Particularităţile unei opere care aparţine lui Liviu Rebreanu

Liviu Rebreanu a fost un prozator și dramaturg român, membru titular al Academiei Române.
Concepţia scriitorului despre creaţie: „M-am sfiit totdeauna să scriu pentru tipar la persoana intâi.
Hiperbolizarea aceasta a eului, rămășiţă anacronică de la romanticii care, ei și atunci, puteau să se
creadă aievea buricul pământului, mi se pare puţin ridicolă. Scriitorul de azi, afară de poetul liric,
trăiește într-o lume atât de relativă din toate punctele de vedere, că numai identificându-se cu multe
relativităţi izbutește a pătrunde și a înfăţișa absolutul care, cel putin în artă, rămâne năzuinţa
supremă. (...) Pentru mine arta — zic „artă” și mă gândesc mereu numai la literatură — înseamnă
creaţie de oameni și de viaţă. Astfel arta, întocmai ca și creaţia divină, devine cea mai minunată taină.
Creând oameni vii, cu viaţă proprie, cu lume proprie, scriitorul se apropie de misterul eternităţii. (...)
Sinceritatea e calitatea de căpetenie a scriitorului adevărat. Sinceritatea faţă de sine din care izvorăște
sinceritatea faţă de artă. Dacă nu te dăruiești întreg artei în clipa creaţiei, nu vei zămisli decât monștri
fără viaţă. A crea oameni nu înseamnă a copia după natură indivizi existenti. Asemenea realism sau
naturalism e mai puţin valoros ca o fotografie proastă. Creaţia literară nu poate fi decât sinteză. (...)
Prefer să fiu expresia bolovănoasă și să spun într-adevăr ce vreau, decât să fiu șlefuit și neprecis.
Strălucirile stilistice, cel puţin în opere de creaţie, se fac mai totdeauna în detrimentul preciziei și a
mișcării de viaţă. (...) Dacă privești arta drept creaţie, trebuie să-i atribui și o valoare etică. Arta, ca
ușoară jucărie ar fi tot atât de incomprehensibilă ca și viaţa socotită fără rost. Arta n-are menirea să-l
moralizeze pe om, evident, dar poate să-l facă să se bucure că e om și că trăiește, și chiar să-l facă om.
Contemplarea vieţii, pe care o oferă creaţia, poate fi uneori mângâietoare ca o rugăciune…”
Personalitate emblematică a literaturii interbelice, Liviu Rebreanu are rolul unui deschizător de
drumuri, ce pune piatra de temelie a romanului românesc realist obiectiv modern, alături de Camil
Petrescu și de Hortensia-Papadat Bengescu. Scriitor cu vocaţie realistă, Liviu Rebreanu consideră că
literatura înseamnă „creaţie de oameni vii și de viaţă”. Liviu Rebreanu este considerat de Eugen
Lovinescu ,,întemeietorul romanului modern’’, afirmaţie valabilă prin raportarea la perspectivele
sămănătoristă și poporanistă, de care Rebreanu se disociază, prin înfăţișarea netrucată a realităţii.
Publicat în 1920, romanul „Ion” este o capodoperă a literaturii române, ilustrând perfect originala
viziune despre lume a creatorului său.
În polemica interbelică privitoare la roman, anunţată de nuvele, precum ,,Zestrea’’, ,,Rușinea’’,
,,Dintele’’, ,,Răfuiala’’ sau ,,Proștii’’, apariţia romanului ,,Ion’’ de Liviu Rebreanu, ,,rezolvă o problemă
și curmă o controversă”. (Eugen Lovinescu) Nucleul romanului se află în nuvelele anterioare ,,Zestrea’’
și ,,Rușinea’’, iar sursele de inspiraţie sunt trei experienţe de viaţă ale autorului receptate artistic.
Punctul de plecare este biografic. Rodovica, fata unui ţăran înstărit din satul Prislop-satul părinţilor
autorului, se lasă sedusă de cel mai nevrednic fecior al satului. Personajul central este, de asemenea,
inspirat de o figură reală, un ţăran sărac, cu nume omonim, dar harnic, pe care autorul l-a întâlnit.
