EVOLUŢIA ETIMOLOGICĂ A CUVÂNTULUI CRĂCIUN

Jeleva Elena, studentă, anul IV

Conducător ştiinţific: Cuţitaru Natalia, conferenţiar universitar, doctor

Studiul de față își propune să prezinte evoluția etimologică a cuvântului Crăciun în opinia
lingviștilor și prezentarea etimoanelor termenului.Lungile discuții pe marginea
cuvântului crăciun au fost cauzate de caracterul absolut original al termenului pe care poporul
român l-a ales pentru numirea sărbătorii Nașterii Domnului Isus Hristos. Numele dat de popoarele
romanice apusene sărbătorii Nașterii Domnului nu mai conțin nici un echivoc.
Este unanim recunoscut că (it.) Natale, (catal.) Nadal, (pg.) Natal, (fr.) Noel sunt
continuatorii latinesculuinatalis iar (sp.) Novidad al lui nativitas. Trebuie totuși amintit că există în
graiul provensal și cel franco-provensal un termen care coexistă cu Noel și care folosește un derivat
de la calo, are (chemare) și anume calendas, este vorba despre tzalende cu înțeles ca și în limba
română de Crăciun [6].
Sunt și cercetători pentru care originea latină este mult mai puțin convingătoare în fața
etimonului grec. Printre ei M. Gârnițeanu. El respinge etimologiile propuse până la
el: calationem și creationem‖păcătuiesc în privința genului‖ crastinum (al lui Hașdeu) format din
cras+ajun adică cratajunum (cu înțeles de mâine, după ajun) propune o soluție ‖izolată și prea
artificială pentru mintea poporului care a format cuvântul crăciun, așa că se îndreaptă spre greci
‖cu care românii au mers mână în mână‖.
Bizantinii spuneau to tou Christou genethlia, iar grecii de azi zic Christon gena. ‖Prin
urmare Cristigenus>Christgiun> Crăgiun, undegenus (naștere) e neutru ca și Crăciun și ca și în
greacă. Asta-i originea‖. Numai că ea a fost respinsă categoric de T. Diaconescu, și alți lingviști, pe
motiv că nu respectă legile fonetice ale limbii române.
Unul din susținătorii etimonului slav, Miklosich și-a fundamentat teoria pe existența unui
paleoslav κρατγη și pe prezența în limbile slave a termenului: la bulgari kracun, la
ruteni kraciun (forma normală) și kereciun, kreciun (forme dialectale), la sârbi și la
ruși korociun (vechea rusă) șikaraciun (în cea nouă) și chiar și la unguri karacsony.
După părerea lui T. Papahagi e greu de crezut că românii, pentru care Crăciunul a fost un
eveniment de mare importanță, să fi așteptat venirea slavilor în bazinul dunărean și apoi târzia lor
creștinare pentru a primi de la ei cuvântul creștin.
Iar, dacă mai adăugăm și faptul că termenul este prezent în limbile slave învecinate, putem
lesne vedea de ce unii lingviști l-au considerat un termen slav. Replicile celor care susțineau
latinitatea termenului au fost prompte, categorice și nu puține la număr. Cercetătorii care nu s-au
31
lăsat convinși nici de originea slavă, nici de cea latină, s-au îndreptat fie spre un filon grec, fie spre
o limbă din substrat, astăzi stinsă.
H. Schuchardt demonstrează inexactitatea teoriei prin argumente de ordin lingvistic: la nici
unul din popoarele slave termenul ‖crăciun‖ nu este general, ci regional și foarte rar, fiecare dintre
popoare având pentru denumirea sărbătorii un alt termen: în (ucr.)rizduó, (rusă) rozdestono,
(poloneză) bozyc, (sârbo-croată) bozic, (slovacă) bozic, etc., termenul ‖crăciun‖ apare la popoarele
slave numai din vecinătatea lumii romanice.
