Încă de la începutul creării lumii, unde în loc de deşerturi existau numai câmpii

înverzite, pe a căror suprafaţă zâmbeau mii de flori mângâiate de razele blânde ale soarelui.
Printre ele se afla o plantă deosebită prin faptul că veşmintele sale erau diferite de ale
celorlalte. Nu poseda nici o floare, ci doar spinii învăluiau maiestuos mantia verde. Se
numea Cactus, iar Dumnezeu a creat-o pentru a semnifica apărarea şi vitejia.
Într-o bună zi, laleaua, vrând să se laude cu frumuseţea ei pură, i se adresă brânduşei:

-Ia priveşte la culoarea hainei mele! Este de un roşu înflăcărat!

-Dar nici haina mea nu este mai prejos decât a ta! îi reproşă imediat amica. Ai observat
haina cactusului? Nu are nici un pic de gust! adăugă brânduşa.
Cactusul, fiind prin apropiere, a auzit conversaţia celor două flori şi a rămas profund
jignit, iar acest sentiment i-a pătruns până în adâncul sufletului. Creatorul, văzând tristeţea
cu care se înfruntă biata floare, a trimis un înger pe pământ ca să-i aline durerea.
Acesta a întins mâna ca să-l mângâie, dar dintr-o simplă atingere a observat că din
palmă i s-a scurs o picătură de sânge, ce a căzut pe mantia verde a cactusului. Imediat din
ea a răsărit o minunată floare. Plantele din jur au observat acel minunat fenomen.
De atunci, cactusul a ajuns să trăiască în pustietate, unde era cea mai frumoasă floare
din deşert. Acolo nici o plantă nu putea fi mai fenomenală decât Cactusul.