„I-auzi corbii”, o infra-lectură vizuală

În cadrul Festivalului Național „George Bacovia”, unul dintre punctele inedite

de atracție a fost și expoziția artistului vizual Ovidiu Ungureanu din ultima zi a
manifestărilor. „I-auzi corbii...” ajută la conturarea unei atmosfere atotprezentă
în lirica bacoviană, un teritoriu al trăirilor solitare, impregnate de sonoritățile
surde ale unei conștiințe situate la limita tragicului. Iar, pe de altă parte,
cumva paradoxal, însă cu siguranță mai elocvent decât în cazul altor „puneri
în scenă”, pulsația primară a existenței este adusă în prim plan odată cu
acest aparent haotic și continuu zbor. De-a lungul acestor digresiuni vizuale,
poți avea impresia că însuși aparatul de fotografiat e parte a ochiului poetului,
care știe să citească dincolo de mișcarea corbilor, semnele intuiției vidului.
Purtând straie bacoviene, Ovidiu Ungureanu înțelege perfect ce va fi fost
trăirea sfâșietoare a curgerii monotone a unui timp ce, egalizând clipele și
făcând cu totul inutil orice elan, devine un timp al eșecului. Fără să cadă în
desuetudine, Ovidiu Ungureanu ocolește rezolvările radicale ale subiectului și
așază instantaneele sub un cult al sinesteziilor de factură simbolistă. Întregul
alai al păsărilor e pretextul oportun de a reaminti că avem de-a face la
Bacovia și cu o sensibilitate crepusculară, specifică generației „poeților
blestemați”. Fotografiile în discuție poartă mult din coloratura elegiacă a
rostirii, spunând câte ceva despre alienare și clivaj. În general, atmosfera
creatoare de nevroză trimite în modul cel mai general la „poza fatală”, la
chipul înmărmurit într-un soi de malignitate devoratoare. Zborul corbilor nu
este unic-orientat, ci în dezordine, haotic, sugestia imediată fiind aceea a unei
conștiințe întemnițate în propria neputință, zbătându-se până la convulsie.
Văzute din această perspectivă, rătăcirile bacoviene sunt un periplu executat
aproape mecanic ce traduce încercarea de a diminua angoasa existențială.
Prezența corbilor, într-un final toată această viziune asupra universului și
umanului (care rămân sub semnul unei mișcări negative, ca sub puterea unui
blestem, condamnând omul să-și contemple disoluția), face ca viața să se
desfășoare regresiv – ne aducem aminte: „Curg zilele spre cimitir / Trist, una
câte una, / Şi destrămând al vieţii fir / Se duc pe totdeauna. // Şi-acolo, încet,
molcomitor, / Se-adună în suspine - / Cu-un dor de «mâine» sora lor, / Cu-un
dor de mine” („Trec zile”). Percepute sub forma unui happening la 360°,
printurile vorbesc și despre un viitor descarnat, un fel de proiecție în care
timpul este exclusiv ceea ce e sortit să piară, trecut într-o dimensiune ce-l
anulează”. „I-auzi corbii...” împletesc sonuri funeste cu încordarea din muzica
lui Xenakis, în timp ce Ovidiu Ungureanu orchestrează magistral toată
această gamă a „neputințelor”. Expoziția readuce în discuție forța de sugestie
a fotografiei clasice dar poate fi apropiată, grație sobrietății și minimalismului
intrinsec, și de gravură. Dinspre toate, artistul dovedește că a înțeles și a
preluat căile cele mai actuale de a recepta discursul bacovian ceea ce,
evident, nu e deloc puțin lucru.

Marius Manta