Mircea Cărtărescu – Seria „Orbitor”

Mircea Cărtărescu (n. 1 iunie 1956, București, România) este un poet, prozator, eseist, critic
literar și jurnalist român. Este unul dintre cei mai premiați și traduși scriitori români ai perioadei
post-comuniste, publicând peste 30 de volume, traduse în 23 de limbi. Este unul dintre numele
frecvent menționate pentru nominalizare la Premiul Nobel pentru literatură, fiind propus oficial,
de două ori, de către Uniunea Scriitorilor din România. Este membru al Uniunii Scriitorilor și al
PEN România și profesor la Universitatea din București.

Biografie

Mircea Cărtărescu s-a născut pe data de 1 iunie 1956, în București. Despre copilăria sa, el va
afirma că ea „reprezintă principala sa experiență existențială și singura pe care a trăit-o atent”.
Face parte din grupul poeților optzeciști care au frecventat Cenaclul de Luni condus de criticul
literar Nicolae Manolescu, dar în timpul studenției a participat și la ședințele cenaclului
„Junimea”, conduse de Ovid S. Crohmălniceanu. Absolvent al Liceului „Dimitrie Cantemir”
din București, el va urma cursurile Facultății de Limbă și Literatură Română. În 1980 prezintă
teza de licență despre imaginarul poetic eminescian din poezia postumă, care s-a transformat în
volumul "Visul chimeric", reeditat în anul 2011. În anul 1999 obține doctoratul în literatură
română cu o teză despre Postmodernismul românesc, coordonată de profesorul Paul Cornea,
publicată în același an la editura Humanitas, de asemenea reeditată.

Mircea Cărtărescu a debutat cu poezii la Cenaclul de Luni și în România Literară în anul 1978,
coordonat de profesorul Nicolae Manolescu, și în volum în antologia Aer cu diamante, dar a citit
și proză la Cenaclul de proză „Junimea” condus de Ovid S. Crohmălniceanu. De altfel a publicat
o proză în antologia Desant'83. A debutat în volumul individual Faruri, vitrine, fotografii la
editura Cartea Românească în anul 1980. A continuat să scrie versuri, a publicat mai multe
volume, intre care se remarcă Poeme de amor sau Totul.

Mircea Cărtărescu este considerat un teoretician important al postmodernismului românesc și un

autor contemporan de succes, apreciat atât în țară cât și în străinătate. Într-un interviu realizat de
Marius Chivu, scriitorul Gheorghe Crăciun consideră că: „la Mircea Cărtărescu noutatea de
viziune e evidentă. Corpul e reprezentat de el ca o mașină vie, mecanică, producătoare de
halucinații, fantasme și care se instituie de multe ori ca o prezență tutelară a oricărui tip de
viziune despre obiecte, lucruri, acte imaginare...”

Este un prozator și romancier care practică speciile literaturii fantastice (fantasy) în volumul
Visul (reluat într-o formă ușor diferită sub titlul Nostalgia). Ultimul său mare proiect editorial,
trilogia romanescă Orbitor, are forma unui fluture, și conține trei volume, Aripa stângă, Corpul
și Aripa dreaptă, ultimul fiind editat în luna iulie 2007. Cartea a fost scrisă sub influența lecturii
romanelor lui Thomas Pynchon, influență recunoscută deschis de autor în interviurile sale.
Operele sale au fost traduse în limbile engleză, italiană, franceză, spaniolă, poloneză, suedeză,
bulgară, maghiară etc. Următorul său roman publicat Solenoid a fost de asemenea tradus în mai
multe limbi și s-a bucurat de un real succes de public. A publicat până în aceste moment patru
volume din jurnalul său intim, care se adresează mai mult cititorilor din România, acest jurnal
fiind început de autor din adolescență.

Între anii 1980 și 1989 a fost profesor de limba română la o școală generală, apoi funcționar la
Uniunea Scriitorilor, iar apoi redactor la revista Caiete Critice. Din anul 1991 este lector la
catedra de Istoria literaturii române a Facultății de Litere a Universității din București. Din anul
2004 este conferențiar la aceeași catedră.