Forma cu totul specială a lui crăciun din limba română a fost subiectul unor lungi discuții,
fiindu-i atribuite diverse origini: tracă, greacă, slavonă și chiar albaneză. Cele mai argumentate și
convingătoare ipoteze au fost, însă, cele care susțineau originea latină a termenului, dar lucrurile nu
s-au simplificat nici acum căci au fost multe etimologii latine care au fost propuse ca bază pentru
cuvântul crăciun: christi jejunium, carnatione, incarnatione, calationem și creatione sunt doar
câteva dintre ele. Doar ultimile două au reușit să atragă mai mult atenția, celelalte fiind considerate
„fanteziste‖, iar ultimul pare a se bucura de argumentele cele mai veridice și cele mai logice atât
din punct de vedere lingvistic cât și istoric.
Teza lui Al.Graur potrivit căreia crăciun este urmașul latinescului creatio-one, dar forma
românească este preluată de la slavoni, pe motiv că potrivit legilor fonetice românești nu ar fi putut
legată de crăciun, a fost respinsă e numeroși lingviști care au demonstrat, pe de o parte că a fost
posibilă trecrerea lui creatione la crăciun pe teritoriul actualei Românii, iar pe de altă parte că este
imposibil ca românii să fi așteptat creștinarea slavilor (petrecută relativ târziu) pentru a împrumuta
de la ei termenul pentru o noțiune așa de importantă cum este cea a ‖sărbătorii Nașterii Domnului‖
[2].
Acestor etimologii O. Densușianu le propune adevărul istoric că românii au ținut de biserica
Romei până în secolul al IX-lea, afirmație la care dacă alăturăm pe cea a lingviștilor că toate
noțiunile fundamentale creștine (Dumnezeu, biserică, botez, cruce, etc.) ne-au venit din latinește,
rezultă că daco-românii nu au putut rămâne fără o noțiune creștină tot fundamentală cum este
Crăciunul, până la creștinarea slavilor și organizarea lor religioasă. Tot pe adevăruri istorice se
bazează și contraargumentarea lui D. Onciu: ‖până la încreștinarea bulgarilor, românii au avură în
Biserică limba latină, de la care ne-au rămas terminații de origine latină‖ și Xenopol: ‖înainte de
creștinismul bulgar la români era un creștinism român‖[1],[4].
S. Pușcariu, folosindu-se de argumentarea lui C. Jiraceh pentru cuvântul slav koleda care
este împrumutat din latină înainte de prefacerea luil în r și-a exprimat părerea că și Crăciun ar fi
fost importat, din această sferă a cultului religios ca și kolida, din Dacia, dar într-o epocă mai târzie
când lintervocalic din latinescul calatio devenise r românesc.
32
 Lingviștii care au pledat pentru originea latină a cuvântului Crăciun au propus mai multe
etimoane:
1. Cea mai veche explicație aparține lui Ion Bohh; el propune incarnatio-onis, preluat apoi
în lexiconul Budan, carnatione însă nu este acceptată de lingviști.
2. Hașdeu propune crastinum care ar fi dat ‖crăciun„ pornind de la termenul din latina
populară de crastium (cu sens de ‖mâine, a doua zi‖), iar pentru modelarea finalului admite ca și
Schuchardt influența lui ‖ajun‖ care a făcut ca finalul să fie ‖crăciun„ și nu ‖crăciune‖. Rosetti
respinge această ipoteză pe motiv că în română, pornind de la crastinum [5.P.64] s-ar fi ajuns la
crașten, V. Stăneiu o înlătură ca fiind ‖etimologie fantezistă‖.
3. Alte etimologii propuse au fost: cea a lui Vailland quartum(je)junium, un etimon
reconstruit care are sensul de ‖post care durează de la 12 noiembrie până la 24 decembrie‖.
4. Hugo Schuchardt propune și el o etimologie considerată ‖fantezistă‖ și anume Christi
jejunium, cu înțelesul de ‖postul lui Christos‖ Rosetti spune că din acest etimon ar trebui să avem în
română creșcui.
5. Una din etimologiile care s-au bucurat de cei mai mulți susținători este calatio-onis adusă
în discuție pentru prima oară de P. Papahagi susținut de T. Papahagi, V. Bogrea, S. Pușcașu, Th.
Capidan, N. Drăgan, P.P. Panaitescu, V. Streinu, P Gârboviceanu, N. Niculescu-Leordeni, I.
Ionescu.
