ISTORIA LITERATURII ROMÂNE,

Anul II*, sem. II: Romanul interbelic

Sarcini de lucru
 A
 B
 C
 C1.
Nicolae Manolescu.
Primul volum din ,, Istoria critică a literaturii române” a fost unul deosebit de
așteptat având în vedere că problematica istoriei literare l-a preocupat încă din tinerețe
( postfețele la ”Lecturi infidele” și ”Metamorfozele poeziei”).
Istoria lui Manolescu e una „scrisa la doua mâini“ deoarece încorporează nu doar
propria interpretare a operelor ci și modul de receptare a unei opere. Istoria lui Maiorescu
dorește stabilirea sau restabilirea unui canon prin realizarea unei istorii a literaturii altfel.
Întrucât istoricul literar e în primul rând un critic, subiectivitatea devine inerentă viziunii,
nu numai pentru că „obiectivitatea deplina este o utopie“, ci și pentru că „o istorie a
literaturii nu poate fi, în definitiv, altceva decât expresia îndelungă și meticuloasă a unui
gust“.
Principiul central al istoriei manolesciene afirmă că „o adevarata istorie literară
este totdeauna o istorie critică a literaturii“. Nu o „sinteză epică“, după model călinescian,
ci cel mult o „sinteză critică“ iar Manolescu exclude principial criteriul biografic, alături
de alte criterii care ar epiciza perspectiva strict critică a interpretării.
Apreciez în mod deosebit faptul că în conturarea fenomenelor literare și în
interpretarea ca atare a autorilor/operelor, istoria lui Manolescu aduce o viziune
personală. Sunt rare cazurile în care Manolescu nu are o viziune sau o interpretare
personala, mai frecvent fiind cazul performanțelor interpretative de pe urma cărora autorii
ies cu o față inedită. Consider că un critic bun este însă acela care știe să spună simplu
cele mai complicate lucruri, că Maiorescu face acest lucru cum nimeni până la el nu a
reușit, comparabil poate doar cu Călinescu.
Nicolae Crețu, în ”Constructori ai romanului” , apărută în 1982 consacră
întreaga atenție lui Liviu Rebreanu, Hortensiei Papadat-Bengescu și lui Camil Petrescu.
1
Cartea rămâne o lucrare de sinteză asupra artei romanului, studiată din perspectiva
naratologiei moderne. Cu referire la arta construcției criticul face referire la unele repere
teoretice, la ”universaliile” poetice dar având ca țintă ,, opera cu accentul ei unic, cu
unitatea ei interioară care se naște din tensiuni și ”mișcare”: al romanului și
romancierului (ca individualitate creatoare)”. Intenția autorului, așa cum afirmă, este de a
defini arta și sensul construcției la cei trei mari romancieri amintiți.
Este oare suficientă raportarea la cei trei mari autori pentru a defini arta și sensul
construcției la Camil Perescu, Liviu Rebreanu și Hortensia Papadat Bengescu ? De ce
structura, arhitectura romanului și nu nuvela sau drama, care ascultă de rigori mult mai
precise?
Pentru criticul Nicolae Crețu importantă este înclinația de a vedea în construcție
un efort stimabil, de meșteșug, necesar pentru a monta părțile într-un ansamblu
(romanul). Cum e firesc, fiecărui roman îi este proprie o anumită construcție. Despre
Rebreanu se poate scrie nu în afara analizei arhitecturilor create de el, cosubstanțiale cu
oviziune rebreniană a destinului și a socialului, cu înțelese proprii capodoperelor sale.
Modelul perspectivist în roman construit de Camil Petrescu are o construcție aparte cu un
echilibru special.
Raportarea la cei trei autori arată că opera unui ,are romancier are constantele ei,
un destin interior, în care autorul se implică, mai direct sau mai cifrat, întotdeauna.

Romanul ”Pădurea spânzuraților” de Liviu Rebreanu

''Romanul ”Pădurea spânzuraţilor” reprezintă alt moment de seamă în creaţia lui
Liviu Rebreanu.'', scria Silvian Iosifescu, care aprecia romanul drept ''un progres
remarcabil al romanului psihologic (...) Analiza psihologică nu se desparte la Rebreanu
de observaţia exterioară. În opoziţie cu literatura psihologizantă care rupe viaţa
sufletească de ansamblul existenţei unui personaj, Rebreanu sondează stările de conştiinţă
prin intermediul reacţiei exterioare, notând mişcarea, mimica, nuanţele de vorbire.''
Un roman de analiză psihologică; un personaj dilematic într-o situatie dilematică:
eroul/protagonistul este Apostol Bologa, român, ofiter în armata imperiului austro-ungar,
militar care iși respectă obligațiile, până când, ajungând pe frontul unde se dadeau luptele
cu românii, întelege ca îi este cu neputință să tragă în frații săi români și evadează, fără a-

2
și lua vreo măsură de precauție: prins, va fi spânzurat (ambiguizarea situatiei-dilema -
procedeu modern - pâna la a se crede ca poate fi vorba de o sinucidere).
Liviu Rebreanu urmăreşte drumul lung al crizei protagonistului, utilizând tehnica
mutaţiilor sufleteşti: zbuciumul, contradicţiile, întrebările se schimbă cu momentele de
calm şi hotărâre, sentimentele oneste se luptă cu laşitatea.
În "Pădurea Spânzuraţilor", dar şi în alte scrieri, Liviu Rebreanu îşi demonstrează
vocaţia de a investiga în profunzime stările limită. Mai ales îl fascinează reacţiile
psihologice ale eroilor la hotarul dintre existenţă şi nonexistenţă.
Este de apreciat meritul lui Liviu Rebreanu e că el aduce în scenă lumi vaste, le
dirijează cu iscusinţă, le orientează către acele situaţii care reprezintă momente de criză,
care includ tensiune, dramatism. Totul decurge firesc. De aici încadrarea lui firească în
forma de artă a realismului dur. Rebreanu este realist prin puterea observaţiei, prin
sesizarea detaliilor, dar este şi mare artist prin selectarea lor şi investirea cu semnificaţii.
Aşa se face că eroii lui caracteristici sunt cu totul fireşti în mediul în care scriitorul îi
plasează. Liviu Rebreanu nu este tentat să-şi descarce sufletul la persoana I şi prin
aceasta, romanul nostru de analiză are un început oarecum nescontat. Rebreanu preferă
un narator omniprezent şi omniscient, de aceea modalitatea favorită este disocierea
autoricească directă.
Creanga de aur, de Mihail Sadoveanu – scriere istorică sau un roman de
dragoste?
Romanul Creanga de aur, apărut în 1933, prezintă episoade din istoria Bizanţului
anului 787. Este un roman mitic deoarece este operă epică în proză, cu un număr mare de
personaje şi o acţiunecomplexă, avănd ca temă expunerea vremii arhaice a magilor care
continuă iniţierea în tainele lumii.
Deși în aparenţă, Creanga de aur este un roman pe care l-am putea încadra cu
uşurinţă în categoria scrierilor istorice propriu-zise,acesta poate fi considerat și o poveste
de iubire, de prezentare interioară a unui sentiment nobil, însoțit de puroficare și
sacrificiu și exprimat cu multă vrajă. Scriere istorică pentru că acţiunea se derulează într-
o perioadă veche, dar bine precizată, şi anume anii 780-794. Iniţierea egipteană a
personajului Kesarion Breb corespunde unor evenimente istorice cvasi-veridice, în pofida
faptului că prozatorul nu oferă detalii relevante despre protagonistul lucrării. Naraţiunea

