Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării

Departamentul Teoria și Practica Jurnalismului

Tema

Analiza comparativă a materialelor publicistice

Mircea Cărtărescu (contemporan) vs Geo Bogza (clasic)
Lucru individual la disciplina

Presa Tipărită. Istorie și Concept

Realizat:

Nicoleta Pânzaru,

studentă anul I, grupa J171

Verificat:

Mariana Toacă

Chișinău, 2018
 Analiza materialului publicistic „Gânduri de 1 decembrie” din volumul
„Peisaj după isterie”, autor – Mircea Cărtărescu

Mircea Cărtărescu (n. 1

iunie 1956 în București) este
un poet, prozator, critic
literar și publicist român.

Mircea Cărtărescu a debutat cu

poezii la Cenaclul de Luni și în România
Literară în anul 1978 [8], coordonat de
profesorul Nicolae Manolescu. A debutat în
volumul individual Faruri, vitrine,
fotografii la editura Cartea Românească în
anul 1980. A continuat să scrie versuri, a
publicat mai multe volume, intre care se
remarcă Poeme de amor sau Totul.

Mircea Cărtărescu este considerat un teoretician important al postmodernismului românesc

și un autor contemporan de succes, apreciat atât în țară cât și în străinătate. Într-un interviu realizat
de Marius Chivu[10], scriitorul Gheorghe Crăciun consideră că: „la Mircea Cărtărescu noutatea de
viziune e evidentă. Corpul e reprezentat de el ca o mașină vie, mecanică, producătoare de halucinații,
fantasme și care se instituie de multe ori ca o prezență tutelară a oricărui tip de viziune despre
obiecte, lucruri, acte imaginare...”

Actualmente, Mircea Cărtărescu este conferențiar universitar la Catedra de literatură română

a Facultății de Litere a Universității din București. Ultimele sale cărți publicate, De ce iubim
femeile și Frumoasele străine i-au adus un succes de box-office, figurând pe lista de
cărți bestseller ale editurii care îi publică toate cărțile și cu care a semnat un contract de
exclusivitate.

"Peisaj după isterie" reprezintă o colecţie de texte jurnalistice apărute în ultimii zece ani,
selectate de scriitor în aşa fel încât desprinse de contextul politic în care au apărut să primească o
semnificaţie generală, civică şi etică. Mircea Cărtărescu recunoaşte că titlul volumului este o
parafrază intenţionată a filmului lui Andrej Waijda, "Peisaj după bătălie".

„Un scriitor adevărat ia asupra sa suferinţa umană de orice fel ar fi ea şi-ncearcă s-o transforme,
alchimic, în frumuseţe. Nu frumuseţe pieritoare şi inutilă, ci acea frumuseţe care, după spusele lui
Dostoievski, «va salva lumea». Scriitorul, ca intelectual, se poate implica politic, social, moral în
viaţa comunităţii sale, poate fi (şi trebuie să fie) un purtător de cuvânt al binelui şi-al adevărului, un
luptător contra demonilor care au bântuit şi vor bântui etern fiinţa omenească. Dar, ca artist,
menirea lui e să producă din toate acestea frumuseţe. Dacă un scriitor ratează în privinţa calităţii
operei sale, curajul său civic nu va mai fi la fel de aproape de sufletul cititorilor săi“, spune Mircea
Cărtărescu.
2
 Pe data de 1 decembrie, autorul Mircea Cărtărescu, a publicat un articol de Ziua Națională a
României, 1 Decembrie, în care a motivat de ce iubește această țară.

Lecturând textul, observăm abordarea de către autor a 2 dimensiuni primordiale în

contemporanietatea de astăzi. Starea de boală a statului român, consecințele grave ale comunismului
asupra dezvoltării socio-economice a României și pierderea valorilor tradiționale de comunicare,
lectura cărților, dialogul tête-à-tête etc,
ele fiind înlocuite cu tehnologia avansată care poate duce la o dezvoltare în perspectivă sau
omucidere.

