, dar în acelaşi timp de continuă aducere-aminte,
de reîmprospătare sufletească. Ca în viziunea lui Brâncuşi, fîntîna îi adună
pe cei prezenţi la „o masă a tăcerii“, unde alături de icoana meşterului,
transpare şi „bocetul“ pentru femeia zidită. Metafora fîntînii culminează
sacrificiul personajelor feminine din eposul nuvelistic, aprofundează
o stare sufletească de excepţie, exprimată prin: „Piatră curătoare,/ Cu nouă
izvoare/ Şi apă uşoară“ [10, p. 215].
Influenţa mitului danaidic se face resimţită şi în unele cîntece
narative despre cearta dintre „două surăţele“, două rivale, amplasată într-
un decor etnografic specific: „Colo-n vale la fîntînă, Două fete spală lînă/
Una slutî şi bogatî,/ Alta mîndrî şi săracî.“ [12, p. 347-348].
Schimbul de replici dintre cele două rivale se manifestă printr-un
dialog dinamic şi demonstrează aspectul erotic al complexului danaidic,
care în textele şi versiunile aflate în circulaţie capătă o evidentă valoare
etică. Dacă revenim la sugestia metaforică a fîntînii, ea devine o expresie
a suferinţei şi jerfei, indică proiectarea din interior a unei tendinţe de
descătuşare lăuntrică, de purificare sufletească. Semnificaţia mitică
a imaginii poetice vine să aprofundeze noi dimensiuni ontologice,
dezvăluie noi niveluri de specificare a sentimentului trăit, acesta
căpătînd o nuanţă de „sentiment total, abisal, ireversibil“, în stare de
cele mai sublime momente de elevaţie, dar şi „de catastrofele cele mai
dureroase“ [13, p. 15].
Prin suprapunerea mai multor straturi culturale arhaice, are
loc solidarizarea geniului românesc cu acele realităţi, pe care istoria
nu le poate atinge: „ Cosmosul şi ritmurile cosmice“ [14, p. 146],
în contextul proiecţiei mitologice a elementelor din natură şi viaţa
socială este creată o cosmogonie specifică, care oscilează de la epicul
real spre cel mitico-vizionar, determinînd în felul acesta o justificare
ontologică a condiţiei omeneşti, de promovare şi menţinere a valorilor
general-umane, cu durata menţinerii lor în timp.

Referinţe bibliografice

1. D. Bălăneţ. Eterna regăsire. București, Editura Cafrtea Românească,

1979.
2. G. Călinescu. Istoria literaturii române. Bucureşti, Editura Minerva,
1964.
 85

3. Al. Amzulescu. Balada familială:Tipologie şi corpus de texte poetice.

Bucureşti, Editura Academiei, 1983.
4. A. A. Ş. M, 1958, ms. 80, f. 33. Pocimbeni-Rîşcani, inf. Gr. Hlaneş,
culeg. M. Druc.
5. A. A. Ş. M, 1954, ms. 67, f. 5-6, Popeştii-de-Sus-Zguriţa, inf. T. Celat,
culeg. V. Teleucă.
6. D. Caracostea. Poezia tradiţională română. V. II. Bucureşti, Editura pentru
Literatură, 1969.
7. A. A. Ş. M, 1963, ms. 145, f. 24, Giurgiuleşti-Vulvăneşti, inf.. Nadejda
Golovatenco, 35 ani, culeg. A. Hîncu.
8. A. A. Ş. M, 1951, ms. 43, f. 85, Bieşti-Chiperceni, inf. P. Anghel, 20 ani,
culeg. M. Savin.
9. A. A. Ş. M, 1969, ms. 209, f. 160-161, Cighirleni-Anenii-Noi, inf. Ana
Buşilă, culeg. A. Hîncu.
10. I. Taloş. Meşterul Manole. Contribuţie la studiul unei teme de folclor
european. Bucureşti, Editura Minerva, 1973.
11. L. Rusu. Viziunea lumii în poezia noastră populară. Bucureşti, Editura
pentru Literatură, 1967.
12. A. Fochi. Valori ale culurii populare române. Bucureşti, Editura Minerva,
1988.
13. A. Teodorescu. Poezii populare româneşti. Bucureşti, Editura Minerva,
1982.
14. M. Eliade. Meşterul Manole. Iaşi, Editura. Junimea, 1942.