3
începe într-o atmosferă învăluită de mister, aspectele-cheie fiind emblematice şi greu de
decodificat, cu atât mai mult că autorul uzează de modalităţi de expresie generatoare de
ambiguitate.
Povestea de iubire vizează dragostea dintre cel de-al 32-lea Decheneu şi serafica
Maria de Amnia, una tainică ce se află sub semnul imposibilului. De fapt lucrarea
întreagă se află sub semnul taine.
Mihail Sadoveanu îşi propune în romanul Creanga de aur un scop bine
determinat: să transforme dragostea inocentă dintre Breb şi împărătiţă într-un purgatoriu
al suferinţei, perpetuând-o, astfel, în eternitate. Calea ar fi următoarea: Maria trebuie
“despovărată” de soţul ei, fiinţă profund telurică, aparţinând regnului uman inferior.
Dacul Kesarion devine tranşant, afirmând: “Mărită stăpână, nefericirea nu ţi-a adus-o
purtarea împăratului, ci iubirea mea”.
Roman istoric şi de dragoste, Creanga de aur este o creaţie epică de factură
profund meditativă.

Maitreyi, de Mircea Eliade

Mircea Eliade reprezintă prin romanul “Maitreyi” primul roman românesc exotic
din literatura română. La prima vedere s-ar putea spune că romanul îşi permite o dramă
esenţială şi un monolog interior sau un flux al conştiinţei pornind de la experienţa pe care
eroul, Allan, un tânăr englez, o are la Calcutta. Apărut în 1933, după “Izabelle şi apele
diavolului” romanul e o poveste de dragoste care seamănă a “Tristan şi Isolda” sau chiar
a “Romeo şi Julieta” şi prin redarea povestei dintre Allan și Maitrey. Elementele strict
autobiografice sunt amestecate în poveste de iubire în aşa fel încât ficţiunea apare
complet purificată artistic.
Romanul Maitreyi se încadrează în tiparele unui roman al cunoaşterii şi al
morţii deopotrivă. Mircea Eliade stârnește interesul pentru India, spre a-i descoperi
ţinuturile, adunând imagini şi sentimente, dintr-o lume cu care n-am putea avea nici o
afinitate, dar a cărei religie şi ceremonial participă totuşi la o mistică generală. Maitreyi,
înfăţişează de la început enigma patriei sale, pe care o reia cu fiecare gest, cu fiecare
atitudine. În mijlocul acestei enigme e aşezat Allan, al cărui suflet nu înţelege nimic din
felul de a fi al indiencei. Cu toate astea, iubirea se consolidează treptat şi pe nesimţite

4
întru-însul, invadându-l copleşitor, până când, la un moment dat, mărturisirea sufletului o
cheamă pe cea a trupului. Există aici, o dramă a individului clătinat între viaţă şi
inteligenţă, neputând să renunţe la nici una. Căci, în afară de plăcutul sentiment de iubire,
cartea întreagă se sprijină pe conştiinţa unui tragism profund al vieţii. Structura
„metafizică” a cărţii, legată de tema iniţierii eroului, nu este o expresie subordonată
metafizicii indiene, ci e integrată mai curând unei viziuni realiste, în sens platonician.
Romanul se clădeşte pe o profundă semnificaţie a iniţierii lui Allan în spiritualitatea
indiană, şi, deopotrivă, a iniţierii Maitreyiei în drama iubirii şi a rodirii.
 C2
„Te  vei coborî cătră apa Nilului şi vei bate la uşa templului pe care ţi-l voi numi
şi unde am bătut şi eu cînd eram ca tine. Vei spune cuvîntul şi vei face semnele pe care ţi
le voi împărtăşi şi, îngenunchind în faţa preotului celui mare de-acolo, îi vei înfăţişa
inelul meu. Şi astfel vei intra la învăţătura ta cea din urmă şi desăvîrşită, sălăşluind în
acel templu şapte ani”  este îndemnul celui de-al treizeci şi doilea Decheneu adresate
urmaşului său. Martorii unui parcurs în care abundă elemente iniţiatice avem în vedere
un semn al credinţei sadoveniene că pentru descifrara tainelor vieţii şi lumii trebuie să
mai fie o cheie, un cuvînt de trecere către un alt orizont de înţelegere. Romanul Creanga
de aur este un compendiu de spiritualitate şi ritualistică. Nu putem face abstracție de
forţa aluzivă a trimiterilor sadoveniene cît se poate de explicite pentru ochii minţii,
amintindu-ne îndemnul bătrînului Decheneu către Kesarion: „Să străpungi stînca
materiei şi să te eliberezi cătră Divinitate. Nouă nu ne este îngăduit să trăim decît prin
spirit, cu dragoste şi dreptate.(…) Fă totul cu bucurie a spiritului, nu a fiinţii”. –
Creanga de aur, Mihail Sadoveanu.
 C3
Gheorghe Lăzărescu, Romanul de analiză psihologică în literatura română interbelică,
Editura Minerva, București, 1983, p. 146-147
”Pentru prima dată se acordă în romanul românesc un rol atât de important
subconștientului ca determinant al acțiunilor unui personaj. Psihanaliza a arătat că,
pentru anumite structuri psihice, boala constituie o modalitate de apărare. Apostol
Bologa se îmbolnăvește în momentul în care hotărâse pentru a doua oară să dezerteze”