Este indubitabil că patriotismul înrădăcinat în sufletul autorului se deosebește prin o abordare

exhaustivă a acestuia în ramurile societății contemporane, iar lipsa acestuia în mentalitatea românului
de astăzi a fost dobândită prin regimul aspru persistent al națiunii comuniste și lichidarea dreptului de
afirmare a poporului român.

Autorul afirmă cu certitudine că patriotismul de astăzi, nu posedă acea flacără arzătoare și

veșnic aprigă, ce autodefinea un popor întreg, unit și puternic. Mai mult ca atât, autorul este adeptul a
spune că anume „ [...] contraponderea patriotismului sforăitor și pompierestic din epoca Ceaușescu a
devenit după decembrie 1989, umilința de a fi român ”, ceea ce reflectă o părere antitetică a autorului
referitor la politica dusă în legătură cu patriotismul în perioada interbelică: ,, Din extrema umflare de
sine comunistă, am ajuns la extrema umflare de sine din epoca de libertate și democrație care a
urmat”

Un alt subiect nu mai puțin important pe care îl abordează autorul confesiv în articolul său este
spulberarea valorilor tradiționiste, criza cărora demult a depășit limitele existenței umane. „De ce nu
mai credem în valori, de ce nu mai ştim să le preţuim?” Publicistul descrie cu un dor nebun despre
timpurile vechi care au avut o amprentă semnificativă pentru unirea poporului român : ,,Câtă plăcere
ne făcea altădată să vedem filme, să ascultăm muzică, să dansăm, chiar dacă munceam mult şi stresul era
mare! ” Autorul încearcă să ne aducă la cunoștiință faptul că tehnologia contemporană scurge din noi
toată energia, ne robotizeză, și ne oferă perspective care nu ne mai permit să fim oameni cu
sentimentul de candoare. La fel, intelectualii adevărați, tocmai din cauza faptului că gândesc,
sunt încă stigmatizați:

”S-au întors vremurile în care cuvântul ”intelectual” devenise o injurie pronunțată cu

maxim dispreț pe posturi de mare audiență. Trăim vremuri în care chiar ziarele ”de calitate”
și-au desființat sau și-au redus la minimum paginile culturale, în care tot ce se mai citește
sunt gunoaiele de bârfă și cancan, în care canalele de televiziune cu audiență maximă sunt
simple colportoare de minciuni și manipulări grosiere. Librăriile au ajuns un fel de muzee
în care nu mai intră nimeni, filmele adevărate (și avem un val minunat de cineaști tineri) nu
au audiență, în general nimic din ceea ce este cu adevărat important pentru viața cuiva care
nu vrea să fie un simplu animal nu mai contează nici cât negru sub unghie. ”

3
 Limbajul preponderent bogat dar totodată vehement atestat în articolul autorului dă dovadă de o
experiență vastă a autorului din perioada naționalizării României, pe când valorile tradiționaliste erau
înrădăcinate în sufletul fiecărui cetățean. Abordarea stilistică a textului postmodern poate fi privită de
majoritate în ideea că nu își are locul și rostul, fiind un discurs “fără podoabe”, dar trebuie subliniat că
stilistica nu preferă doar textul literar provocator datorită figurilor retorice în abundență.

Abia pe fundalul acestui dezastru putem înțelege care este valoarea scriitorului în salvarea ființei unui
popor. Calitatea aerului spiritual pe care-l respiră creierele noastre este dată de calitatea mediului lingvistic în
care trăim. Când el este intens poluat, singurul medicament împotriva intoxicației este „stratul de sus” al
limbii. De aceea scriitorul este cel mai mare educator al unei nații. Prețul plătit de cel care încearcă să spună
adevărul e major, suportă injuria, nejustificatul oprobriu public, acuzații false, calomnii usturătoare, îi sunt
atribuite afirmații contrafăcute și, în general, e ținta predilectă a răuvoitorilor.