6. Lingvistul ieșean Aron Densușianu este susținătorul etimonului latin creatio-onis, care a
avut și el mulți adepți: O. Densușianu, P. Caraman, Rosetti, Graur, Ivănescu, Th. Manolache, D.
Bălașa [2], [5.p.52].
T. Diaconescu face o analiză mai amănunțită a evoluției latinescului creatio spre
românescul ‖crăciun‖, în plan semantic și morfologic, ținând cont și de realitățile istorice ale
perioadei când creatio a ajuns pe teritoriul carpato-dunărean, și ajunge la concluzia că pentru a
înțelege evoluția acestui cuvânt pe teritoriul românesc trebuie să renunțe la ‖teoriile puriste‖ și
anume la ‖mitul unui creștinism primar ortodox, și la ideea unui creștinism daco-roman separat de
goți‖. Crezul că numele Crăciun oglindește o erezie, și că este de origine populară trebuie și el
înlăturat [4].
Etimonul creatio a stârnit controverse și în ce privește evoluția sa fonetică spre crăciun. O
problemă importantă este cea a cunoașterii perioadei în care această evoluție s-a produs. T.
Diaconescu, luând ca punct de reper data creștinării slavilor (sec. IX) și prezența în toate dialectele
românești a termenului ‖Crăciun‖, demonstrează, pe de o parte că până în sec. al IX-lea termenul s-
a fixat așa cum l-au luat slavii, iar pe de altă parte că termenul a suferit transformările fonetice până
la despărțirea dialectelor de sud de dialectul daco-român și ajunge la concluzia că modificările au
33
început din stadiul latinei populare (sec. II-IV) și s-au încheiat aproximativ în sec. al VIII-lea. În
latina populară s-a produs trecerea lui t+i+o, prin palatizare și asimilare la c (fapt dovedit de
inscripții) iar în perioada de formare alimbii române (sec. V-VII) s-a produs închiderea
lui o+n+vocală la u [7].
Însă T. Papahagi îl contrazice deoarece termenul crăciun a trecut printr-o fazăcreciun, iar
în cre silabă inițială neaccentuată urmată de o silabă fără vocală palatală re-trece la – ră- nu numai
în cuvinte din graiul daco-român ci și la aromâni. Prin urmare nu avem de ce să apelaăm la filiera
slavă. Al. Graur ne oferă o altă explicaţie a trecerii cre + la cră + şi anume prezenţa unui r dur în
acord cu n (cf. crăpa < lat.crepare) iar silaba ti a urmat regulilor cunoscute spre ci.
Având în vedere aceste fapte Rosetti spune că urmând legile evolutive române am avea în
română creciune, aşa că apelează la termenul slav kracun care, fiind în vecinătatea limbilor
romanice, poate fi considerat continuatorul latinescului creatio, ajuns la slavi prin limba bisericii,
prin mai multe centre de iradiere: Bizanţul, Aquila, Salona, Simium. Urmând legile fonetice slave
trecerea lui crea - la kra - şi alui - one la - un se face sub influenţa unor legi fonetice normale pentru
aceată limbă.
La etapa actuală, în urma numeroaselor discuții, se poate afirma fără echivoc că
termenul crăciun este moștenit direct din limba latină din creatio care nu are nevoie de un
intermediar slav, transformările sale fonetice fiind pe de-a-ntregul posibile pe teritoriul limbii
române, și ele au fost deja încheiate în epoca creștinării slavilor.
Bibliografie
1. Diaconescu Traian., Românescul Crăciun : În Dicționarul limbii române, Bucureşti, 2007;
2. Graur Alexandru., Etimologii românești, Editura Academiei Române, București, 1983;
3. Moroianu Cristian., Dublete şi triplete etimologice în limba română, Editura Universităţii din
Bucureşti, 2005;
4. Moroianu Cristian., Etimologia multiplă internă: În Limba Română, XX, nr. 5, 1971;
5. Rosetti Alexandru ., Românescul Crăciun, În SCL nr 1/1971, p 72;
6. Sala Marius, Coteanu Ion., Etimologia şi limba română, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1987;
7. Hristea Theodor., Probleme de etimologie. Studii. Articole. Note, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1988.

34