5
 ”Stăpânind într-un grad înalt arta compoziției românești (fapt vizibil, de asemenea
în Ion și în Răscoala), Liviu Rebreanu supune întreaga materie a cărții evoluției
spirituale a personajului principal. Nu există episoade parazitare, fără legătură cu
problematica eroului. Și opiniile exprimate de Varga, Gross și Cervenco în discuția de la
popoto, reprezintă tot voci ale conștiinței lui Apostol. Într-o situație similară, Ștefan
Gheorghidiu, personajul lui Camil Petrescu, găsea ocazia de a-și afirma gândirea
originală și trăirea autentică în fața unor oameni care îi sunt opuși și care reprezintă
îngustimea spirituală. Apostol Bologa este în scena amintită, cuprins de îndoieli și
intervențiile sale (foarte restrânse) la discuția generală sunt la încercări timide de a-și
afirma vechea convingere, pentru ca, în cele din urmă, să nu fie decât ecouri ale spuselor
altora care își fac drum spre conștiința sa.”
Liviu Rebreanu-constructorul face din Pădurea spânuraților drama tensiunii
interioare și a ezitării între două datorii morale de neimpăcat: cea de ostaș și cea de
român. Zbucimul interior este unul și întreaga operă este legată de această stare.
Astfel principalele modalităţile de analiză psihologică utilizate de Liviu Rebreanu
sunt obiectivate prin detaşarea naratorului şi constituie tehnici specifice creaţiilor literare
psihologice, pe care el le îmbină, cu măiestrie şi talent: monologul interior, dialogul,
introspecţia conştiinţei şi a sufletului, retrospecţia, autoanaliza şi autointrospecţia,
precum şi repetarea obsesivă a unor cuvinte cu valoare de simbol.

6
  C4
REALISMUL
Realismul este o amplă mişcare literară apărută in Franţa, la mijlocul secolului al XlX-lea, ca o
reacţie antiromantică, având prelungiri şi in secolul al XX-lea.Este o ideologie estetică, în care se
pune accentul pe relaţia dintre artă şi realitate. Instrumentul indispensabil al artei autorului este
observarea atentă a realităţii şi reflectarea ei veridică, obiectivă în creaţie.
Realismul
Determinare istorică:
 a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi secolul al XX-lea.
Manifest literar:
• Prefaţa la Comedia umană  de H. de Balzac (1842)
•  Realismul de Champfleury (1857).
Caracteristici:
 principiul veridicităţii;
 reflectare obiectivă;
 veridicitatea detaliilor;
 valoarea documentară;
 determinare socială;
 tematică socială: parvenirea, banul, moştenirea, zestrea;
 impersonalitatea;
 personaje tipice în imprejurări tipice;
 personaje din toate categoriile sociale;
stil: sobru, impersonal, tehnica detaliului, limbajul – mijloc decaracterizare a
personajelor;
 analiza psihologică;
Reprezentanți literatura universală: H. de Balzac, Stendhal, G. Flaubert,N. Gogol, L.
Tolstoi, A. Cehov,Dostoevski, Ch. Dickens;
Reprezentanţi literatura română: N. Filimon, I.L. Caragiale, I. Slavici,L.Rebreanu, G.
Călinescu.
Naturalismul
Determinare istorică:

7
• ultimele decenii ale secolului al XIX-lea.
Manifest literar:
•  Romanul experimental  de E. Zola (1880).
Caracteristici:
 importanţă acorbată biologicului (eredităţii maladive instinctelor);
  prezenţa obsesiei;
 însemnătatea acordată amănuntului;
 metode experimentaliste preluate din ştiinţă;
 metode de observaţie medicală;
 atmosferă lugubră;
 teme: aspecte sumbre, crude ale realităţii, ereditatea malativă;
 personaje ale căror acţiuni sunt determinate de realitate, boli, instincte,obsesii;
 stilul: impersonal, utilizarea tuturor domeniilor limbajului; 
Reprezentanţi literatura română: I.L. Caragiale, B.Şt. Delavrancea
ANALIZĂ PSIHOLOGICĂ
Conceptul de „analiză psihologică” este definit de majoritatea exegeţilor în
domeniu ca modalitate de sondare a subiectivităţii personajului pentru a evidenţia
tensiunile, căutările, traumele vieţii lui interioare. Aşadar, pătrunderea în semnificaţiile
ascunse ale prozei de analiză este posibilă, în primul rând, prin relevarea modalităţilor de
investigaţie psihologică utilizate de scriitorul respectiv.
Modalităţile de analiză psihologică:
– monologul interior,
– introspecţia,
– obsesiile personajului,
– raportarea comportamentului la anumite întâmplări exterioare,
– concordanţa dintre stările sufleteşti ale personajului şi cele ale naturii,
– afluxul de gânduri ale personajului.
 
Ca formă a autoanalizei, introspecţia presupune investigarea de către personaje a
propriilor dedaluri sufleteşti, fără ca autorul să intervină în text enunţând observaţiile
sale asupra eroilor. Drept urmare, şi întâmplările sunt trecute prin conştiinţa

8
personajelor. Întrucât aceleaşi întâmplări sunt oglindite în mod simultan în mai multe
conştiinţe subiective, acest lucru va duce, în mod firesc, la subminarea treptată a poziţiei
scriitorului omniscient. Personajele devin reflectori ai întâmplărilor, fiecare reflectare în
conştiinţă a evenimentelor alcătuind o versiune proprie, care se suprapune parţial peste
celelalte. Mutarea conflictului din exterior în interior face ca opera să pară fără acţiune.
Diferită prin natura sa, introspecţia poate fi realizată la diverse niveluri – de observare-
constatare, de reflecţie, de dezbatere. În dependenţă de acest fapt se constituie şi un
anumit tip de personaj – personajul care observă, personajul reflexiv, personajul cu spirit
analitic.
O altă modalitate de sondaj psihologic  este monologul interior.  După o definiţie
a romancierului Edouard Dujardin, este „acel discurs neauzit şi nespus prin care un
personaj îşi exprimă cele mai intime gânduri, acelea care sunt mai aproape de
inconştient, anterior oricărei organizări logice, adică în starea lor originară, prin
intermediul unor fraze, reduse la minimum sintactic, astfel încât să dea impresia că
reproduce gândurile chiar aşa cum vin ele în minte”.
Cât priveşte romanele de analiză psihologică ale scriitorilor români, s-a afirmat
(Gheorghe Lăzărescu) că monologul interior este folosit deseori cu intermitenţe, adecvat
momentelor în care, în gândirea unui personaj, înlănţuirea logică a gândurilor face loc
asociaţiilor libere.
Trăsăturile romanului de analiză psihologică:
– autorul:
a) îşi propune “să absoarbă lumea din interiorul conştiinţei”;
b) descoperă limitele condiţiei umane;
c) are o perspectivă limitată şi subiectivă;
– opera:
a) personajul-narator înlocuieşte naratorul omniscient, ceea ce potenţează drama de
conştiinţă, îi conferă autenticitate;
b) principiile cauzalităţii şi coerenţei nu mai sunt respectate (cronologia este înlocuită cu
acronia);
c) sunt alese evenimente din planul conştiinţei, iar din exterior sunt preferate faptele
banale, lipsite de semnificaţii majore;