Textele lui Mircea Cărtărescu „curăță” un teritoriu în metastază, e o muncă anevoioasă, din care
produce apoi frumusețe literară. Că scrie despre traumele comunismului, despre ororile regimurilor totalitare
(experiența Auschwitz-ului), despre condiția de atlet a scriitorului, despre evenimente politice (alegerea lui
Iohannis) sau despre bardul Păunescu și Cenaclul Flacăra (megafonul comunismului românesc), frazele sale
curg fermecător și constituie în subsidiar o pledoarie pentru uman.

Analiza materialului publicistic : ,, Nu e din nou frică să votăm?”, din volumul

,,Baroane!”, autor: Mircea Cărtărescu
Mircea Cărtărescu este o conştiinţă artistică bine individualizată în spaţiul românesc şi nu
numai, dovadă fiind numeroasele recenzări favorabile de care are parte atât în mediul literar
autohton, cât şi în cel străin. Este unul dintre autorii care se apropie şi de social, răspunzând sub
o anumită formă celor care de la Platon încoace, desconsideră poeţii în relaţie cu politica şi
socialul.

În articolul publicistic ,, Nu e din nou frică să votăm? ”, autorul se deosebește prin o abordare
concretă a realității, și anume prin exercitarea votului de cetățean. Autorul realizează o descriere
amplă a procesului de vot coordonat fiind de regimul comunist. Publicistul raportează o frică
inexplicabilă a cetățenilor de a vota, de a fi arestat, brutalizat.

Un element preponderent important identificat în contextul articolului este introducerea propriu-zisă

a autorului în contextul celor întâmplate în calitatea de personaj care expune atmosfera prezentă în
acest caz. Acest fapt, ajută la eficientizarea consumării informației mai ușor, într-o manieră mai
agreabilă publicul.

Autorul realizează o descriere consistentă a regimului comunist, 4 acesta denumind-ul ca fiind o ,,

putere colosală”, unde cetățeanul se simte singur în fața acesteia : ,, Situația era kafkiană: acolo, în
acel mizerabil decor de bâlci însăilat din bețe, clei și pânză, simțeai urletul surd al unei puteri ce nu
mai avea nimic omenesc”.

Publicsitul povestește despre mimarea unei vieți normale, neliniștea unui animal de cușcă care huruia
continuu în creier în perioada acestui regim.
4
 Imposibilitatea ieşirii din regimul care oferea o singură alternativă are un accent grav prin raportul
naştere-moarte, în aceleaşi limite. Mărginirile impuse de comunism (neputinţa de a călători, de a candida
pe un post la universitate, plafonarea într-o şcoală gimnazială, lipsurile materiale, lumea sordidă) erau
realitatea trăită de Mircea Cărtărescu, iar lumea Dallas-ului nu era decât o amăgire.

E vizibil în contextul reportajului trecerea subtilă de la regimul comunist spre regândirea şi

reinterpretărea politicilor publice, un spaţiu complex în care se adâncesc modelatorii şi vectorii de sarcină
simbolică şi intelectuală. Orice situaţie percepută trebuie să ne conducă la acţiune prin ideea că presupune
o atitudine activă de (re)construcţie prin reprezentare mentală: ,, Fără dispariția ei nu ar fi fost posibil
nimic altceva. Oamenii au învățat să-și spună liber părerile și au început să aibă ideea de ceea ce
înseamnă jocul politic. Firește, electoratul e manipulat, păcălit, dus cu vorba, politicienii nu au nume
prea bun, dar progresul e fundamental pentru că nu mai există frică ”

Lizibilitate textului este oferită de limbajul accesibil, prin lipsa termenilor abstracţi, a frazelor lungi şi
arborescente, realizarea unui discurs în funcţie de câteva cuvinte cheie, prin explicaţii şi reluarea ideilor
în avans, implicând de fiecare dată publicul.