Actualmente, Mircea Cărtărescu este profesor universitar la Departamentul de Studii Literare a

Facultății de Litere a Universității din București. Mircea Cărtărescu este căsătorit cu poeta Ioana
Nicolaie. Unele din cărțile sale de povestiri publicate, De ce iubim femeile și Frumoasele străine
i-au adus un succes de box-office, figurând pe lista de cărți bestseller ale editurii care îi publică
toate cărțile și cu care a semnat un contract de exclusivitate.

Trilogia Orbitor este probabil cea mai tradusă lucrare a lui Mircea Cărtărescu. Toate cele trei
volume au fost traduse în neerlandeză pe rând în 2010 (De Wetenden), 2012 (De trofee) și 2015
(Het onmetelijke mausoleum) de către Jan Willem Bos. Traducerea acestei cărți a fost un mare
eveniment, ziarul de referință olandez NRC Handelsblad publicând chiar și o recenzie amplă
pentru aceasta. Tot în limba neerlandeză a fost tradusă și cartea Travesti de către Jan Willem
Bos, la Editura Meulenhoff din Amsterdam, în 1994. De asemenea, Orbitor a fost tradus în două
versiuni: Orbitor, Editura Denoël, Paris, 1999 și Orbitor, Editura Gallimard, 2002 (traducere în
limba franceză de Alain Paruit).
 Trilogia „Orbitor”

Nicolae Manolescu spunea astfel: „Roman autobigrafic și vizionar, Orbitor reprezintă prima
parte a unei trilogii – Aripa stângă, Corpul și Aripa dreapta- care se anunță excepțională. După
ce a debutat ca poet, Mircea Cărtărescu pare acum definitiv captivat de proză. O proză densă și
profundă, realistă și onirică, descriptivă și halucinantă, mustind de subiectivitate ca un burete
de apă, populată de personaje și de obiecte fascinante, atrasă de promiscua subterană
psihanalitică și luminată de splendide curcubee baroce. Roman al căutării timpului pierdut,
metaroman al citirii și scrierii trecutului, Orbitor este o arheologie și anatomie a ființei, fără
termen de admirație în literatura română, în afară, poate, de senzualitatea metafizică a lui M.
Blecher.”.

După ce a debutat ca poet, Mircea Cărtărescu se dovedește a fi foarte preocupat și de proză. O

proză atât realistă, cât și onirică, descriptivă și halucinantă. În proza lui Cărtărescu găsim
numeroase reverberații ale literaturii sud-americane, dar și influențe dostoievskiene, sau
kafkiene, care la Cărtărescu se prelungesc în postmodernism.

Astfel romanul este de un subiectivism sincer, populat de personaje și de obiecte fascinante, care
ne atrag într-un labirint psihanalitic luminat de splendide curcubee baroce. Un metaroman al
citirii și scrierii trecutului, prezentului din care se poate întrezări în permanență viitorul.
Pesonajul principal, tânarul Mircea își poartă cu el manuscrisul romanului, mai mult chiar
manuscrisul vieții.

În ,,Orbitor’’ se împletesc o mie și una de povești, unele încă nu de tot despărțite de real, cât
majoritatea sunt desprinse din el și făcute să alunece, amețitor, în fantastic, altele decupate
complet, din pura proiecție ficțională. În mijlocul lor, trăiesc personaje care aparțin, la rândul lor,
tuturor planurilor proiectate în roman, și care în mare parte sunt create de personajul Mircea.

Romanul începe printr-un citat din Biblie (Pavel, Corinteni,1,9-12) foarte expresiv, care
ilustrează în câteva rânduri conținutul romanului: „Căci cunoaștem în parte și prorocim în
parte; dar când va veni ce este desăvârșit, acest în parte se va sfârși. Când eram copil, vorbeam
ca un copil, simțeam ca un copil, gândeam că un copil; când am devenit matur am terminat cu
ce era copilăresc. Acum vedem că într-o oglindă în chip întunecos, dar atunci vom vedea față în
față; acum cunosc în parte, atunci voi cunoaște deplin, cum am fost și eu cunoscut pe deplin.”.