9
– cititorul:
a) se identifică cu personajul-narator, alături de care investighează interioritatea aflată în
centrul atenţiei;
b) are acces la intimitatea personajului-narator.
Personaj
Personajul literar este un tip uman semnificativ, o individualitate cu trăsături
fizice şi morale distincte, pusă în lumină printr-un şir de întâm- plări situate într-un
anumit cadru temporal şi social. Personajul literar reprezintă o categorie principală a unei
opere epice sau dramatice alături de acţiune, narator, timp şi spaţiu. Personajul poate fi
definit din perspectiva morală (raport între om şi el însuşi), sociologică (raport între
individ şi colectivitate), ontică sau filo- sofică (raport între individ şi univers), estetică
(raportul dintre realitate şi convenţia literară).
Portretul personajului se realizează printr-o caracterizare directă sau indirectă.
Mijloacele de caracterizare directă sunt: caracterizarea făcută de narator, de către alte
personaje sau autocaracterizarea.
Mijloacele indirecte de caracterizare sunt: felul de a gândişi a simţi al
personajului, comporta- mentul, vestimentaţia, mediul în care trăieşte. De multe ori,
numele personajului joacă un rol important în aflarea identităţii lui spirituale, de
exemplu: Lefter Popescu din Două loturi, de I. L. Caragiale, Apostol Bologa din Pădurea
spânzuraţilor, de L. Rebreabu.
Funcţiile personajului
• Funcţia de acţiune (eroul numai se mişcă);
• Funcţia de interpretare (actorul se mişcă şi judecă) personajul exprimă întotdeauna
atitudinea sa subiectivă faţă de evenimentele narate (ex. Ion, Ana, Titu din Ion de L.
Rebreanu):
• Funcţia opţională de reprezentare ca personaj – narator, ca subiect al actului narativ
(actor – narator se mişcă, judecă şi povesteşte). Exemple: Allan din Maitreyi de M.
Eliade, Ştefan Gheorghidiu din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de G.
Călinescu, comisul Ioniţă, călugărul Gherman etc., din Hanu Ancuţei de M. Sadoveanu.
Tipologia personajelor:

10
 • Personajul – tip (caracter) este reprezentativ pentru o anumită cate- gorie umană:
tiranul sângeros, avarul, îndrăgostitul etc. Este specific prozei clasice şi realiste;
• Personajul – narator şi personajul – actor: primul este responsabil de actul narării, pe
când celălalt joacă un rol în evenimentele narate. Personajul-narator relatează faptele în
care este implicat ca protago- nist şi este necreditabil deoarece, intenţionat sau
involuntar, oferă o perspectivă subiectivă asupra celor relatate;
• Personajul alter-ego este „purtătorul de cuvânt” al autorului. În romanul realist, prin
personajul alter-ego autorul asigură un grad mai mare de obiectivitate discursului său
(ex. Titu Herdelea, care apare în romanele Ion, Răscoala şi Gorila, de L. Rebreanu);
• Personaulreflector este „purtătorul de cuvânt” al autorului, înzestrat cu o capacitate
superioară de a înţelege resortul intim al întâmplă- rilor. Faptele sunt dezvăluite pin
intermediul gândurilor, trăirilor şi reacţiilor sale;
• Personajul artefact (marionetă) este un personaj care se constru- ieşte pe parcursul
naraţiunii, capabil să se metamorfozeze şi să se transgreseze regnurile. Nu are psihologie
distinctă. Nu are trecut sau viitor şi trăieşte într-un spaţiu aglomerat de obiecte cu care
intră în raport ciudat, inclusiv amoros (personajele din proza lui Urmuz);
• Personajulrotund/ plat – distincţia aparţine lui E.M. Foster, în lucra- rea sa Aspecte ale
romanului: personajul plat este construit în jurul unei singure idei sau calităţi (el
impresionează pe cititor la o simplă apariţie şi este uşor de recunoscut, produce propria
lui atmosferă), personajul rotund este, de cele mai multe ori, personajul principal al
naraţiunii, reacţiile sale imprevizibile surprind cititorul, devine memorabil prin gesturi şi
reacţii;
• Personaje mobile/ statice. Personajele mobile sunt cele care se schimbă profund pe
parcursul acţiunii, transformarea lor trebuie să fie plauzibilă, justificată, convingătoare
(apar în proza psiholo- gică). Personajele statice rămân neschimbate pe parcursul
povestirii: „tipul” uman (avarul, trădătorul, mizantropul) care apare în litera- tura clasică.
TEMĂ (Tematică, tematism)
Tema este aspectul general de existenta surprins artistic in
text. Motivul desemneaza modalitatea prin care se realizeaza tema, el poate fi un numar,
un obiect, un personaj etc. care se repeta de mai multe ori intr-o opera literara sau mai
multe opere literare. De asemenea este o modalitate prin care se realizeaza tema.