Una din ideile principale prezente în acest text este revenirea sau reconstituirea propriu zisă a regimului
comunist în prezent. Autorul se întreeabă dacă dreptul la părere și libertate este un lucru ireversibil, care
nu poate fi stagnat ulterior. Frica cetățenilor acum fiind considerată una banală, nu garantează faptul că
odată aceasta nu se va transforma într-o frică reală. Frică de a vota independent. Astfel, autorul face un
apel către liderii politici îndrumându-le să facă tot posibilul pentru evitarea fricii de a vota liber.

Portretele politicienilor sunt create în acelaşi spirit ludic. El se apropie îndeosebi asupra celor ce
ies în faţă, a conducătorilor sau a celor a căror imagine este des vehiculată în mass-media. Trebuie
observat că nu este unul dintre editorialiştii în contact direct cu politica vremii, ci mediat de către
televizor sau alte mijloace de comunicare. Fie că vorbim de „politicieni ai moralei”, „politicieni cu
viziune istorică”, „politicieni din întâmplare” sau de „vechea nomenclatură” şi de „noile elite
profesioniste”, aproape toţi, mai devreme sau mai târziu, sunt receptaţi ca actanţi ai bruiajului şi al
retuşului, al cosmetizării adevărului.
Articolul analizat reprezintă o modalitate pentru a sublinia rolul intelectualului, al cărturarului care
speră în redimensionarea moralei şi a spiritului civic.
Presa este o agora, iar Mircea Cărtărescu se dedublează la nivelul spaţiul public, pentru a se
îngriji de „o anumită calitate a relaţiilor umane” şi în acelaşi timp de a da intensitate schimbului
social şi implicit a sinelui.

„Modul în care te vezi pe tine însuţi, presupunând automat anumite teme sau elemente simbolice drept proeminente şi centrale, şi modul
în care te percepe Celălalt, din perspectiva unui cu totul alt relief istoric- construit al sensibilităţilor culturale şi al unei agende
intelectuale” în Caius Dobrescu, De la marginalitate la excentricitate. Politici de euroinsolitare a identităţii româneşti, Vasile Boari,
Ştefan Borbely, Radu Murea (coord.), Identitatea românească în context european: coordonate istorice şi culturale, Ed. Risoprint, Cluj-
Napoca, 2009, p. 27.

5
Mircea Cărtărescu, Baroane, Ed. Humanitas, Buc., 2005, p. 74.

5
 Oraşul Bălţi în viziunea lui Geo Bogza – Un
oraş din infern
Geo Bogza (n. 6 februarie 1908,[1] Blejoi, România – d. 14
septembrie 1993,[1] București, România) a fost un scriitor, jurnalist, poet român,
teoretician al avangardei, poet de mare întindere, de la „ciorchinul de negi”
al Jurnalului la recea și solemna puritate a lui Orion, ziarist de curajoasă și consecventă
atitudine democratică, patriotică, umanistă (Anii împotrivirii (1953), Pagini
contemporane, Paznic de far), reporter al unor lumi, țări, priveliști, meridiane devenite
componente ale unui univers particular, specific scriitorului, prozator al opulenței tâmpe
(Înmormântări) și al plictisului exasperant provincial (O sută șaptezeci și cinci de
minute la Mizil), al destinului individual tragic, sub semnul dorinței de înavuțire (Cum a
înnebunit regele petrolului), al absurdului (Moartea lui Iacob Onisia), cântăreț, de
amplitudine whitmaniană, al neamului din Carpați (Cartea Oltului).
Autor al volumelor „Jurnal de sex” și „Poemul invectivă”, avangardistul Geo Bogza a
fost închis de două ori pentru „pornografie“, fiind coleg de celulă la Văcărești cu
celebrul criminal Berilă.