Iluzia realităţii este întreţinută și de faptul că romanul oferă imaginea autentică a condiţiei ţăranului
ardelean, dintr-o societate în care valoarea omului se măsoară în bogăţie. Geneza romanului, despre
care autorul însuși oferă numeroase mărturii, întărește caracterul mimetic al creaţiei realiste: ,,După
părerea mea despre roman, el trebuie să constituie o lume care își trăiește viaţa lui completă. Să fie
un fel de mic univers. Evident că și în Ion multe personagii au trăsături luate sur le vif...Ion ăla există și
astăzi și, până la un punct, e frate geamăn cu al meu. Nu se poate pune să trăiască într-o carte copia
fidelă, fotografia psihologică a unui individ din viaţă...deși pornite de unde, aceste personagii se
înfăţișează numai în forma în care am încercat și am vrut să le-o dau eu.’’
Evidenţierea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea textului în categoria romanului
obiectiv
Opera literară ,,Ion’’ este un roman, prin amploarea acţiunii, desfășurată pe mai multe planuri, cu un
conflict complex, personaje numeroase și realizarea unei imagini ample asupra vieţii.
Este un roman de tip obiectiv prin specificul perspectivei narative-obiectivă. Întâmplările din roman
sunt relatate la persoana a III-a, de către un narator detașat, omniscient, întrucât știe mai mult decât
personajele sale și omniprezent, deoarece dirijează destinul lui Ion ca un regizor universal, conform
unui destin prestabilit. Specifică romanului de tip obiectiv este și relaţia narator-personaj.
Din punct de vedere estetic, romanul ,,Ion’’ se încadrează în realism.
Realismul reprezintă o concepţie artistică literară, după care artistul nu trebuie să idealizeze realul, ci
dimpotrivă să-l observe așa cum este, ţinând seama de veridicitate, de cauzalitate, de tipicitate, și de
caracterul concret al mediului, al fizionomiilor, al reacţiilor psihice și al detaliilor. Acest curent se
definește ca o doctrină estetică în care se pune accentul pe relaţia dintre artă și realitate. Se
adresează raţiunii, având drept ţintă adevărul, cunoașterea, înţelegerea lumii, a raportului dintre
individ și mediu. Este nici mai mult, nici mai puţin decât prelucrarea materialului în viaţă în
conformitate cu adevărul.
Romanul realist preferă intriga patetică (suferinţa unui personaj simpatic, necauzată de o eroare gravă
a acestuia în locul intrigii tragice). Retorica acestui tip de intrigă constă în acumularea cât mai mai
masivă a unor elemente potrivnice personajului, cât mai insignifiante.
De asemenea, caracterul monografic al romanului, care constă în surprinderea veridică a diverselor
aspecte ale lumii rurale: obiceiuri și tradiţii (nașterea, nunta, înmormântarea, hora, jocul popular,
portul), relaţiile socio-economice (stratificarea socială), relaţiile de familie, instituţiile (biserica și
școala), autorităţile. De exemplu, descrierea jocului tradiţional, someșana, constituie o pagină
etnografică memorabilă, prin înfăţișarea portului popular, a dansului tinerilor și a cântecului lăutarilor.
În plus, descrierea iniţială a drumului, de asemenea, supusă convenţiei realiste a veridicităţii prin
oferirea unor detalii toponimice-, îl introduce pe cititor în viaţa satului ardelean de la începutul
secolului al XX-lea: ,,Din șoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărășind Someșul (...) se desprinde un
drum alb mai sus de Armadia, (...) ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline’’.
Descrierea caselor lui Herdelea și Glanetașu ilustrează condiţia lor socială. Crucea strâmbă de la
marginea satului, cu un Hristos de tinichea ruginită, anticipează destinul tragic al protagonistului. Tot
imaginea drumului încheie simetric romanul, înţeles ca un corp geometric perfect ,,corp sferoid’’,
potrivit concepţia autorului.
Formula romanului tradiţional pune accent pe zugrăvirea unui univers coerent, presupunând
construirea discursului narativ pe principiul verosmilităţii, prezentarea unei lumi raţionale, omogene,
explicabile, ,,închise’’, în care valorile comunităţii triumfă asupra celor individuale, individul este
prezentat în relaţie cu mediul său social, fiind un produs al acestuia, personajul este o unitate relativ
stabilă, acţiunea în care este prins confirmându-l sau infirmându-l, dezideratul realist de a crea ,,iluzia
totalităţii’’se realizează prin prezentarea tuturor aspectelor vieţii rurale ( social, economic, politic,
obiceiuri, legi nescrise), romanul având un caracter monografic. Se preferă fapta în detrimentul
psihologiei, acţiunea este redată cronologic, timpul fiind obiectiv, forma este generatoare de sens,
există un adevărat sistem de anticipări care fac discursul previzibil, intenţia moralizatoare fiind
evidentă fără ca naratorul omniscient, obiectiv, cu vocaţie autoritară, ce relatează dintr-o perspectivă
dindărăt, obiectivă, să intervină în text.