11
 Definită ca „referinţă abstractă a unei întregi opere sau a unei secvenţe dintr-o
operă, ca obiect al unei dezbateri, al unui discurs” (Mircea Martin) ori ca „un concept de
însumare, de unificare a materialului lexical al lecturii” (Boris Tomaşevski), noţiunea în
cauză desemnează, în fond, acelaşi lucru. În metodologia didactică, prin temă se înţelege
problema de viaţă pe care o are în vedere un scriitor pentru a o reliefa artistic în creaţia
sa, aspectul general al realităţii asupra căruia se concentrează atenţia creatorului în
cuprinsul operei sale.
Dat fiind faptul că tema operei literare este sintetizată în termeni abstracţi precum
iubirea, destinul, moartea, avariţia etc.(spre deosebire de istoria propriu-zisă a operei,
care poate fi relatată concret), ea se descoperă anevoie. Mai mult: formularea ei poartă în
cele mai dese cazuri un caracter general. Tema, fiind o sinteză a motivelor, poate fi
formulată numai după ce au fost analizate acele „părţi individuale”, „celulele vii” din a
căror interpretare trebuie să rezulte logic tema. Relaţiile personajului cu lumea operei,
replicile, reflecţiile lui, scurtele dialoguri, momentele semnificative în acţiune, cadrul
natural descris etc. pot „spune” uneori mai mult decât capitole întregi, de aceea ele vor fi
sesizate şi analizate cu mult discernământ de către elevi.
NARATOR-NARAȚIUNE
NARATORUL= instanta narativa fictiva, instanta intermediara intre autor si istoria
prezentata; identificat in persoana gramaticala care nareaza
▪ Naratorul este o figura autonoma, creata de autor, ca si personajele, apartinand lumii
operei, dupa cum evidentiaza R. Barthes intr-o foarte cunoscuta afirmatie: „Narator si
personaje sunt esentialmente fiinte de hartie; autorul (material)al unei povestiri nu se
poate confunda intru nimic cu naratorul acestei povestiri”
▪ Functiile naratorului:
1. functie narativa/ de reprezentare =aceea de a povesti;
2. functie de control / de regie=naratorul controleaza structura textuala, fiind capabil
sa citeze discursul actorilor(adica ce spun personajele)
3. functie optionala de interpretare=naratorul isi poate manifesta pozitia
interpretativ- ideologica in raport cu ceea ce povesteste
▪ Indici de validare a naratorului
-        verbe si pronume de pers. I / III;

12
-        exclamatii si interogatii;
-        structuri incidente;
-        maxime, reflectii avand caracter  general
▪ Tipologia naratorilor
o Dupa raportul narator / diegeza
a.      NARATOR. EXTRADIEGETIC =nu este implicat in diegeza, lasa impresia ca el
a creat povestea si relateaza sa persoana a III-a- ex.
b.     NARATOR  MARTOR= cel care a asistat la intamplarile narate, dar nu le
influenteaza; fara el, toate s-ar fi intamplat la fel; este, de obicei, personaj secundar- ex.
c.      NARATOR INTRADIEGETIC=NARATOR-PERSONAJ = cel care povesteste
este implicat in diegeza- ex.
Observatie: NARATORUL AUCTORIAL =cel care este creatorul absolut al povestii,
cunoaste deznodamantul
2. Dupa raportul narator - discurs narativ
a.      NARATOR HETERODIEGETIC=relateaza la persoana a III-a, nu este personaj
b.     NARATOR HOMODIEGETIC=relateaza la persoana I
c.      NARATOR  AUTODIEGETIC= relateaza la persoana I, dar este actorul,
personajul intamplarilor narate (adica, este protagonistul)
3. Dupa raportul narator- informatie detinuta
a.      NARATOR OMNISCIENT = stie tot, are viziune de ansamblu asupra universului
fictional
-        naratorul omniprezent=relateaza intamplari petrecute in locuri diferite in acelasi
timp
-        daca naratorul este omniscient si omniprezent»omnipotent
b.       NARATOR UNISCIENT / COLPORTOR =cel care are informatiile dintr-o
singura sursa, el prevalandu-se de niste voci de culise, de niste instante narative
secundare, de niste observatori
4. Dupa raportul narator- informatie livrata
a.      NARATOR CREDITABIL=cel care spune tot ce stie,toata informatia detinuta in
raport cu lumea prezentata o livreaza cititorului

13
b.     NARATOR NECREDITABIL =cel care nu spune tot ce stie; din diverse motive-
pentru a mari suspansul, pentru a amana deznodamantul, pentru a intretine tensiunea
epica- evita sa livreze toata informatia detinuta, folosindu-se de cele mai multe ori de un
artificiu al necunoasterii anumitor elemente  
4. NARATARUL=instanta narativa fictiva; este cel caruia i se adreseaza naratorul
▪ Naratarul poate fi reprezentat ca personaj in evenimentele povestite, dar, de cele mai
multe ori, nu are rol de actor, prezenta sa fiind marcata prin indici de validare precum:
-        verbe si pronume de pers. a II-a;
-        interjectii de adresare (din discursul naratorului);
-        substantive si adjective in cazul vocativ;
-        relatia narator- naratar se valideaza uneori prin folosirea verbelor de pers. I plural,
stabilind clar comunicarea, asocierea lor (noastre, sa povestim)
OBS. Naratorul si naratarul nu exista decat in discursul naratorului!
AUTOR
Scriitorul - perceput ca exponent al psihicului colectiv, un ins talentat care
„exprimă mai bine ceea ce toţi simt.”
George Călinescu - poeţii doar fac gestul comunicării, fără a spune cu adevărat ceva de
interes practic.
Egoismul creaţiei. Public/egali.
Natura vocației literare - Gabriel García Márquez , A trăi pentru a-ți povesti viața, 2002.
Etimologie
lat. auctor, oris= producător, întemeietor; părinte, stăpîn; model, maestru... Sens
preponderent juridic şi economic. De la vb. augeo= a spori, a face să crească.
Prima atestare în franceză – la sfîrşitul sec. XII; =cel care produce
Engleza medievală – s-a păstrat în auctor, auction (licitaţie); cel care face să crească.  
Cele două paradigme
Există două paradigme în problema lămuririi procesului de creaţie.
- Platon, dialogul „Ion” (cca 400 î.e.n.)
A inaugurat o direcţie de explicare a creației poetice prin apelul la zona iraţionalului.
Creaţia e legată de entuziasm (gr. „stăpînit de zei”). Socrate: talentul aedului Ion de a