Operă
Poeme
1. Poemul invectivă - (1933)
2. Ioana Maria (17 poeme) - (1937)
3. Cântec de revoltă, de dragoste și de moarte - (1947)
4. Orion - (1976)
Reportaje
1. Cartea Oltului - (1945)
2. Țări de piatră, de foc, de pământ - (1939)
3. Țara de piatră - (1946)
4. Oameni și cărbuni în Valea Jiului -(1947)
5. Veneam la vale -(1942)

La Bălţi, în perioada interbelică activa Societatea „George Enescu”, iar în toate centrele judeţene şi
localităţile mai importante erau asociaţii culturale sau cultural-pedagogice ale învăţătorilor şi elevilor,
unele şi cu organe de presă, cum ar fi, spre exemplu, „Buletinul Aso-ciaţiei învăţătorilor din judeţul Bălţi”.

Dincolo de apreciabilele eforturi ale oamenilor de cultură de a „colora” imaginea oraşului Bălţi din
perioada interbelică, aceasta se menţinea cu îndărătnicie sumbră, confuză, anemică, aşa cum apare
reflectată în operele unor scriitori ce au avut prilejul să viziteze meleagurile bălţene în această perioadă.

Geo Bogza, care în primăvara anului 1934 vizitează pământurile basarabene, ne lasă nişte mărturii
tulburătoare, rod al unor investigaţii personale, în volumul Basarabia, ţară de pământ, publicat iniţial în
opul Ţări de piatră, de foc şi de pământ, apărut la Editura Fundaţiei pentru literatură şi artă „Regele Carol
II”.

Dincolo de optica subiectivă a artistului, volumul prezintă o importantă valoare documentară, care
dezvăluie „misterele Chişinăului”, „ciudăţeniile Hotinului”, farmecul Lipnicului şi... „infernul Bălţiului”.
6
Imaginea celui din urmă este surprinsă cu acuitate în reportajul Un oraş din infern şi reflectă, după cum
mărturiseşte autorul, „cel mai dramatic şi mai ulu-itor episod” [1] din voiajul basarabean. Prima impresie
pe care i-o lasă Bălţiul interbelic este a „unui vis îngrozitor”, sângeros de halucinant. În intenţia de a scăpa
de imaginea coșmarescă a unui oraș ce emana prin esența sa „tot ce poate fi mai îngrozitor pe fața
pământului”, Geo Bogza întreprinde imposibi-lul pentru a evada din mrejele teribilului vis, dar tot ce
înregistrează ochiul său reportericesc e că... „orașul acesta din Basarabia e un oraș al infernului”.

Imaginile urbei „filmate cu încetinitorul” sînt oribile: „Închipuiţi-vă un cîmp pe care s-ar afla o sută de
mii de cadavre de cai intrate în descompunere. Cuiva i-a dat prin minte să clădească deasupra acestui
cîmp un oraş. E Bălţi. Cîrduri de ciori, zeci de mii de ciori, se rotesc fără încetare deasupra oraşului. De
cum porneşti de la gară, pe strada care duce spre centru, un văl de putoare pestilenţială, de cadavru intrat
în descompunere, te ia în primire şi nu te mai lasă pînă ce nu părăseşti oraşul. (…) Municipiu e Bălţi, dar
un municipiu al foamei, al mizeriei şi al deznădejdii. Oraş mai bîntuit de atîtea flagele, mai canceros şi
mai penibil, nici că se poate (…). Ce sensibilitate omenească va putea rezista caselor pipernicite,
strîmbe, scălîmbăiate, îngrozitor de murdare, îngrozitor de urîte, prin ale căror ferestre sparte se zăresc
întotdeauna interioare mizere şi macabre, paturi în care chiftesc sute de mii de ploşniţe, alături de obraze
omeneşti diformate, supte pînă la os de foame şi de deznădejdi cumplite?”.

Descalificat din capul locului, acest oraș va cumula pe parcursul călătoriei toate atributele infernului: smoala;
stârvul; cioara; musca etc.