În jurnalul său, Cărtărescu, referindu-se la acest roman, declară: ,, Azi am terminat prima parte
din Orbitor. Mi-a luat nouă luni de zile. Sunt o sută și treizeci de pagini și ar trebui să reprezinte
cam a șasea parte din bizareria asta. Nu știu dacă e un lucru bun, habar n-am ce-o să iasă, dar nu
pot să fac ceva mai bun anii ăștia, așa că trebuie să continuu. Am vreo patru ani înainte. Să dea
Dumnezeu să iasă ce-aș vrea eu.’’

Într-o altă caracterizare a romanului el mărturisește: ,,O: material înflorat, cu un desen asimetric,
haotic, capricios, amestecând lumile și timpurile în turbioane colorate feeric, din care abia când
voi avea destul metraj voi putea să croiesc un veștment. Și nu sunt un bun croitor.

4 apr. Scriu mult și prost, fără forță, la ,,Orbitor’’, și mă tem că în ultimul capitol m-am grăbit
nițel. N-am inspirație și totul îmi iese șters, dar se poate să fie și ceva bun aici, o zonă mai
destinsă între atâta halucinație. Capitolul iese și mai lung, sunt deja 23 de pagini în care n-am
spus mai nimic… Mi-e frică pentru cartea asta, mi-e să n-o ratez, și știu că e aproape imposibil
s-o pot termina cum vreau eu… De fapt, de ea se leagă tot viitorul meu, e primul meu proiect pe
termen foarte lung și mi se strânge inima că nu voi avea destulă forță.’’.

Astfel arată mărturisirea unui scriitor, pătruns de munca sa. O muncă care întradevăr a fost
extenuantă, având în vedere dimensiunile romanului. O muncă a cărei răsplată, nu se știe sigur
dacă va veni.

În ,,Dicționarul analitic de opere literare românești’’, Ștefan Borbely descrie romanul ca fiind
,,fabulos ca bravură stilistică și compozițională, reprezintă ca realizare, o acută introspecție
cosmotică, în registru postmodern: în substanța cărții, ideaticul, fiziologicul, amintirea,
visceralul halucinant, visul și realismul se amestecă sincretic într-o unitate pe care am putea-o
numi ,,cosmocorporală’’.

Mircea Cărtărescu își caracterizează și el astfel opera: ,, „Orbitor” nu e, propriu-zis, un roman,

decât în sensul cel mai larg al cuvîntului. Eu prefer să-l numesc “o carte”. Ar putea fi, într-
adevăr, “cartea vieții mele”, nu însă în sensul de “cea mai bună” sau “cea care va rămîne”, ci
de scriere care le unifică-ntr-un fel pe toate celelalte. După “Orbitor” cred că se va vedea mai
bine unitatea scrierilor mele.”.
Pentru a înțelege și judeca cu adevărat opera lui Mircea Cărtărescu, trebuie să pătrundem în
fondul personalității lui, adică să ajungem la acele elemente care arătă modul său particular de
vibrație în fața lumii.

Opera cărtăresciană este un tot unitar, în jurul căreia gravitează elemente fantastice. Toate aceste
elemente contribuie la structura personalității sale, găsindu-și substratul comun în rădăcinile
native ale scriitorului, în întâmplările vieții sale și ale timpului în care s-au petrecut. Acestea pot
fi explicate în amănunt, găsindu-le corespondent în trăirile și emoții personale ale autorului, fapt
ilustrat de tenta autobiografică a romanului.