14
recita dintr-un anume autor (Homer) e semnul unei puteri divine care-l stăpîneşte. O
forţă exterioară individului vorbeşte prin el.
Metafora pietrei de Magnesia, lanţ al comunicării afective (Apollo – muză – poet
– rapsod – public). Se intră într-o stare de alt ordin, ne-cotidiană, ne-raţională. Poetul
devine astfel „o făptură uşoară, înaripată şi sacră”.
Inspiraţia artistului - o formă de manie divină, din aceeaşi familie cu profeţia.
- Poe, eseul „Filozofia compoziţiei” (1848)
Reprezentativ pentru cealaltă direcţie, aristotelică/ raţională. Accent pe
meşteşug, latura tehnică. Poemul este construit pas cu pas, cu rigoarea şi precizia unei
probleme de matematică (v. şi Ion Barbu, Paul Valéry). Analiza poemului Corbul (The
Raven), care dezvăluie etapele creaţiei.
Enunţă nişte cerinţe de ordin formal (refrenul trebuie să fie sonor) şi de conţinut;apoi
alegerea temei, melancolic-erotică: moartea iubitei. Preocuparea pentru efect. Dar:
refrenul „nevermore”  a fost primul cuvînt care i-a venit în minte.
Presupune un contact nemijlocit al artistului cu o instanţă superioară
(muze/ zei/Dumnezeu), care îi dictează opera. Importanţa inspiratiei - supralicitată de
teoriile romantice, postromantice şi religioase asupra creaţiei artistice. Psihologia artei a
văzut în inspirație momentul cel mai dificil de înţeles al creaţiei, analizabil doar făcînd
apel la mărturisirile artiştilor înşişi.
PROUSTIANISM
Inovaţia esenţială a romanului proustian constă în noutatea raportului narator -
lume creată în creaţia artistică.
Romanul proustian propune un narator integrat universului creat (narator
intradiegetic), el luând cunoştinţă de personaje, de locuri şi de fapte doar odată şi numai
din perspectiva personajului devenit narator.
Naraţiunea, prin subiectivismul ei, este adesea fragmentară, confuză,
contradictorie, în funcţie de claritatea sau acuitatea percepţiei naratorului.
Proust promovează un procedeu literar nou, analiza psihologică modernă, care,
opunându-se analizei psihologice tradiţionale, impusă de Dostoievski şi de romanul
obiectiv, prezintă trăirile personajului din interior, în manieră subiectivă, sugerând
autenticitatea şi spontaneitatea fenomenelor şi trăirilor descrise.

15
 Format în epoca de glorie a simbolismului, Marcel Proust a transpuns în noua
formulă a romanului o parte din principiile şi modalităţile de creaţie ale acestei mişcări
artistice. Apelând la sinestezie, la conceptul şi trăirea subiectivă şi intuitivă a duratei
pure, el încearcă să transpună artistic trăirea inconfundabilă şi irepetabilă a unui moment
al experienţei. Dar, ca şi Baudelaire, Proust tinde să depăşească simpla descriere a n
momente infinitezimale şi disparate ale experienţei. După cum, prin sinteza sinestezică a
senzaţiilor, poetul francez dorea să treacă dincolo de simboluri pentru a ajunge la esenţa
misterioasă a realităţii cunoscută doar în aparenţele ei, Proust încearcă asocierea
momentelor aparent disparate decoperindu-le legătura internă, cea din durata pură.
Cunoaşterea artistică, înfăptuită prin intuiţie, depăşeşte cunoaşterea logică,
comună, din timpul istoric. Recuperarea timpului concret, ireversibil, poate fi astfel
posibilă. Tendinţa generală a sf. sec.X IX şi începutul sec.XX este refuzul a tot ceea ce
este obiectiv, raţional, tipic, generic şi abstract şi acceptarea entuziastă a ceea ce este
subiectiv, intuitiv, atipic, concret şi individual.
BALZACIANISM
Caracteristicile balzacianismului:
 tehnica amanuntului semnificativ;
 descrieri minuţioare de interioare şi exterioare de clădiri,vestimentaţie,informaţii
culinare;
 încă de la începutul operei se realizează o fixare precisă în timp şi spaţiu în
manieră realistă la care se adaugă descrierea de la exterior spre interior.

Reprezentanţi:
 Franţa: Stendhal - "Rosu si Negru",Balzac, Gustave Flaubert - " Doamne
Bovary",Prosper Mérimée
 Anglia: Charles Dickens:”Marile Speranţe”
 Rusia: Tolstoi - "Razboi si pace", "Ana Karenina”, Dostoievsky - "Crima si
pedeapsa",Cehov, Nikolai Gogol.
 România: N. Filimon, Ioan Slavici, I.L Caragiale, Liviu Rebreanu, Hortensia
Papadat- Bengescu, G. Călinescu, Marin Preda,
 Norvegia :Henrik Ibsen

16
 C5
Romanul doric:Apartine unei varste biblice de inceput si caracterizeaza textele
unde autorul esteomniscient, actiunea este prezentata la persoana a III-a, iar vocea
naratorului ne prezintatimpul si locul actiunii. Acest tip de roman este obiectiv si se
respecta cronologiaevenimentelor.
Exemple: Liviu Rebreanu.
Romanul ionic: Reprezinta naratiunea in care naratorul personaj prezinta
evenimentele la persoana I sau,un personaj reflector insoteste prezentarea actiunii prin
propria constiinta. Acest tip de romaneste subiectiv, psihologic, accentul nu cade asupra
evenimentelor, ci asupra cauzalitatii sauasupra reflectarii evenimentelor in constiinta
personala. Timpul si spatiul sunt prezentate dinperspectiva personajului narator,
cronologia nu se respecta dar,apar procedee moderne:analepsa (intreruperea sirului logic
al povestirii pentru a aduce in discutie elemente aletrecutului, ca o explicatie sau un
argument); prolepsa (anticiparea evenimentelor care vorurma).
Exemple: Camil Petrescu.
Romanul corintic :Denumeste naratiunea fantastica, mitica, initiatica, unde
gasim o pluralitate a punctelorde vedere si unde regasim amestecuri dintre cele mai
bizare, atat ca forma, cat si din punct devedere al continutului.
Astfel, in literatura romana in numai doua decenii, romanul traverseaza varste
diferite,trecand de la «realismul epic», orientat exclusiv spre lumea exterioara, la
«realismul subiectiv»,interesat sa descopere realitatea mai complexa a spiritului.
Tipuri de roman:
Romanul obiectiv:Modelul narativ obiectiv este configurat de opera unor scriitori
ca Balzac, Tolstoi siDickens.
- isi propune sa reflecte lumea, in toata complexitatea ei,
- lumea refigurata in roman are o desfasurare logica si cronologica,
- materialul epic foarte bogat nu exclude analiza psihologica,
- naratorul este obiectiv si omniscient, are acces la toate mecanismele vietii sociale,
precum sila intimitatea vietii afective.
Romanul subiectiv:

17
Modelul narativ al analizei psihologice este impus pe plan European de romanul
“Incautarea timpului pierdut “ de Marcel Proust.
- are o perspectiva limitata si subiectiva, completata adesea cu opinii despre literature,
- personajul-narator ia locul naratorului omniscient, ceea ce potenteaza drama de
constiinta siii confera autenticitate,
- optiunea pentru conventiile epice (jurnalul, corespondenta, memoriile) favorizeaza
analizapsihologica,- cronologia este inlocuita adesea cu indeterminarea in timp,
- sunt alese evenimentele din planul constiintei, iar din exterior sunt preferate faptele
banale,lipsite de semnificatii majore.
Romanul mitic, initiatic; Metaromanul; Antiromanul:
- autorul isi regaseste conditia de creator pe care o si expliciteaza, distantandu-se (prin
ironie,in cazul antiromanului) de actul scrisului,
- renunta la strategiile de creare a iluziei realiste si la poetica imitatiei, in favoarea
demontariiacestora sau a fanteziei,- pune la indoiala insusi conceptul de arta
(antiromanul),
- lumea configurata nu mai are corespondenta imediata si directa, sunt prezentate
teritoriisimbolice si imaginare,
- devine alegorie, parabola, parodie,
- ascunde uneori un scenariu mitic, initiatic.