Comparându-l asemeni culorii neagre prin apelul la simbolul smoalei („Și dacă într-o zi aș afla că s-a scufundat în
adâncime, și în locul lui a apărut un lac de smoală, nu m-aș mira; într-atât lucrurile văzute în el mă îndreptățesc la cea
mai absurdă credință” [1, p. 77], autorul certifică însușirea de „nefast” a acestui ţinut. Totodată, în calitate de culoare a
morţii şi a doliului, negrul a fost adoptat de către creştini ca semn al morţii pentru această lume, în sens de mortificare,
de unde nefastului i s-ar alătura moartea, doliul, infernul.

În completarea profilului lugubru al orașului, autorul reclamă un alt simbol infernal, cioara: „Cârduri de ciori, zeci
de mii de ciori, se rotesc fără încetare deasupra orașului” [2, p. 78]. Simbolul ciorii se împletește în mod curent cu
cel al corbului, reprezentând deci simbolul morții și al ghinionului. Fiind un fel de „umbră” a acestuia din urmă,
cioara, din punct de vedere mitologic, împrumută de la el întreg simbolismul funest, cu accente demonice. Cioara:
„Figurează printre simbolurile morţii, sinistrului, tenebrelor, murdăriei şi furtişagului, dar nu este lipsită şi de o
anumită ambivalenţă ce caracteri-zează simbolurile lumii de dincolo întruchipând spiritele strămoşilor” [2, p. 97].

Galeria funestă este completată cu simbolul mizeriei și al dezagregării, musca: „Muștele din Bălți! Nu,
nici pe un câmp, cu o sută de mii de cadavre intrate în descompunere, n-ar fi atâtea ciori și atâtea miliarde
de muște” [1, p. 78]. Puhoaiele de muște („Erau într-adevăr îngrozitor de multe, într-un fel care nu se
poate descrie. De cum ne-am apropiat de oraş, au început să se vadă. În cantităţi compacte, mase întregi,
lipite aproape una de alta, încât păreau o marmeladă cleioasă, vâscoasă. Când se abăteau asupra
oamenilor, aceştia nu le goneau, ci şi le ştergeau de pe faţă, cu palma, cum te-ai şterge de noroi sau de
sudoare, într-atât erau de multe şi de lipicioase. Ferestrele caselor, acoperişu-rile, oamenii, animalele,
tarăbile negustorilor erau pierdute sub straturi groa-se de muşte. Îmbibate, acoperite de la un cap la altul
de masa aceasta văscoasă, verde, îngrozitor de scârboasă” [1, p. 82])

Îngroșând depreciativ nuanțele, autorul trage o linie revoltător de fermă în ceea ce privește însăşi esența
municipiului Bălți: „orașul Bălți, care e de altfel municipiu, reușește să fie o chintesență a tot ceea ce e
murdărie, urâțenie și disperare, în întreaga provincie basarabeană.” [1, p. 78]. Verdictul necruțător de tăios
subliniază o dată în plus aversiunea pe care i-o trezise acest oraș as-cuns în depresiunea geografică
deprimantă.
7
În plus, Geo Bogza pune sub un mare semn de întrebare însăși calificarea ge-neroasă de municipiu, cu care se învrednicise
acest oraș: „Că a fost proclamat municipiu, când ar fi trebuit să fie numit orașul lepros, cangrenă, cel mai bol-nav și mai putred
al țării, aceasta e o eroare de matematică edilitară” [1, p. 78].

Unicul merit pe care îl reține autorul ar fi doar numărul mare al oamenilor din „această vale fetidă”. Și pentru că a
găsi câteva merite unui oraș dezagreabil i se pare un gest impardonabil de generos, nu ezită să-i pigmenteze câmpul
semantic cu cele mai tăioase calificări: „dărăpănături sinistre”, „spectacol macabru și infernal”, „municipiu al
foamei, al mizeriei și al deznădejdei”, „tortură fără scăpare”; „loc sinistru și satanic insalubru” etc. Ochiul
reporterului obișnuit cu realități ce bravează orice tip de sensibilitate se arată disperat la deslușirea acestor viziuni
care „masacrau sensibilitatea, făceau nervii să deraieze”.