Ce se poate reține, în mod deosebit, este că la Cărtărescu avem o continuă căutare a sinelui, prin
sondarea unor spații vaste interioare, spații care țin locul inconștientului, și al subconștientului.
Analiza principalelor spații din romanul Orbitor, arată că întregul roman poate fi pus sub semnul
unei așa numite ,, lumi fractalice’’, căreia orice modificare ai încerca să-i aduci ai regăsi-o la fel.
Așa cum spuneam, la Cărtărescu, spațiul este un prilej al descoperii de sine al omului. Prin
sondarea spațiului se urmărește descoperirea propriei identități. Atât spațiul real cât și cel
imaginar sunt presărate de diferite elemente, care modifică sau delimitează spațiul parcurs de
personaj. Spațiile care apar în acest roman sunt orașul: Bucureștiul, cartierul, curtea blocului,
blocul, subteranele blocurilor, casa scărilor, case părăsite, apartamentul prin fereastra căruia se
vede lumea exterioară, camera, peretele de lânga pat, patul; și satul Tântava, care se opune
orașului. Toate aceste spații sunt cenușii, spații de pedeapsă, cu oameni reduși parcă la mecanica
primară a nevoii de hrană.

În romanul ,,Orbitor’’ avem un personaj-narator pe nume Mircea (nume care provine probabil de
la prenumele slav ,,Miroslav / Mirco’’ și care înseamnă ,,slava Păcii’’), nume care este și al
autorului. Acest fapt dă o tentă autobiografică romanului, autorul împrumutând numele său
personajului principal.

Avem o ficțiune (cea care nu se poate suprapune istoriei) a copilăriei, nealterată de televiziune,
de perioada postdecembristă. Lumea este prielnică copilăriei când totul poate fi transpus în plan
fantastic. Copilăria redată de către narator ar fi imposibil de pus in plan cinematografic pe de-a
întregul. Tot ce respiră din ,,Orbitor’’ pare pura imaginație a unui copil, Mircișor. Cărtărescu
parcă și-ar fi păstrat memoria intactă de la vârsta inocenței, perioada dintre trei și șase ani, parcă
un copil ne-ar descrie universul său imaginar. După această vârstă începe vârsta conștiinței de
sine, când iți pierzi inocența (trecerea din planul copilăriei în cel social). Dorința de a explora
spații imaginare, o explorare a inconștientului – un inconștient care provoacă imaginația, dă frâu
liber acesteia, libertatea de exprimare se poate desfășura în voie. Casa este simbolul labirintului –
labirint al minții suprainvadată de fantastic. Fiecare colțișor al casei, fie ea casa din Floreasca,
sau apartamentul din Ștefan cel Mare, reprezintă spații infinite ale memoriei, dar și ale ficțiunii și
visului.

Astfel din fiecare spațiu real este construit un labirint, în care personajul se pierde conștient.
Avem un labirint desenat pe capul lui Herman, dar și labirintul pe care acesta îl desenează la
rândul lui pe capul micuței Silvia cu focuri mistuitoare și, mai ales, cu fluturii aceia văzuți din
copilărie pe trupul mamei, zeiță în care spațiul și timpul rescriu istorii succesive: „În mijlocul
lumii era o casă. În mijlocul casei era o mamă. În mijlocul mamei stătuse el, și amintirea acelor
luni fericite îl atrăgea încă acolo, cu forța unui milion de brațe moi și elastice. În templul ciudat
al vilei din Floreasca se afla o singură, gigantică statuie de zeiță. Dar cu câtă enigmă în jurul
ei“.

Personajul Mircea este un tânăr care locuiește în București, și care lucrează la o carte. Firea sa
meditativă, înclinată spre scris îl poartă în diferite lumi imaginare. El preferă spațiul imaginar
celui real, ca mijloc de evadare din cotidian. Spațiul nu este deloc limitat, fiind foarte vast.
Lumea e văzută ca o imensă ficțiune, iar cititorul trebuie să înțeleagă faptul că între lumea reală
și ficțiune nu e mare deosebire – Universul operei cuprinde fragmente, secvențe, e un colaj
compus din aspecte ale realității.