Baba Cloanta

De Vasile Alecsandri

1. Baba Cloanta este o balada inspirata dintr-un mit romanesc si sintetizeaza mai multe motive folclorice. 2.
Tema principala urmareste pactul cu diavolul. 3. De asemenea, poezia abordeaza tema trecerii necrutatoare
a timpului. Tema Vasile Alecsandri porneste aici de la mitul recuperarii tineretii apuse, dar abordeaza si mitul
pactului cu diavolul. Subiectul Baba Cloanta este nefericita pentru ca este batrana si singura. Indragostita,
ea isi doreste cu ardoare sa fie iubita. Prin vraji si descantece incearca sa dobandeasca iubirea unui tanar
pe care il auzise cantand o doina de dragoste. Deznadajduita, in cele din urma hotaraste sa-si vanda
sufletul lui Satan in schimbul tineretii. Dupa ce accepta pactul, diavolul o pacaleste; conform intelegerii,
Baba Cloanta trebuie sa-l duca in spate, inconjurand o balta de trei ori. Dar inainte ca ea sa-si implineasca
datoria fata de Satan, canta cocosul si diavolul o azvarle in balta peste care este stapan. Cantecul tanguios
al Cloantei se aude adeseori din ape. Comentariul Poezia Baba Cloanta, creata in anul 1842, a aparut
pentru prima oara in revista Propasirea, la 23 ianuarie 1844, si a fost cuprinsa in volumul Doine si
lacramioare. Mitul pactului cu diavolul se situeaza intre cele mai vehiculate mituri ale omenirii. Cea mai
cunoscuta legenda europeana este cea despre Faust, dar si in folclorul romanesc apare acest mit. Povestea
pe care o prelucreaza Alecsandri porneste de la o legenda populara si se sustine pe sinteza mai multor
motive mitice (intre care ritualul toarcerii, varcolacul, steaua cazatoare, cantecul cocosului, ipocrizia
diavolului etc.). Subiectul baladei este tensionat si in mod evident construit pe categoria estetica a
dramaticului, intr-o formula epica insa: Sede baba pe calcaie / In tufarul cel uscat,/ Si tot cata nencetat /
Cand la luna cea balaie / Cand la focul cel din sat. Desfasurarea narativa nu estompeaza discursul liric,
convertit in doua voci lirice: Baba Cloanta si Satan. Cu deosebire descantecul babei, intemeiat pe elemente
ale oralitatii, accentueaza nota lirica: In cap ochii sa-i se-ntoarca / Si sa-i fie graiul prins,/ Iar Satan, c-un fier
aprins,/ Din piept inima sa-i stoarca / Si s-o arda-n foc nestins! Discursul babei alterneaza, este cand
descantec, cand blestem, cand invocatie diabolica, ceea ce ii confera diversitate si compenseaza lipsa de
evenimente. Monologul Babei Cloanta este insotit de un ritual stravechi: torsul. Derularea firului imita
simbolic trecerea timpului si consfintit printr-un descantec impulsioneaza desfasurarea unei actiuni invocate.
Aici, ritualul se dovedeste zadarnic in esenta, dar are totusi capacitatea de a bulversa timpul; luna este
amenintata de varcolaci, duhurile necurate se lasa peste sat, iar o stea cazatoare anunta moartea cuiva:
Toarce baba, mai turbata!/ Fusu-i zboara nevazut,/ Caci o stea lunga-au cazut,/ Pe luna s-au pus o pata / Sin sat focul au scazut. De altfel, imaginile care transfigureaza spatiul artistic contribuie, in nota romantica, la
sugestia dramatica. Elementele naturii, personificate, subliniaza sperantele, nefericirea si invocatia Babei
Cloanta: Codrul suna, clocoteste / De-un lung hohot pana-n fund, pentru ca sunt chemate fortele magice ale
naturii: Feara-Verde, Sange-Ros si Hraconit. Personajele, preluate din folclor, ca si povestea Babei Cloanta,
intruchipeaza forte vegetale, protectoare ale padurilor si inversunate adversare ale omului, care li se opune.
In aceasta atmosfera de ravasire a ordinii, dupa ce corbii croncanesc premonitoriu, isi face aparitia Satan,
reprezentat initial printr-o imagine, sustinuta stilistic prin sinecdoca: Abie zice, si deodata / Valea, muntele
vuiesc,/ In nori corbii croncanesc,/ Si pe-o creanga ridicata / Doi ochi dusmani stralucesc! Interventia eului
liric, desi discreta (prin denotativul dusmani), dirijeaza mesajul operei. Situat in ipostaza de constructor al
unei secvente care se deruleaza epic, eul poetic isi deconspira adeseori atitudinea la nivel denotativ,
intocmai ca un povestitor; astfel, baba este turbata, iar Satan afurisit. Aceasta permanenta subliniere
auctoriala, specifica lui Alecsandri, intretine tensiunea artistica, dar totodata estompeaza deznodamantul
nefericit, caci finalul include o usoara ironie auctoriala. Cloanta intra intr-o stare primejdioasa, recurge la
vraji, cheama duhurile naturii si, in cele din urma, isi vinde sufletul diavolului; insistenta ei este expusa ca o
anomalie persiflata usor prin registrul denotativ; astfel, Baba toarce clantanind masele, geme, plange, isi
frange mainile, alearga ca o buha, nu aude si nu vede, pentru ca este nebuna. Toate aceste sublinieri
auctoriale se subordoneaza semantic secventei esentiale, care defineste intreaga experienta a personajului:
incercarea de a invinge limita omeneasca prin pactul diabolic esueaza, pentru ca Baba Cloanta este fara
grija de pacat. Balada transmite un sentiment de tristete existentiala, venit din gandul ca, in fond, dorinta
Babei exprima nemultumirea generala a fiintei fata de conditia umana. Insasi atitudinea eului liric se
indreapta spre aceasta traire, sugerata in special prin finalul poeziei, in care dorinta Cloantei supravietuieste
in aeternum; epitetele triste (soapte) si (glas) jalnic individualizeaza experienta si o situeaza in sfera
intamplarilor dramatice: Cand pe malu-i trece noaptea / Calatorul suierand / Pintre papuri cand si cand / El