,,Datoria poetului este nu să povestească lucruri întâmplate cu adevărat, ci lucruri putând să se
întâmple în marginile verosimilului și ale necesarului.’’ (Aristotel, Poetica)
Tema textului și două secvenţe sugestive
Tema romanului o constituie patima pentru pământ a personajului eponim și consecinţele tragice ale
încălcării eticii comunităţii. Romanul redă viaţa satului ardelenesc cu problematica specifică, la
sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, într-o comunitate guvernată de legile
nescrise ale colectivităţii. În cadrul acesteia un rol important îl au cele două coordonate majore între
care se desfășoară existenţa sătenilor: problematica pământului și iubirea. Viaţa din romanul ,,Ion’’
freamătă nu numai prin dezlănţuirea dramei eroilor din prim plan; totul se dilată prin marea mulţime
a personajelor, într-o măsură episodică. Drama, care zguduie din temelii viaţa satului Pripas, este
declanșată de spectrul permanent al sărăciei materiale, privită ca o eroare apocaliptică, devenind o
adevărată obsesie a tânărului erou al romanului. Se afirmă în roman că Ion a primit de la părinţi doar
,,sufletul dintr-însul’’. Brutalizat de condiţiile vitrege în care trăiește, purtând în adâncul sufletului său
o dragoste strivită, devine nesimţitor la tot ce se mai petrece în jurul său.
Un prim episod ilustrativ pentru tema romanului este scena horei din debutul romanului. Scriere cu
caracter monografic, romanul cuprinde o frescă vie a lumii rurale transilvane, cu evenimentele sale –
repere ale unui calendar sempitern: nașterea, moartea, nunta, hora, botezul, obiceiurile, dar și cu
relaţiile de familie, economice, culturale, relaţiile cu autoritatea austro-ungară, etc. Departe de
concepţia unificatoare idilică semănătoristă, în proza lui Rebreanu apare de la început stratificarea
socială cu ierarhiile sale clare. Ţăranii prezenţi la hora de duminică sunt organizaţi în grupuri distincte,
conform normelor mentalităţii colective: în centru, perechile tinere care joacă cu pasiune Someșana,
viitoarele familii; pe margine, fetele care au rămas nepoftite, care râd silit, cu câte-o nevastă mai
tânără care așteaptă să-i vină chef bărbatului să joace; mai la o parte, nevestele și babele, admirându-
și odraslele; printre ei, copiii care aleargă. Bărbaţii sunt mai departe, neinteresaţi de pasiunea
jucătorilor, în grupuri distincte: primarul, chiaburii și bătrânii fruntași, separat; ţăranii mijlocași în jurul
dascălului Simion Butunoiu, pe prispă. Pe de lături, ,,ca un câine la ușa bucătăriei”, trage cu urechea și
Alexandru Glanetașu, ţăran bogat prin zestrea soţiei, dar sărăcit prin nechibzuinţă, dornic să se
amestece în vorbă, dar sfiindu-se de bogătași. Abia după încheierea jocului apar intelectualii satului-
preotul Belciug, soţia învăţătorului, Maria Herdelea, Titu și Laura, cinstind adunarea cu prezenţa lor.
Amestecul e privit cu reticenţă, Laura e indignată de invitaţia la joc a lui George, iar Maria Herdelea,
deși fiică de ţărani, pentru că a umblat mereu în straie nemţești și s-a căsătorit cu un învăţător, se
simte mult deasupra norodului, privindu-l ,,cu o milă cam dispreţuitoare”. Prietenia lui Titu cu Ion
arată că aceste reguli au justificarea lor nescrisă, el sugerându-i, de fapt, planul de a-l sili pe Vasile
Baciu să i-o dea pe Ana prin înșelăciune. De asemenea, ajutorul dat mai târziu de învăţător lui Ion în
scrierea plângerii împotriva judecătorului se întoarce asupra celui dintâi cu repercusiuni dureroase.
