ROMANUL BALZACIAN

ENIGMA OTILIEI
de G. CĂLINESCU

Teoria lui G. Călinescu despre roman se clădeşte pe sincronizarea literaturii cu sufletul uman, iar
criticul-romancier se declară adeptul prozei de tip balzacian, deci de factură clasic-realistă (Balzac- scriitor
realist al secolului al XIX-lea, care reînvie formele clasiciste ale literaturii secolului al XVII-lea).
Preferinţele sale se îndreaptă spre personajul tipic, încadrat într-o anumită schemă sufletească şi spirituală,
însă nu o schemă abstractă, ci una care să-l individualizeze în funcţie de determinările psihologice şi
istorico-sociale.
În creaţia ficţională, G. Călinescu porneşte totdeauna de la un model livresc sau real, de la o
„documentare” oferită de viaţa însăşi. Literatura sa este produsul unei imaginaţii reconstitutive. Toate
romanele lui G. Călinescu pornesc de la o sumă de secvenţe riguros autobiografice, dar o biografie asociată
şi integrată unei lumi imaginare coerente, decantată, distilată şi dizolvată în operă. Cartea nunţii (1933), de
exemplu, e clădită pe propria-i căsătorie; Enigma Otiliei (1938) constituie „cronica” familiei Căpitănescu,
în mijlocul căreia a trăit adolescentul G. Călinescu. Biografia lui Felix nu constituie copia identică a
adolescenţei lui Călinescu, dar el a avut vârsta tânărului Sima. În acest sens, romanul Enigma Otiliei rămâne
compensarea unei tinereţi frustrate, a unei copilării umile, eliberate de himerele trecutului.
În romanul Enigma Otiliei, publicat în anul 1938, balzacianismul este abordat polemic. El se
evidenţiază la nivelul descrierii, mai ales, străzi, interioare, case, arhitectura clădirilor etc. La acestea se
adaugă portretele personajelor, structurate de aşa manieră încât să sugereze un anumit tip comportamental.
Trăsăturile care încadrează scrierea printre romanele realist-obiective sunt: prezentarea veridică a
evenimentelor, omnisciența și omniprezența, reliefarea individului ca produs al mediului căruia îi aparține,
preferința pentru tipuri umane și integrarea descrierilor minuțioase, de factură balzaciană în structura epică.
Astfel, vom descoperi în roman elemente de arhitectură a clădirilor de pe strada Antim, camera Otiliei,
interiorul casei lui moș Costache etc.
Raportul dintre narator şi universul operei este, în Enigma Otiliei, specific tipului narativ auctorial.
Naratorul omniscient domină universul fictiv, controlează structura textuală, cunoaşte perfect personajele.
Roman obiectiv prin aceste trăsături, uneori abordează şi elemente ale subiectivităţii. Adesea, naratorul
transferă protagonistului rolul de narator, lui Felix, însă acesta este ajutat în naraţiunea sa tocmai dându-i-se
o oarecare înţelepciune, pe care un tânăr de 18 ani nu ar avea-o, în mod normal.
*GENEZA ROMANULUI:
Ideea elaborării romanului s-a configurat în timpul unui eveniment familial: moartea uneia dintre
mătuşile „Casei cu molii”, prezentate iniţial în Cartea nunţii: „Un roman despre nulitatea vieţii lor ar fi
foarte interesant”. Treptat, prinsese consistenţă imaginea Otiliei: „Copil fiind, am cunoscut în mediul
familial o fată cu mult mai în vârstă decât mine şi care îmi era rudă. Nimic de niciun ordin afectiv n-a putut
să se ivească nici dintr-o parte, nici din alta; nici nu ştiam că există dragostea. Acea Otilie, căci aşa se
numea, îmi insira respect pentru că îmi dăduse o carte de lectură în limba germană, cu frumoase ilustraţii.
Cred că urmase un institut străin. Pe urmă, a dispărut din atenţia mea...” Chipul fetei l-a însoţit ulterior
asemenea unei umbre, sub înfăţişarea unei delicate imagini feminine, posibil depărtată de original, însă
reclamată de „natura sufletului meu... Ori de căte ori admiraţia mea a înregistrat o fiinţă feminină, în ea era
un minimum de Otilia”
*TEMA:
Ca tematică, romanul oferă o frescă a societăţii bucureştene din prima jumătate a secolului al XX-lea,
urmărind burghezia bucureşteană, în formă şi mentalitate. Tema este susţinută de câteva motive balzaciene:
moştenirea, paternitatea şi căsătoria, urmărite în detaliu pe parcursul desfăşurării acţiunii. Mişcarea epică
evidenţiază două conflicte succesorale: unul este constituit în jurul averii lui Costache, celălalt macină
familia Tulea.
