Plumb

de George Bacovia

George Bacovia este unul dintre cei mai importanți promotori ai tendințelor novatoare
din lirica românească. Universul său poetic și-a găsit pe deplin forma de manifestare artistică a
eului creator în ideologia curentului simbolist.

O creație reprezentativă, care concentrează elementele esențiale ale atmosferei

bacoviene, o constituie poezia Plumb, publicată în anul 1916 în volumul omonim. Are ca geneză
o vizită a poetului în cimitirul băcăuan, unde (conform mărturisirilor soției sale, poeta Agatha
Grigorescu-Bacovia) ar fi fost extrem de impresionat de cavoul familiei Sturza.

Avem de-a face cu o poezie de factură simbolistă, dimensiune relevabilă în primul rând
în viziunea tragică asupra existenței. Originalitatea acesteia derivă dintr-un pesimism exacerbat
și exprimă claustrarea într-un mediu ostil, spaima de moarte, aspecte ce creează o lirică a
tristeții iremediabile.

Alte elemente specifice esteticii simboliste sunt: spleenul, simbolul, sinesteziile,

repetițiile obsedante, refrenul, cromatica, muzicalitatea, corespondențele între nivelul eului și
cel al lumii.

Textul este o artă poetică, în care e dezvăluită concepția artistului despre lume și viață,
despre menirea lui în evoluția ființei umane.

Tema o constituie condiția creatorului într-o societate care îl desconsideră, îngrădindu-i

aspirațiile. Se generează astfel o stare de angoasă în raport cu două experiențe capitale ale
existenței umane: iubirea și moartea. Imaginarul poetic bacovian se concentrează pregnant
asupra semnelor implacabile ale morții, sugerate prin simboluri specifice de-a lungul întregii
sale creații.

La conturarea atmosferei generale a poeziei mai contribuie simetria versurilor, sugestia

(prin exprimarea corespondențelor dintre elementele naturii și stările sufletești), percepția
sinestezică a universului (vizual: „funerar vestmânt”, „coroane de plumb”; tactil: „era vânt”,
„era frig”; auditiv: „scârțâiau”, „să […] strig”) și preferința pentru simboluri care să exprime stări
interioare confuze, depresive, alienante, presimțind moartea eului liric.

Titlul este alcătuit din substantivul comun plumb, care devine pe parcurs laitmotivul
poeziei (simbol recurent). Prin repetarea lui simetrică, de șase ori, se conferă textului
muzicalitate, accentuându-se totodată starea deprimantă a eului.
1
 În sens denotativ, plumbul este un element chimic, un metal moale, maleabil, greu, de
culoare cenușiu-albăstruie. Sensul conotativ derivă din cel propriu și sugerează cromatic, în plan
poetic, apăsarea, monotonia, dezorientarea, claustrarea, angoasa. Culoarea cenușie poate face
referire la platitudinea vieții, la previzibilitatea destinului, iar sonoritatea (dată de
predominanța consoanelor și de vocala închisă „u”) trimite la sentimentul golului existențial și
la o senzație de însingurare.

Din punct de vedere al compoziției, se remarcă două secvențe poetice (catrene)

structurate pe două planuri: macrocosmic (al spațiului înconjurător) și microcosmic (sufletesc).
Cele două strofe descriu sechestrarea produsă de mediul exterior (primul catren), dar și de cel
interior (ultimele patru versuri), cavoul limitând orice încercare de manifestare în afară a ființei
poetice.

Discursul liric e fragmentat, întrerupt pe alocuri de puncte de suspensie.

Prima secvență își fundamentează semnificația pe metafora-simbol „cavou”, legată

indestructibil de cadrul funebru imaginat de poet în confesiunea sa lirică. Acesta ar putea avea
ca accepțiuni (identificabile și în secvența următoare) universul închis al târgului de provincie,
incapabil de a discerne valoarea de nonvaloare, sau propriul trup perisabil, o temniță pentru
sufletul dornic de înălțare spirituală.

Subiectivitatea lirismului este evidentă prin integrarea mărcilor gramaticale ale eului liric
(verbele „stam”, „am început”, adjectivul posesiv „meu” – la persoana întâi), precum și prin
apariția motivului singurătății.

Verbul la modul indicativ, timpul imperfect „dormeau” sugerează o acțiune începută în

trecut și neterminată, de aici derivând o permanentizare a stării generale apăsătoare,
evidențiată și prin simbolurile: „sicrie de plumb”, „vestmânt funerar”, „flori de plumb”,
„coroane de plumb”, iar epitetul ce însoțește verbul – „(dormeau) adânc” – reliefează
intensitatea stării de amorțeală, nemișcarea apăsătoare.

În aceeași măsură, epitetul „de plumb” are menirea de a reliefa greutatea, presiunea,
atracția pământului.
Construcțiile oximoronice susțin viziunea poetică a unei lumi în degradare: sunt „de
plumb” nu doar sicriele, coroanele, ci și florile, aripile, amorul. Chiar și zborul este „de plumb”,
adică e frânt, se transformă în cădere iremediabilă.

Sicriele de plumb sugerează starea de captivitate a eului. Pare că însăși existența umană
e marcată de constrângerea socială, dar mai ales de iminența morții, mediul claustrant
exprimând neputința depășirii propriei condiții (așadar, încă o sursă de suferință).
Florile, care sunt asociate, de obicei, frumuseții, gingășiei, sunt alăturate acum
plumbului, pierzându-și farmecul și devenind artificiale.

2
 Dragostea devine amor, adică iubire decăzută, exclusiv corporală. Ea nu mai este, ca la
romantici, sentimentul suprem, calea sigură de evadare din realitatea imediată. În poezia
bacoviană, amorul doarme întors spre neființă, deci somnul e lipsit de posibilitatea revenirii la
viață. Somnul nu este altceva decât o stare premergătoare morții. Așadar, amorul de plumb
poate sugera corespondența dintre încremenirea lumii și disoluția eului (moartea sufletească).

Muzicalitatea e răsturnată în dizarmonie printr-o suită de stridențe („scârțâiau”, „strig”),

revelatoare pentru golul existențial și pentru absența oricărei posibilități a salvării. Este
amplificată astfel presimțirea sfârșitului inevitabil.
La creionarea atmosferei contribuie și preferința pentru vocala închisă „u” și imaginile
auditive, a căror sonoritate agasantă sugerează disperarea, tristețea. În ceea ce privește
strigătul de invocare al celui decedat, acesta își are originea în credința populară, unde
marchează în mod dual durerea sfâșietoare, dar și speranța unei reveniri. Fenomenul morții
este însă ireversibil, fapt sugerat de o nouă percepție tactilă: „era frig”, aspect care amplifică
obsesia sfârșitului. Vântul, de asemenea, sugerează o senzație tactilă, resimțită organic.

Mai reținem repetiția conjuncției „și”, care amplifică atmosfera macabră („Și flori de
plumb și funerar vestmânt”; „și era vânt”; „Și scârțâiau coroanele”; „și-am început să-l strig”;
„și era frig” etc.).

Rima este îmbrățișată, iar măsura de zece silabe.

Toate acestea fac din poem o confesiune tristă, un monolog dramatic, în care
predomină sentimentul morții. Eul liric apare ca un prizonier al propriilor senzații și percepții,
trăind un „sfârșit continuu” (Ion Caraion) al existenței.

Poet ce trăiește acut spaima de moarte, Bacovia creionează un univers trist, apăsător,
deprimant. Arta sa poetică, poezia Plumb, îl reprezintă pe deplin, constituindu-se ca un crez
existențial original.