Un al doilea episod semnificativ pentru problematica pământului este cel din capitolul ,,Sărutarea’’.
Ea ilustrează patima ţăranului văduvit prin naștere de obiectul existenţei sale pentru pământul
redobândit cu greu. Ion primește pământurile lui Vasile Baciu legal. E primăvară și Ion merge să vadă
pământurile pentru prima oară, pentru că ,,dragostea lui avea nevoie de inima moșiei.” Pământul,
personaj stihial, are în sine o uriașă ,,animă”. În mijlocul delniţei, Ion îl sărută ,,cu voluptate”; ,,și-n
sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor”. Împlinit, personajul își vede puterile
hiperbolizate: ,,Se vedea acum mare și puternic, ca un uriaș din basme”, iar personajul htonic zace, în
sfârșit, la picioarele lui, învins.
Evidenţierea elementelor de structură, de compoziţie și de limbaj ale textului narativ studiat,
semnificative pentru tema și viziunea despre lume
Un prim element de structură îl constituie titlul, care este dat de numele personajului principal, care
devine exponent al ţărănimii prin dragostea lui pentru pământ, individualizat, însă prin modul în care
îl obţine. Singulară în satul Pripas nu este căsătoria ,,sărăntocului’’ cu o fată cu zestre, pentru că Vasile
Baciu și Ion Pop al Glanetașului dobândiseră averea în același fel, ci comportamentul său: o face pe
Ana de rușinea satului înainte de nuntă, iar apoi vrea să se întoarcă la Florica, devenită nevasta lui
George. Titlurile celor două părţi ale romanului evidenţiază simetria compoziţiei și, totodată,
denumesc cele două patimi ale personajului principal: ,,Glasul pământului’’ și ,,Glasul iubirii’’. Titlurile
celor 13 capitole (număr simbolic nefast) sunt semnificative, discursul narativ având un ,,Începutul’’ și
un ,,Sfârșitul’’. În prima parte apar capitolele: ,, Începutul’’, ,,Zvârcolirea’’, ,,Iubirea’’, ,,Noaptea’’,
,,Rușinea’’, ,,Nunta’’, iar în cea de-a doua parte ,,Vasile’’, ,,Copilul’’, ,,Sărutarea’’, ,,Streangul’’,
,,Blestemul’’, ,,George’’, ,,Sfârșitul’’.

Instanţele narative
Prezentarea faptelor se face la persoana a III-a-marcă a natorului heterodiegetic. Autorul îi transferă
toată informaţia asupra personajelor, toată puterea asupra lumii ficţionale, naratorul devenind o
instanţă superioară, prin poziţia privilegiată pe care i-o conferă omniscienţa, cu vocaţie autoritară.
Acest tip de narator povestește din experienţă străină, detașat, știind totul despre personajele sale,
dar prezentând faptele obiectiv, impersonal, dintr-o perspectivă ,,dindărăt’’. Datorită atributului
omniscienţei, naratorul produce un discurs riguros organizat, echilibrat, logic, previzibil. Naratorul
acesta manipulându-le cu scopul ilustrării tezei romanului. (,,Cel care povestește este același cu cel
care scrie’’-N.Manolescu-și are în mâna sa de creator impasibil destinele personajelor pe care le
manipulează pentru a ilustra teza romanului.) Acesta le stabilește destinele și evoluţia cunoscând de
la început finalul, astfel personajele apar ca victime ale fatalităţii. Naratorul nu prezintă numai
acţiunile personajelor, ci oferă acces și la intimitatea gândurilor acestora, transcriind monologul
interior. Vocea naratorului se estompează, căci el nu intervine cu judecăţi sau comentarii proprii, rolul
său mărginindu-se la acela de simplu ,,arhitect al romanului.’’ (Nicolae Manolescu) Naratorul
introduce cititorul în lumea ficţională, însoţindu-l pas cu pas de-a lungul călătoriei acestuia prin lumea
înfăţișată, vocaţia autoritară a naratorului manifestându-se și în relaţia cu această instanţă a narării.