*STRUCTURĂ ŞI COMPOZIŢIE. SUBIECTUL:
Creația epică este amplă, fiind alcătuită din douăzeci de capitole, în care se împletesc două fire epice:
istoria complicată a unei moșteniri și destinul tânărului Felix Sima, orfanul care observă minuțios
degradarea umană cauzată de dorința de acumulare materială.
 Secvențele narative sunt construite pe baza înlănțuirii, naratorul respectând principiul cronologic al
prezentării faptelor. Narațiunea și dialogul se îmbină cu descrierea amplă a spațiilor, personajelor și a
vestimentației.
Incipitul romanului este cu adevărat balzacian. După fixarea temporală a acţiunii, începutul lui iulie,
1909, naratorul, prin tehnica focalizării (trăsătură a naraţiunii obiective), fixează cadrul general de
desfăşurarea a acţiunii: „marele sat ce era atunci Capitala”, oprindu-se apoi pe strada Antim, pe care se afla
casa lui Costache Giurgiuveanu. Va urma şi o sumară prezentare a personajului Felix, pentru ca apoi,
privirea naratorului să se oprească asupra caselor de pe strada amintită.
În observarea elementelor cadrului va fi adoptată tehnica descrierii mediului, al cărui rol este, ca şi în
romanele lui Balzac, de a indica trăsăturile de caracter ale celor care trăiesc în el, deoarece, observă
Călinescu, studiindu-l pe Balzac, psihologia este o funcţie a mediului, iar scriitorul trebuie să pornească de
la descrierea acestuia. În mod particular, prin arhitectură se poate cunoaşte viaţa, se poate ajunge la o idee
despre oameni. Acest incipit se constituie într-o scenă reprezentativă, deoarece este un moment epic de un
balzacianism pur și un prilej, totodată, de a cunoaște personajele. Felix descinde pe strada Antim, ajunge în
casa lui Costache Giurgiuveanu, tutorele său, și este întâmpinat de acesta într-un mod bizar: ”Nu-nu-nu
știu...nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc”.
Finalul romanului este în strânsă relație cu incipitul, cu care este simetric, trăsătură specifică
scrierilor realist-obiective. După trecerea anilor; Felix revine la locurile acestea, la casa de pe strada Antim,
care însă se schimbase și ea, și-și amintește nostalgic de cuvintele cu care îl întâmpinase bătrânul: ”Aici nu
stă nimeni!”.
Acţiunea urmăreşte, în planul romanului social, destinul unei familii învrăjbite de o moştenire.
Bătrânul Costache Giurgiuveanu reuşise să adune un capital impresionant, posesiuni imobiliare, fapt care
constituie pentru sora sa, Aglae Tulea, o preocupare majoră. Deşi o mare parte din banii valorificaţi
profitabil provin din averea mamei Otiliei, defuncta soţie a lui moş Costache, clanu Tulea nu vede nicio
legătură între fată şi averea bătrânului, care dorea să o înfieze. Dimpotrivă, Otilia este privită cu dispreţ,
pentru că era o orfană, iar copiii familiei Tulea: Olimpia, Aurica şi Titi, erau îndreptăţiţi să primească de la
unchiul lor averea pe care o aşteptau cu atâta interes. Efectul acestei percepţii este o luptă, uneori făţişă,
alteori surdă, pentru bunurile bătrânului. Scene semnificative pentru cinismul care tinde să devină grotesc
sunt cele în care bătrânul Giurgiuveanu este bolnav. În timpul primei crize se improvizează un ospăţ stropit
din plin cu vin roşu, se conversează pe teme dintre cele mai diverse, de la băile cu iod, la norocul în viaţă al
fetelor de măritat. Ce-a de-a doua criză generează înstrăinarea metodică a bunurilor lui Costache de către
clanul Tulea; casa este scotocită şi tot ce poate fi cărat trece, printr-un efort colectiv, spre locuinţa vecină.
Lupta pentru averea bătrânului se sfârşeşte neaşteptat- cel care înstrăinează cea mai mare parte a acesteia,
sub forma unor pachete de bani ascunse de bătrân sub saltea, e Stănică Raţiu, soţul Olimpiei, furt care
declanşează un atac fatal pentru bătrân.
Enigma Otiliei este şi un roman de dragoste, romantică poveste a primei iubiri a lui Felix Sima
pentru delicata Otilia. Primirea dezinvoltă pe care i-o face fata, comportamentul ei afectuos, derutant
amestec de erotism şi ataşament, sunt manifestări neobişnuite pentru tânărul sobru, ambiţios, crescut fără
ocrotire maternă. De aceea el se avântă în iubire cu toată dăruirea, suferă pentru că Otilia pare incertă,
devine gelos pe Leonida Pascalopol, bărbatul matur care îi satisface fetei toate capriciile. Memorabila scenă
a despărţirii subliniază arta desăvârşită cu care G. Călinescu ştie să pregătească un final uluitor: atunci când
apropierea dintre cei doi tineri părea un fapt incontestabil, Otilia dispare subit. Doar câteva rânduri
iluminează, în stilul specific feminin, gestul ei: „Cine a fost în stare de atâta stăpânire, e capabil să învingă şi
o dragoste nepotrivită pentru marele lui viitor”.