 C6
a) Pădurea spânzuraților-comentariu
Tema: razboitii pentru desavarsirea unitatii si independentei nationale.
Subiectul: urmareste in. paralel razboiul social-istoric cu razboiul interior pentru
trezirea, formarea si desavarsirea constiintei nationale. Eroul principal. Apostol Bologa,
are un nume simbolic. Romanul incepe cu momentul dle-intriga, cand lumina, simbol al
constiintei trece ca o stafeta clin privirea ofiterului ceh cu nume sugestiv Svoboda
(libertate) in sulletul lui Apostol Bologa si declanseaza trezirea constiintei. Pana atunci
Apostol Bologa luptase cu eroism pentru odiosul Imperiu austro-ungar, inselat in
naivitatea lui de lozincile militariste sovine. El pleaca pe front, desi nu era concentrat, ca
voluntar, ca sa-i dovedeasca logodnicei sale Marta ca nu este las. Romanul este deci in

18
primul rand al razboiului interior. Bologa urmareste cu inima stransa" executia ofiterului
ceh si este fascinat de ochii lui mari si fierbinti", incat se facu rosu de luare aminte". Este
asa de emotionat, încât își auzea bataile inimii ca niste ciocane" si nu intelege degetul
destinului, fiindca o mirare neinteleasa ii clocotea in creieri".
Titlul este laitmotivul romanului. Imaginea padurii spanzuratilor apare spre sfarsitul
actiunii, inainte de incercarea de a dezerta a lui Bologa.
Chemat la comandament, acesta trece, cu masina, pe langa o padure si vede atarnand in
copaci, trupurile a sapte spanzurati.
Structura: Prevestit de nuvela " Catastrofa" (pe aceeasi tema a razboiului care
genereaza uciderea fratelui de catre frate, ca in mitul biblic al lui Abel si Cain),
romanul "Padurea spanzuratilor" este alcatuit din patru ..carti" de intindere inegala
(primele trei, de cate unsprezece, iar a patra - de opt capitole).
Structura romanului este simetrica. in sensul ca incepe si se incheie cu scena unei
executii: in deschiderea actiunii, undeva, pe frontul rusesc, intr-o seara cenusie de
toamna, sublocotenentul ceh Svoboda este executat prin spanzurare, pentru ca incercase
sa dezerteze la inamic; in final, intr-o dimineata de primavara, pe frontul romanesc,
locotenentul roman Apostol Bologa traieste acelasi destin, pentru aceeasi vina. Cele doua
morti se aseamana si prin lumina izbucnita din ochii condamnatilor, de parca unul ar fi
copia celuilalt sau, poate, a unui sir de oameni reprezentand "padurea spanzuratilor". 
Incipitul este o formula memorabila cu care incepe un text si care se reverbereaza
asupra intregii lucrari.
In "Padurea spanzuratilor", fragmentul care deschide romanul este memorabil si
simbolic: "Sub cerul cenusiu de toamna ca un clopot urias de sticla aburita,
spanzuratoarea noua si sfidatoare, infipta la marginea satului, intindea bratul cu
streangul spre campia neagra, intepata ici-colo cu arbori aramii." 
Conflictele: principalul conflict al romanului, de natura psihologica si atat de puternic,
incat va modifica intreaga evolutie ulterioara a lui Bologa: contradictia intre notiunile
teoretice (datoria, razboiul, patria impusa) si realitatea dramatica.
Tot acum incepe criza lui de constiinta, odata cu "flacara din ochii
condamnatului" care ii patrunde in inima " ca o imputare dureroasa":  pe drumul spre

19
casa, glasul lui Bologa, comparat cu un "scancet de bolnav" atesta inceputul unor
framantari dureroase, inca nemarturisite.
Specia literara: "Padurea spanzuratilor"; de Liviu Rebreanu, prezinta urma-
toarele caracteristici:
 Este o lucrare in proza, de mare amploare
 Actiunea se desfasoara pe mai multe planuri;
 Conflictul este puternic si bine marcat;
 Personajele sunt complexe. "Padurea spanzuratilor" este un roman.
Romanul este o specie a genului epic. Opera narativa in prozar de mare amploare
si diversitate, a carei actiune se desfasoara pe mai rqulte planuri, romanul are un
confljct bine marcat si personaje complexe.
b) Sinteză: Publicații, grupări, orientări literare interbelice: Sburătorul, Viața
românească, Gândirea
Contextul istoric: După primul război mondial, Europa a intrat într-o perioadă de
mari transformări politice şi sociale, ca urmare a prăbuşirii Imperiului Austro-Ungar
şi a înfrângerii Germaniei, pe de o parte, şi a revoluţiei din Rusia, pe de altă parte.
România cunoaşte şi ea o epocă nouă, în care elementul dominant îl constituie
împlinirea idealului unităţii naţionale. Întregindu-se ţara şi sporindu-şi forţele
creatoare, se accentuează tendinţa de depăşire a unui spirit oarecum provincial şi de
integrare mai rapidă în ritmul european de modernizare. Cultura noastră începe să se
raporteze stăruitor la ceea ce reprezintă ea în relaţie cu cultura europeană.
Personalități ale literaturii române interbelice: Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu,
Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Mateiu Caragiale, Tudor Arghezi,
Lucian Blaga, Ion Barbu, Eugen Lovinescu, George Călinescu, Tudor Vianu etc.
Reviste și curente.
După întreruperea provocată de război, ziarele cu pagină literară şi revistele
literare sunt în continuă creştere numerică. Din cele aproximativ 300 de titluri de
reviste literare, consemnate între 1918-1944, douăzeci au o apariţie de peste doi ani.
Printre ele se numără: „Universul literar”, „Sburătorul”, „Ideea europeană”, „Viaţa
românească”, „Gândirea”, „Contimporanul”, „Bilete de papagal”, „Cuvântul liber”,
„Revista Fundaţiilor Regale” etc.