Naratorul face evident pentru cititor lanţul cauzalităţilor și sistemul de anticipări astfel încât, în final,
concluziile să se impună de la sine. Astfel, deși naratorul rămâne obiectiv, neimplicându-se prin
comentarii sau intervenţii directe în discurs, opiniile cititorului sunt orientate către perspectiva vizată
prin modul de organizare a discursului narativ. Cititorul este pasiv în procesul receptării, căci naratorul
nu numai că îi dezvăluie la timp toate elementele necesare înţelegerii evenimentelor, ci oferă
anticipări ale deznodământului. (,,mâinile…unse cu pământ…ca niște mănuși de doliu’’)
Lumea romanului tradiţional este logică, explicabilă, previzibilă, nimic nu rămâne neelucidat. Relaţia
de complicitate dintre narator și cititorul ce urmărește firul narativ pentru a primi confirmarea
așteptărilor, se leagă așadar, pe baza omniscienţei naratorului.
Conflictul principal stă la bază temei romanului. Conflictul exterior dintre Ion și Vasile Baciu, care nu
vrea să-și dea fata după un ,,sărăntoc”, ci după alt ,,bocotan”, George Bulbuc, conform unei înţelegeri
vechi între familii, marchează prin etapele sale momentele acţiunii. În plan secundar, există mai multe
conflicte – între Ion și Simion Lungu, pentru o brazdă de pământ, între Ion și George Bulbuc, între
familia Herdelea și preotul Belciug, prin care își dispută autoritatea în sat, și între români și
autoritatea austro-ungară. În plan interior, există un conflict între glasul iubirii și glasul pământului la
nivelul personajului principal, dar și un conflict simbolic, dintre voinţa acestuia și legile superioare ale
pământului- stihie. Acest ultim conflict amintește de tragediile grecești, unde mândria nemăsurată a
individului, supraaprecierea în confruntarea cu destinul-hybris– determină căderea personajului în
final.
,,Se simţea atât de puternic încât să domnească peste tot cuprinsul...Totuși în fundul inimii lui rodea
ca un cariu părerea de rău că din atâta hotar el nu stăpânește decât două-trei crâmpeie, pe când
toată fiinţa lui arde de dorul de-a avea pământ, mult, cât mai mult...’’
Relaţia incipit-final susţine specificul realist-obiectiv al operei și întărește ideea de viaţă ce se
desfășoară ciclic. Romanul începe cu descrierea drumului către satul Pripas, la care se ajunge prin
„șoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărășind Someșul“ până la Cluj, din care se desprinde „un drum
alb mai sus de Armadia“ și după ce lasă Jidoviţa în urmă, „drumul urcă întâi anevoie până ce-și face
loc printre dealurile strâmtorate (…), apoi cotește brusc pe sub Râpile Dracului, ca să dea buzna în
Pripasul pitit într-o scrântitură de coline“. La intrarea în sat, „te întâmpină (…) o cruce strâmbă pe care
e răstignit un Hristos cu faţa spălată de ploi și cu o cununiţă de flori veștede agăţată de picioare“.
Prezenţa acestei cruci este premonitorie, conform regulii autorului omniscient care poate anticipa
sfârșitul dramatic al personajelor. Apar numeroase elemente descriptive, elementele naturii
apărându-i autorului ca o proiecţie emoţională: imaginile se reflectă într-o comuniune alegorică,
melancolică și sunt personificate, dobândind însușiri proprii vieţii. Totul este văzut prin prisma stărilor
de spirit ale naratorului. Nu entuziasm, nu bucurie sau încântare. Contemplarea se realizează într-o
manieră tristă, nostalgică. Spre exemplu, descrierea împrejurimilor, ,,crucea strâmbă’’, ce are un
,,Hristos cu faţa spălăcită de ploi/Satul parcă e mort’’. Intrarea într-o lume diferită, în care sunetele
melodioase plutesc în cercul înăbușit de o căldură dogorâtoare, animând contextul lipsit de viaţă este
subliniată de fraza: ,,Abia de la cârciuma lui Avram începe să se simtă că satul trăiește.’’
Imaginea drumului este reluată simbolic în desfășurarea acţiunii, în scena licitaţiei la care se vindeau
mobilele învăţătorului, sugerând destinul tragic al lui Ion și al Anei, precum și viaţa tensionată și
necazurile celorlalte personaje: Titu, Zaharia Herdelea, Ioan Belciug, Vasile Baciu, George Bulbuc etc.