aude triste soapte / S-un glas jalnic suspinand: // Vin la mine, voinicele,/ Ca eu noaptea ti-oi canta Aceasta
chemare venita din adancul apelor instituie teza ca, dincolo de nebunia Babei Cloanta, ramane sentimentul
ei neimplinit, convertit in ispita eterna indreptata spre sufletele ratacite. Referinte critice Mai avea si
distinctiunea omului crescut si trait in mijlocul unei lumi deprinse a pastra pana in cele mai mici amanunte
formele bunei-cuviinte. Inzestrat cu o cultura intinsa, umblat mult prin lume, fost ministru si in mai multe
randuri reprezentant la Paris al tarii, prieten bun al celor mai de seama dintre contimporanii sai, precum si al
Elenei-doamnei si al Elisabetei-reginei, el era om in adevar superior si fara ca sa mai fie si poet, si te incanta
si prin rara bogatie a personalitatii sale. (I. Slavici Alecsandri si Eminescu, in Amintiri, Bucuresti, Editura
pentru Literatura, 1967) Personajele descind din basme si din mituri (strigoi, zburatorul, feti-logofeti), din
legende populare sau istorice (Altarul Monastirei Putna), Alecsandri fiind unul dintre primii care prelucreaza,
la noi, asemenea motive. Cateodata, tablourile, limpezi, dinamice, spectaculoase (Groza), se voaleaza de
un mister, care se risipeste curand. Vraji si descantece se torc in incantatii stranii (Baba Cloanta), dar
magicul se rasuceste in grotesc. Pe alocuri sunt diseminate accente sociale si patriotice. Inventia este ca si
absenta, iar expresia maruntita in diminutive si edulcorata, altfel simpla, energica si fluenta. Limba, fara a fi
bogata, e naturala si armonioasa, avand firescul oralitatii si al versului popular. (Dictionarul literaturii romane
de la origini pana la 1900, Bucuresti, Ed. Academiei, 1979, p. 18) Inclinam a crede astazi ca Alecsandri nu
apartine nici tipului romantic, nici tipului clasic; el este mai curand un tip autohton, de simtire idilica si
gratioasa, de lirism senin si usor, de o anumita contemplativitate etnica, incadrata si in limitele
temperamentale ale scriitorului, si intre conditiile fizice si sufletesti ale unui peisaj. (Pompiliu Constantinescu
Studii si cronici literare, Bucuresti, Ed. Albatros, 1974, p. 75) Acest partizan entuziast al poeziei noastre
populare, culegator, editor si promotor al ei in Franta, isi afla in zona folclorului nucleul peren si totodata
romantic al personalitatii sale. Caracterul emotional si documentar al folclorului, actul patriotic al culegerii
acestor pietre scumpe, idee prezenta la predecesori, isi gaseste la Alecsandri valoarea estetica, limpede
afirmata.