20
 ”Sburătorul” : Gruparea de la „Sburătorul” cuprinde revista şi cenaclul literar cu
acelaşi nume. Revista a apărui la Bucureşti, între 1919-1922 şi 1926-1927, sub
conducerea lui Eugen Lovinescu. Cenaclul a avut o existenţă mult mai îndelungată
(din 1919 până în 1947, patru ani după moartea lui Lovinescu) şi a jucat în epocă un
rol la lei de important cu cel jucat de „Junimea” în secolul trecut.
Obiectivele grupării erau promovarea tinerilor scriitori şi imprimarea unei
tendinţe moderniste în evoluţia literaturii române. Primul obiectiv s-a realizat prin
lansarea unor nume ca Ion Barbu, Camil Petrescu, Camil Baltazar, Ilarie Voronca,
Anton Holban, Gheorghe Brăescu, George Călinescu, Pompiliu Constantinescu şi
Vladimir Streinu. Eugen Lovinescu obţine şi colaborarea unor scriitori mai vechi
(Ion Minulescu, Victor Eftimiu) sau îi încurajează pe cei care au debutat în alte
reviste, dar dovedeau o orientare modernă a scrisului lor (Liviu Rebreanu sau
Hortensia Papadat-Bengescu).
Al doilea obiectiv a cunoscut un proces mai îndelungat de constituire. La început,
Lovinescu nu formulează un program ideologic şi nu adoptă o formulă unică,
propunându-şi să câştige de partea sa talente mai vechi sau să descopere altele noi.
Pe măsură ce-şi încheagă sistemul teoretic, înrâurirea lui asupra tendinţei de
modernizare a literaturii se accentuează, stârnind un adevărat curent de idei.
”Gândirea”
„Gândirea” apare la Cluj, în 1921, sub direcţia lui Cezar Petrescu şi D.I. Cucu, ca
revistă „literară, artistică, socială”. În 1922 se mută la Bucureşti; trece sub
conducerea lui Nichifor Crainic, îşi încetează activitatea în 1944. Colaboratori:
Lucian Blaga, Adrian Maniu, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Cezar Petrescu, Tudor
Vianu, Mateiu Caragiale, Gib Mihăescu etc.
„Gândirea” se situează de la început pe o linie tradiţională. Cezar Petrescu afirma,
în primul număr, că, în faţa „spiritului internaţionalist”, revista avea să apere
„românismul”, adică ceea ce e specific „sufletului naţional”, vieţii autohtone. Poziţia
este mai veche în cultura noastră, dar ideologii gândirişti, accentuând ideea rupturii
dintre civilizaţie şi cultură, socoteau că între formulele de viaţă, împrumutate din
Apus, şi sufletul poporului român, caracterizat de o „simţire fragedă, aproape
copilărească”, de o „tinereţe primitivă”, există o incompatibilitate de sens.

21
 Viata romaneasca”. Apare la 6 martie 1906 la Iasi sub conducerea lui Constantin
Stere, si Paul Bujor, director stiintific devine profesorul dr. Ion Cantacuzino, iar
proprietarii revistei sunt Constantin Stere, Ion Botez, Garabet Ibraileanu. Din 1915
directorul unic al revistei ramane Garabet Ibraileanu. In timpul primului razboi
mondial revista isi inceteaza aparitia pana in 1920 cand reapare sub conducerea lui
Ibraileanu. Din 1930 revista se muta la Bucuresti, conducerea fiind preluata de
Mihail Relea si George Calinescu. Din 1948 va apare seria care continua si azitazi.
In “Viata romaneasca” accentul se pune pe:
 autenticitate si specificul national inteles ca dimensiune sociala, important fiind
poporul si rasa ul299h2232gllp
 europenizarea ca asimilare a spiritului national
 repudierea decadentismului si simpatia pentru taranime.
In jurul acestei reviste se dezvolta curentul literal cunoscut sub numele
poporanism. Dintre scriitori de la “Viata romaneasca” amintim pe Spiridan Popescu,
Calistrat Hogas, Jean Bart, Patascanu, Mironescu, Sadoveanu, Topirceanu, Ionel
Teodoreanu si altii.
c) Personaj : Apostol Bologa
Construcția personajului:
 Declanșarea dramei: criza psihologică, personajul apare ca subiect trăitor şi observator al
propriilor stări de conştiinţă şi subconştiinţă obsesivă.
 Mijloace de carcterizare:
 Directă
 Monologul interior al eroului şi autoanaliza
 cuvintele personajului ce se constituie în mărturisiri ale propriilor concepţii
Statul, datoria şi războiul, repetate obsesiv, sunt cuvinte cu valoare de simbol pentru
concepţia eroului şi principalele lui coordonate de conştiinţă.
Concepţiile despre viaţă - "Conştiinţa să-ţi dicteze datoria, nu legile"- precum
şi despre datoria faţă de stat - "Eu nu afirm că statul nostru e bun! [...], dar câtă
vreme există, trebuie să ne facem datoria..."-se vor schimba fundamental. După ce
fusese rănit, într-un dialogpurtat cu Varga în tren, Bologa susţine ideea că legea şi

22
 datoriasunt valabile "numai până în clipa când îţi impun o crimă faţă de conştiinţa ta"
şi că nici o datorie nu are dreptul "să calce în picioare sufletul omului".
 caracterizarea făcută direct de către narator
 introspecţia învălmăşelilor de gânduri şi obsesii ce nasc situaţii dramatice, prin
repetarea unor cuvinte cu valoare de simbol
 armonizarea naturii mohorâte, reci, sumbre cu zbuciumul dramatic din conştiinţa
personajului.
 Indirectă:
 Retrospective
 Flash-back . Metode prin care sunt relevate elemente biografice, care motivează
evoluţia personajului.
Apostol Bologa moare ca un erou al neamului său, din dragoste pentru ţara sa,
pentru libertate şi adevăr, pentru triumful valorilor morale ale omenirii, în timp ce îi
răsună în ureche glasul preotului: "Primeşte, Doamne, sufletul robului tău Apostol...
Apostol... Apostol...".

 C7
- Trei probleme de literatură/istorie literară a căror rezolvare m-ar putea ajuta în
studiul disciplinei:
o Realizarea unor sinteze
o Structurarea informațiilor
o Identificarea unor metode și tehnici de parcurgere a programei
- Organizarea și desfășurarea predării literaturii la nivel universitar:
 Consider că ar putea fi necesar existența unui suport de curs care să ofere îndrumare
în parcurgerea programei. În ce mă privește, lipsa timpului pentru a sintetiza în scris
din lucrările recomandate în bibliografia cursului reprezintă un dezavantaj și o
mâhnire personală.

Student: Irimia (Anisiea) Ionela

Conversie, Anul I, Română

23