La sfârșitul romanului, drumul iese ,,bătătorit” din sat- ,,câţiva oameni au murit, alţii le-au luat locul”,
și se pierde în ,,șoseaua cea mare și fără început”. Roman sferic, cu structură echilibrată, Ion începe și
se termină cu aceeași metaforă a drumului vieţii.
Tehnicile narative folosite slujesc zugrăvirii complexe, pe mai multe planuri. Prin tehnica planurilor
paralele este prezentată simultan viaţa ţărănimii și a intelectualităţii rurale. Vieţile se desfășoară în
paralel, amestecul este dezaprobat. Trecerea de la un plan narativ la altul se realizează prin
alternanţă, iar succesiunea secvenţelor narative este redată prin înlănţuire. Apar, de asemenea,
tehnica contrapunctului-nunta Laurei, care se desfășoară în paralel cu nunta Anei, conflictul dintre Ion
și Vasile Baciu are corespondent conflictul dintre Herdelea și preotul Belciug. Stilul indirect liber este
folosit pentru revelarea psihologiei personajelor, atunci când e vorba de Ion sau de Ana, dar și pentru
a ironiza cu duioșie comportamentul acestora, atunci când e vorba de familia Herdelea. Însă tehnica
ce le surclasează pe toate celelalte, care plasează naraţiunea în subconștientul personajului, unde
totul capătă o mecanică proprie, vitală, poate fi ,,viziunea în abis”. De asemenea, pauza descriptivă
contribuie la crearea cadrului și a atmosferei, dar poate conţine și elemente simbolice cu valoarea
anticipativă, ca în scena sărutului pământului în care naratorul observă, nu întâmplător, că lutul întins
pe mâinile lui Ion asemeni unor ,,mănuși de doliu’’. Figurile de stil se integrează în elementele
descriptive realizând, în unitatea compoziţiei lor, ineditul cadrului reliefat. Analiza psihologică
reprezintă tehnica prin care se conferă dimensiunea adâncimii personajului, acesta câștigând în
verosimilitate. Monologul interior are o funcţie complementară analizei psihologice, spre deosebire
de aceasta, presupunând redarea materialului gândirii personajului în formă brută. Astfel, dacă prin
analiza psihologică se redau fapte interpretate, prelucrate din perspectiva naratorului, prin monologul
interior se oferă libertate de interpretare cititorului. Monologul interior completează imaginea creată
de narator despre personaj prin analiza psihologică. Retrospectiva este utilizată în prezentarea
personajelor cu scopul redării trecutului acestora, funcţionând ca ancoră în spaţiul ficţional, și oferind
explicaţii, motivaţii ale acţiunilor personajelor. În conturarea personajelor un rol important îl joacă și
portretul ce conţine elemente semnificative pentru caracter-determinismul dintre fizionomie și
caracter.
Structură și acţiune
Romanul are două părţi (Glasul pământului și Glasul iubirii) ce marchează conflictul interior din
sufletul lui Ion între două patimi ce îl devorează, conflict ce va genera toate conflictele exterioare.
Fiecare parte conţine un număr relativ egal de capitole 6 și, respectiv 7, generând echilibru la nivelul
construcţiei românești. Primul și ultimul capitol poartă titluri semnificative (Începutul, Sfârșitul)
marcând începutul și încheierea unui destin și conferă structurii ciclicitate, trăsătură sprijinită și de
prezenţa simetrică a simbolurilor din incipit și din final: drumul, crucea, biserica, hora. Romanul
prezintă o lume logică, al cărei mecanism funcţionează în baza legii cauzei și a efectului, fapt ce îl
îndreptăţește pe criticul Nicolae Manolescu să o considere de o -inumană coerenţă-,,Pe scurt o
povestire ar trebui să fie un organism. Sau, pentru a utiliza cuvintele întrebuinţate de Addison pentru
epopee (epic), <<nimic nu ar trebui să existe înainte de ceva, să interfereze ori numai să îi urmeze,
dacă nu este în relaţie cu acel ceva.>> Romanul este ceva viu, unitar și continuu, care oricare alt
organism, și exact în măsura în care el este viu, se va observa că în fiecare din părţile lui se află ceva
din celelalte părţi.’’
Structura romanului are la bază tehnica contrapunctului prin care sunt prezentate cele două planuri
ale acţiunii și cel al intelectualilor, în care se asociază elementele simetrice, ilustrând destinul femeii,
al tânărului ţăran și al intelectualului.