Ființele ce populează acest sinistru univers sunt într-o deplină consonanță, murdăria lor născându-
se din mizeria acestui pământ: „Murdăria lor, nu e numai murdărie din punct de vedere sanitar, e o
murdărie în care se complac cu deznădejde, o înverșunare fiziologică și o sfidare grotes-că adresată întregii
lumi.” [1, p. 82].

1
Geo Bogza, Un oraş din infern, în Basarabia, ţară de pământ, Editura Aria, Bucureşti, 1991, p. 77.
2
Ivan Evseev, Enciclopedia semnelor şi simbolurilor culturale, Editura Amarcord, Timişoara, 1999.
3
Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei, Editura Hyperion, Chișinău, 1990.
4
Ionel Teodoreanu, La Medeleni. Între vânturi, vol. III, Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2009.

8
Analiza materialului publicistic : ,, Misterele Chișinăului”, din volumul ,, Țară de
piatră, de foc, și de pământ”, autor: Geo Bogza
Având un statut ambiguu, reportajul este considerat o „specie publicistică ce apelează la
modalităţi literare de expresie, informând despre unele situaţii, evenimente de interes general sau
ocazional, realităţi geografice, etnografice, economice etc., culese de obicei la faţa locului”1.
Este o specie care îmbină, într-o materie unică, faptul real şi literatura. Etimologic,
cuvântul reportaj derivă din latinescul reporto (-are), a cărui semnificaţie comportă şi conotaţia
„a aduce un răspuns sau o veste, a povesti despre ceva”, metaforic, noţiunea fiind folosită şi
pentru a marca repetarea unui ecou2

Geo Bogza e creatorul reportajului modern, practicat, e drept, şi înainte de el, dar aproape
totdeauna în forme ziaristice, neridicat, adică, la condiţia literară .

Spre deosebire de orașul infernal Bălți, Chișinăul pentru Geo Bogza reprezintă ,,orașul
lumină al Bsarabiei’’ cu cartiere elegante, oameni bine imbracati, strazi largi si spatioase.

Curiozitatea lui Bogza despre istoria acestui oras îl face să cunoasca punctul vulnerabil al
Chișinăului, acesta necombinându-se cu viziunea exterioară a acestui oraș.

Lecturând textul, putem observa o descriere amplă a orașului, mai ales partea ,,misterioasă” a
acestuia. Autorul descrie folosind un limbaj sofisticat drumul către mahalele tenbroase ale
Chișinăului, punându-și întrebarea or fi oarea ele mai macabre decât cele ale Londrei : ,, De unde
aseară era un cer senin, o vreme frumoasă, a început să bureze încet, și câte o răbufneală de
vânt aduce de pe străzi valuri de ceață rece. Pare o noapte londoneză așa cum am descris-o în
atâtea aventuri. Un frig subțire ne pătrunde în oase și ne strângem în haine. Plecăm cu
tramvaiul, spune chestorul, să nu se observe nimic deosebit. Automobilele au să vină mai târziu
în urma noastră...’’

Ajuns la fața locului Bogza descrie într-o maniera atractivă situația întâlnită de pe mahalele
Chișinăului și care i-au dat în noaptea aceea o lecție teribilă: „ Oameni în cămeși și izmene,
prostituate desbrăcate, vagabonzi murdari și nebierberiți, toți încremeneau în mijlocul odăii
păziți de agenții cari știindu-și treaba terminată așteptând de la mine primul gest ... ”

Geo Bogza incită atenția cititorului prin fortificarea diferitor portrete umane întâlnite în excursia
sa la Chișinău. Autorul descrie amplu condițiile în care sunt nevoite să supraviețuiască cei care
sunt considerați ca fiind niște lacune ale societății, dar și povestește amănunțit despre felul cum
arată și poziționarea lor, frica acestora.