Epilogul romanului surprinde personajele peste ani. Felix îşi împlineşte visul de a ajunge un medic
respectat şi un om de ştiinţă de prestigiu; se căsătoreşte „într-un chip care se cheamă strălucit”. Stănică Raţiu
face carieră politică, se lansează în afaceri, se căsătoreşte cu Georgeta, „fată faină”. O întâlnire
întâmplătoare, în tren, cu Pascalopol, îl surprinde pe Felix- moşierul era schimbat, îmbătrânit. Nici pentru
Otilia timpul nu stătuse; Pascalopol îi arată lui Felix „o fotografie care înfăţişa o doamnă foarte picantă, gen
actriţă întreţinută”. Această nouă ipostază devine un prilej de meditaţie pentru eroul romanticei poveşti, el
nu mai regăseşte chipul cunoscut: „Felix se închise în biroul lui şi scoase vechea fotografie pe care i-o
dăduse Otilia. Ce deosebire! Unde era Otilia de altădată? Nu numai Otilia era o enigmă, ci şi destinul
însuşi.” Din dorinţa de a învia un timp al începuturilor, Felix trece, într-o duminică, pe stada Antim; casa
bătrânului nu se schimbase prea mult, era mai prăfuită şi avea un aspect părăsit. Animată prin forţa amintirii,
sonoritatea stranie a vocii lui moş Costache rostin ilogic „Aici nu stă nimeni!” încheie simetric romanul.
Finalul este închis prin rezolvarea conflictului. Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea
străzii şi a casei lui moş Costache, din perspectiva lui Felix. Identitatea este aparentă: clădirea îşi păstrează
permanenţele ştiute, dar peste oameni şi lucruri a trecut, necruţător, timpul ireversibil.
*TITLUL ROMANULUI: Titlul iniţial al cărţii ilustrează ideea balzaciană a paternităţii. Costache
Giurgiuveanu, Leonida Pascalopol, Aglae Tulea şi Stănică Raţiu vor să hotărască destinul „orfanei” Otilia
Mărculescu.
O îndreptăţită preocupare pentru titlul romanului se manifestă încă de la apariţia lui. Intitulat iniţial
Părinţii Otiliei, textul primeşte titlul actual din considerente diferite de cele estetice, „editorului i s-a părut
mai sonor”. La un reproş al prietenului său, Al. Rosetti, într-o scrisoare din 1938, Călinescu atinge şi
problema „enigmei”: „Mi s-a cerut un număr de titluri şi am dat acolo unul mai atrăgător. Puteam să zic
Războiul chino-japonez. De nicăieri nu rezultă că un roman e bun când realizează titlul. Să fie romanul
însuşi o realitate. Titlul e un mijloc comercial. Şi dacă n-ar avea o „enigmă, ce-ar fi? Întrebarea este dacă
Otilia, ca fată obişnuită, trăieşte. Dacă trăieşte, atunci este enigmatică..., dar n-ai înţeles. Enigma nu e a ei...
Pascalopol concurează realmente pe Felix, ca bărbat. Un om în vârstă poate fi iubit pentru el. El are o fineţe
pe care unele fete, mai rare, o preţuiesc. Tânărul aprig, egoist, sperie. Însă nici asta nu e enigma. În enigma
Otiliei crede Felix. Pentru un tânăr de douăzeci şi unu de ani, care se crede irezistibil prin tinereţe, orice fată
incertă e o enigmă. Niciun bărbat nu poate îndreptăţi pe femeia care fuge de la el, mai ales pentru un om în
vârstă. El nu-şi poate explica asta decât printr-o enigmă...”

Concluzie
Personajul feminin este ilustrativ, prin faptul că sparge tiparele clasice, conferindu-i romanului
modernitate. De altfel, femeia din romanul modern citadin depăşeşte tiparul tradiţionalist, rural, nu numai
prin încadrarea într-un alt tip de spaţiu, ci şi prin libertăţile asumate: ea are acces la studiu, capacitatea de a
lua decizii individual, de a hotărî în privinţa propriului destin, deşi este încă dependentă financiar de
partener. Otilia nu este un exemplu singular, ei alăturându-i-se şi alte eroine ale romanelor vremii Ela
(„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, Camil Petrescu).