Acţiunea romanului începe într-o zi de duminică, în care locuitorii satului Pripas se află la horă, în
curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea. Se descrie jocul tradiţional, someșana, dansul tinerilor,
cântecul lăutarilor și portul popular. Oamenii sunt așezaţi în funcţie de statutul social. Este prezentă și
Savista, oloaga satului, piaza rea. Intelectualii satului, preotul Belciug și familia învăţătorului Herdelea
vin să privească fără a se amesteca în joc. Ion este hotărât să o ia pe Ana cea bogată la joc, deși o
place pe Florica cea săracă, iar venirea lui Vasile Baciu declanșează intriga și conflictul, tatăl fetei îl
confruntă verbal, numindu-l ,,hoţ’’, ,,tâlhar’’, ,,sărăntoc’’ și ,,fleandură’’, Ana fiindu-i promisă lui
George Bulbuc. Bătaia de la cârciumă, pentru plata lăutarilor se încheie cu victoria lui Ion asupra lui
George, scena fiind construită în simetrie cu aceea de la sfârșitul romanului, când George îl ucide pe
Ion, lovindu-l cu sapa. Ion se va răzbuna, o va lăsa pe Ana însărcinată, întrucât îl va determina pe tatăl
acesteia să accepte nunta. La nuntă, Ion nu cere acte pentru pământul ce urmează să-i revină ca
zestre, apoi se simte înșelat și începe să o bată pe Ana, femeia fiind alungată, pe rând, din casa soţului
și din cea a tatălui. Preotul Belciug încearcă să medieze conflictul dintre cei doi, însă Ana alege să se
sinucidă, apoi Petrișor, fiul lor, moare și nu-i trezește lui Ion regrete sau conștiinţa vinovăţiei,
deoarece nu vedea decât garanţia proprietăţii asupra pământurilor. În cele din urmă, Ion alege să o
caute pe Florica, însă George îl surprinde în flagrant și îl ucide, cu instrumentul ce i-a fost drag, sapa,
iar averea lui Ion rămâne bisericii.
În celălalt plan, rivalitatea dintre preot și învăţător, pentru autoritatea în sat este defavorabilă celui
din urmă. El are familie/soţie, un băiat (poetul visător Titu) și două fete de măritat, dar fără zestre,
Laura și Ghighi. În plus, casa învăţătorului era construită pe pământul bisericii, însă cum relaţiile
dintre ei se degradează, învăţătorul se simte ameninţat cu izgonirea din casă. Preotul are un caracter
tare și rămas văduv se dedică comunităţii, ajungând să construiască o nouă biserică, iar romanul se
încheie cu sărbătoarea prilejuită de sfinţirea noii biserici.

Concluzia
După cum se observă, se constată că temele întâlnite în roman sunt de natură socială și că
sentimentul de iubire este raportat și el la elementele de natură socială, întrucât este condiţionat de
ierarhia socială a partenerilor în cadrul colectivităţii. Totodată, romanul, prin dezvoltarea acestor
teme aduce în faţa cititorului o frescă socială amplă și profundă, o monografie a satului ardelenesc de
la începutul secolului al XX-lea, iar personajele care participă la acţiune sunt tipice și ilustrează diferite
categorii sociale prezente în lumea satului. Toate aceste aspecte referitoare la temă, la conţinut și la
personaje formează o imagine reprezentativă a satului ardelenesc, prezentată cu mijloacele proprii
naratorului omniscient și omniprezent care exprimă un punct de vedere obiectiv, ceea ce face din
,,Ion’’ tipul de creaţie realist-obiectivă cu temă socială.
,,Toate romanele lui Rebreanu relatează eșecuri. ,,Ion’’ e desigur cel mai semnificativ. Aproape nu e
personaj în roman care să nu devină victimă. Ana, unul dintre cele mai zguduitoare din tot romanul
nostru, se mișcă de la început până la sfârșit într-un cerc vicios. Lamentaţia ei repetată invocă un
noroc inexistent: <<Norocul meu, norocul meu!>> Singura ei vină este de a fi tras la naștere lozul
necâștigător. Romanul naturalist își datorează măreţia cultivării acestor oameni fără nicio șansă și a
acestor destine fără salvare.’’ (Nicolae Manolescu-Arca lui Noe)