9
 Spre sfârșitul excursiei propriu-zise, autorul reportajului susține faptul că de fapt, toți cei
care sunt identificați a fi ca pericol pentru societate sunt defapt niște – oameni. Oameni simpli,
care nu prezintă agresiune și frică: ,, ... căpitan dat afară din armată, notar cu o barbă uriașă de
apostol, profesori etc”

Astfel, putem afirma cu certitudine că persoanele reprezentate în contextul spuselor

poliției, sunt defapt dezumanizate, oameni cărturari, jertfe ale comunismului, care supraviețuiesc
în condiții tragice, neprezentând un oarecare pericol sau agresiune celor din jur.

De fapt, la sfârșitul reportajului autorul vine cu ideea că :

Acest gând invită cititorul către o reflectare asupra egalităților între oameni,
prioritatea comunicării între oameni, valorile promovate într-o societatea integră și dezvoltată.
Valori tratate incorect, superior și josnic. Autorul revine cu ideea că de fapt, misterele
Chișinăului nu sunt oamenii, ci ploșnițele, păduchii, foamea și mizeria, ceea ce persistă în toate
mahalele lumii, fără a prezenta un oarecare pericol.

Mijloacele reporterului sunt ale evocării realiste. Nu lipseşte exactitatea datelor,

descrierea planului prezent se completează cu incursiuni istorice, se reţin detalii de viaţă socială:
se face, cu alte cuvinte, istorie, sociologie, etnografie. Cunoaştem orașul şi oamenii lui,
dramaticul drum al mahalei, dar şi suferinţele sau bucuriile celor care-i populează drumul
funebru.

10
 Elementele descrierii care configurează spaţiul poetic surprind frumuseţea orașului
traversat de autor: „străzi spațioase”, „oameni îmbrăcați frumos”.

În concluzie, putem afirma ferm că Geo Bogza este un reprezentant al reportajului

modern deoarece acesta transfiugurează cititorul în atmosfera creată în text, utilizând diverse
metode ca : descriere amănunțită, detalii etc., astfel lăsând-ul pe cititor să își formeze propria sa
părere, consumând din informația consistentă oferită de autor. Reportajele create de autor te
motivează să reflectezi asupra importanței de identitate umană și integritatea acesteia în
societate, valori care ar trebui să le promovăm, și desigur realitatea fidelă evenimentelor ce se
petrec în prezent fără a adăuga un pic de imaginație.

11
Bibliografie:
1. Mircea Cărtărescu, „Din şcoală”, în Evenimentul zilei, din 17.II. 2012, p. 11.
2. Mircea Cărtărescu, op. cit, p. 52.
3. V. Gabriel Marcel, Dialoguri cu Pierre Boutang, trad. de Aurelian Crăiuţu, Cristian
Preda, Ed Anastasia, Buc., 1996 şi Mihail Sora, Sarea pământului : cantată pe două
voci despre rostul poetic, Ed. Humanitas, Buc., 2006.
4. Cărtărescu, Mircea, „Falimentul nostru moral”, în Evenimentul zilei, din 2. XI. 2007,
accesat de pe http://www.evz.ro/detalii/stiri/cartarescu-falimentul-nostru-moral-
466513.html, în data de 10.XI.2012.
5. Cărtărescu, Mircea, Baroane, Ed. Humanitas, Buc., 2005.
6. Cernat, Paul, Manolescu, Ion, Mitchievici, Angelo, Stanomir, Ioan, O lume
dispărută. Patru istorii personale urmate de un dialog cu H.-R. Patapievici, Editura
Polirom, Iaşi, 2004.
7. Geo Bogza, Un oraş din infern, în Basarabia, ţară de pământ, Editura Aria, Bucureşti,
1991, p. 77.
8. Ivan Evseev, Enciclopedia semnelor şi simbolurilor culturale, Editura Amarcord,
Timişoara, 1999.
9. Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei, Editura Hyperion, Chișinău, 1990.
10. Ionel Teodoreanu, La Medeleni. Între vânturi, vol. III, Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2009.

12
ANEXE

13