Cartea este o colecție de amintiri cu scriitori, discursuri rostite cu diverse prilejuri literare,

articole și prefețe sau postfețe ale unor volume.

Dincolo de a fi un mare scriitor, Mircea Cărtărescu este un asiduu cititor, un îndrăgostit pătimaș
de literatură, un admirator sincer al înaintașilor și contemporanilor, dar și un mentor generos
pentru viitorime.
M-au încântat mai mult primele două capitole, “Cum i-am cunoscut” și “Creionul de tâmplărie”,
din care am reținut textele “Creionul de tâmplărie”, “Locul Solenoidului în scrisul meu” și “Cum
n-am ajuns Camus”.
Am descoperit cu surprindere și plăcere două idei care îmi ghidează și mie obiceiurile de lectură
de multă vreme: “(...) adevărata lectură e relectura. Numai acele cărți pe care am simțit nevoia să
le recitim măcar o dată merită să fie în panteonul nostru interior” și “(...) marii scriitori trebuie
mereu citiți în ordinea scrierilor lor și integral, dacă se poate, pentru că dezvoltarea temelor lor e
organică și incluzivă (...)”
De ce nu îmi mai place Cărtărescu? Cândva îl apreciam, nu, aproape că îl veneram, mi se părea
apogeul literaturii, deși mai precis ar putea fi descris ca fiind un... ”gateway drug”. Am ajuns să
mă droghez cu literatură și să mă amăgesc că voi găsi în literatură un spațiu care să mă accepte
(nu a fost așa decât până într-un punct, deoarece, ca să vezi, câmpul literaturii este și el tot un
câmp de luptă), ceea ce m-a făcut timp de peste 10 ani să-mi dedic mai tot timpul literaturii, iar
acum nu mă mai opri! Iar în timp lecturile mele m-au făcut să devin mult mai critic...

Bourdieu, „Regulile artei”; Casanova, „Republica Mondială a Literelor” - citiți-le și voi ca să

vedeți cum funcționează acumularea de capital simbolic, ilustrată la perfecție de traiectoria lui
Cărtărescu de la debutant promovat de cel mai legitimat critic literar al momentului respectiv (N.
Manolescu din 1980) la autor de cărți cu potențial canonic („Levantul” și „Nostalgia”) până la vârf
de lance al gamei editoriale Humanitas, al cărui editor l-a determinat în timp să scoată și cărți de
umplutură cu titluri voit comerciale, cum a fost „De ce iubim femeile”. O carte scoasă sub
presiunea contractului este și culegerea aceasta de texte în parte reluate, „Creionul de tâmplărie”.

Deși ne aflăm în 2020, Cărtărescu stagnează și produce numai decizii previzibile: automitizare,
automistificare, apel constant la autoritate, obol ideii de putere a sistemului literar, conceput în
termeni cvasireligioși, obsesia recurentă pentru a face trimiteri la Biblie și la scriitori convenabil
și indiscutabil canonici - Tolstoi, Kafka, „sacerdoții literaturii”...

„Și eu cred în cei pentru care scrisul e o religie practicată cu devoţiune, în singurătate, pentru
propria ta bucurie şi construire de sine, nu un mijloc de-a câştiga un statut social, notorietate,
bani şi glorie” - o credință afirmată cu mare ostentație în timp ce Mircea Cărtărescu are statut
social, notorietate, bani și glorie din plin, dar în loc să experimenteze sau să se retragă, nu se mai
oprește din acumularea obscenă de capital simbolic. Aproape că ți-ai dori să ia Cărtărescu
premiul Nobel numai și numai ca să iasă odată din caricatura în care s-a afundat din anii 2000
încoace.

Un aspect care mie - ca scriitor tânăr care s-a lovit de meschinăriile politicilor literare și de
nedreptățile pe care le comit instituțiile literare din țara aceasta - mi se pare absolut dezagreabil
este felul în care Cărtărescu, marcat de mai multă vreme de „Canonul Occidental” al lui Bloom,
ține să reproducă o viziune ierarhică a literaturii, conform cărora autori ca Dante și Dostoievski
ar fi valoric superiori unor Flaubert și Mallarmé (deși apreciez că nu a uitat cu totul de Mircea
Horia Simionescu), în același timp în care însăși statutul, platforma pe care o are acum nu ar fi
fost posibilă dacă scriitori ca Flaubert nu ar fi contribuit la apariția câmpului autonom al
literaturii și ar fi rămas în ograda literaturii de foileton. Aceasta nu este decât o evidentă trădare
simbolică...

Mai bine îi recitesc pe Bogdan Ghiu și pe Gheorghe Crăciun... Dacă e să-l compar cu Mircea
Cărtărescu, Ghiu a făcut și el compromisurile sale față de aceiași mentori, dar îl apreciez mult
mai mult pentru eforturile sale masive de a traduce din cărțile de teorie și literatură care l-au
format (Cărtărescu nu a tradus aproape nimic din autorii pe care i-a citat copios), pentru
implicarea sa în câmpul artelor vizuale din România (unde aerul e mult mai puțin îmbâcsit
numai pentru că este conectat la lumea globală a artei, pe când literatura din România este foarte
slab legată de vreun orizont internațional) și pentru încercările de a introduce tipare mult mai
constructive, deși cu prețul unor eforturi care nu prea mai sunt rentabile. Literatura a cam
murit... Poate voi apuca o zi în care scriitoarele și scriitorii din România cu mai puțin privilegiu
decât M.C. vor avea în sfârșit o cameră a lor... sau poate nu.