Simbolismul este un curent literar, apărut în Franţa, în a doua jumătate a secolului al

XIX-lea, ca reacţie împotriva romantismului, promovând emoţia şi muzicalitatea interioară a

ideii. George Bacovia este considerat de critica literară cel mai însemnat reprezentant al acestui
curent literar din literatura română, iar creaţia lui de factură simbolistă, poezia Plumb, este o artă
poetică, în care se dezvăluie principalele concepţii ale artistului despre lume şi viaţă, despre
menirea lui în univers, într-un limbaj literar distinct.

Imaginarul poetic bacovian se concentrează asupra semnelor implacabile ale morţii, iar
procedeele artistice simboliste prin care se conturează atmosfera generală a poeziei sunt:
folosirea simbolului, simetria, sugestia, muzicalitatea versurilor, cromatica, percepţia sinestezică
a universului. Astfel, muzicalitatea textului liric bacovian este dată de laitmotivul poeziei, ilustrat
încă din titlu. Plumbul este un simbol recurent, repetat de şase ori simetric („sicriele de plumb”,
„flori de plumb”, „coroanele de plumb”, „amorul meu de plumb”, „flori de plumb”, „aripile de
plumb”), care exprimă corespondenţa dintre un element al naturii şi stările sufleteşti ale poetului,
accentuând starea deprimantă a eului. În sens denotativ, plumbul este un element chimic, un
metal moale, maleabil, greu, de culoare cenuşiu-albăstruie, iar în sens conotativ, sugerează
apăsarea, tristeţea, monotonia, angoasa.

Sonoritatea cuvântului din titlu reflectă ideea de claustrare; consoanele (p, b, s, ş), dar şi
vocalele (ă, â, o, u), imprimă versurilor o muzicalitate stranie, terifiantă. Muzicalitatea gravă a
versurilor încorporează plânsul unui „suflet ars”, deznădăjduit. Elementele de prozodie (rima
îmbrăţişată, măsura de zece silabe, ritmul iambic) susţin, de asemenea, sonoritatea sumbră, aduc
o greutate suplimentară în respiraţia versului şi susţin gravitatea rostirii. Fiecare dintre termenii
plasaţi în rima primului catren poartă o mare greutate consonantică: „plumb”/ „vestmânt”/
„vânt”/ „plumb”, aspect ce sugerează o închidere irevocabilă de orizont. Sonoritatea sumbră a
acestor vocabule favorizează receptarea mesajului poetic şi pe cale auditivă. Şi vizual, şi sonor
textul bacovian răspândeşte semnale ale tragismului existenţial.

Muzicalitatea textului este susţinută şi prin folosirea repetiţiei şi a paralelismului

sintactic, evidenţiindu-se astfel o serie de asocieri („sicriu”/ „amor”; „cavou”/„mort”; „vânt”/
„frig”). Sonoritatea stridentă a verbelor auditive, cu valoare de simbol, sugerează disperare,
tristeţe, frică („să strig”, „scârţâiau”).
 Poet monocord, cu frică de moarte, Bacovia creionează în Plumb un univers trist,
apăsător, deprimant pe un fond muzical morbid, în care se regăseşte pe deplin.

Metafora „aripile de plumb”

La nivel stilistic, poezia Plumb se caracterizează prin simplitate şi expresivitate.

Ambiguitatea textului poetic creşte, însă, prin întrebuinţarea metaforei „aripile de plumb”. La
simbolişti, dragostea apare ca desăvârşire neatinsă, ca emoţie muzicală, melancolică. George
Bacovia, care nu este un poet al iubirii, evocă sentimentul ca pe un înger de plumb –sacralitate
decăzută („întors”), imaterialitate prăbuşită fatal din înalt, în spaţiul mundan amorf („aripile de
plumb”). Sintagma „aripile de plumb” poate simboliza şi incapacitatea de a iubi şi de a visa sau
imposibilitatea de a transcede. De asemenea, această metaforă ne trimite cu gândul la apăsarea
poetului, la strigătul unei conştiinţe încărcate. „Aripile de plumb”, atribuite amorului, nu conduc
către un zbor, ci către o iminentă prăbuşire în moarte.